De la catedra Preşedintelui, sau Peştele de la cap se împute

În Timişoara fiind, şi încă afectat de atmosfera plină de „spiritualitate” de acolo,  preşedintele Asociaţiei Bisericilor Baptiste din Statele Unite şi Canada a anunţat planificarea Congresului din toamnă la Cleveland, Ohio. Din moment ce nu a comentat şi nu a condamnat alegerile „democrate” de la Timişoara, ne aşteptăm ca preşedintele să fi luat de bună procedura din patria mamă. Oare o va implementa la Cleveland? Oare o va face procedură standard în Asociaţie? Ne miră că „vocea” Asociaţiei Bisericilor Baptiste din America nu are nimic de spus despre „realităţile” alegerilor din România. De ce o fi plătit Asociaţia cheltuiala preşedintelui pentru participarea lui la Congres, dacă observaţiile şi experienţa câştigată acolo nu sunt folosite în favoarea Asociaţiei? Să fie încă adevărată zicala fratelui Aurel Popescu care spunea că Asociaţia Bisericilor Baptiste din America se aseamănă ca două picături de apă cu Uniunea Baptistă de la Bucureşti? Asta era prin 1981. Ce putem spune după treizeci de ani?! Am evoluat? Am schimbat ceva?

Şi comunitatea baptistă din România şi cea din America este conservatoare! Adică nu vrea să schimbe nimic! Nimic în ce priveşte eliminarea elementelor corupte ce au trădat pe fraţii lor şi au adus pagube imense lucrării lui Dumnezeu! Nimic din realităţile şi procedurile care ne-au fost impuse de comunişti ("alegerea" în fruntea cultului a unor elemente corupte, chiar cu preţul evident al furării de voturi)! Dar în acelaşi timp cele două comunităţi baptiste sunt gata de prefacere! Gata de schimbare când e vorba de principiile transmise de înaintaşii noştri dinainte de perioada comunistă privind integritatea, transparenţa, sacrificarea intereselor personale pentru binele comunităţii, impunerea disciplinei bisericeşti, etc. Pe acestea le credem învechite şi le dăm peste bord! Am nădăjduit că Asociaţia Bisericilor Baptiste din America va avea curajul să spună lucrurilor pe nume!

Ne-am aşteptat, de pildă, ca Asociaţia Bisericilor Baptiste din America să ia poziţie faţă de alunecările doctrinare ale lui Iosif Ţon, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Ne-am  aşteptat ca Asociaţia să ia atitudine faţă de elementele anarhice de la Portland care la instigaţia lui Iosif Ţon încearcă ruperea unei biserici a Asociaţiei, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat! Care este rolul Asociaţiei, dacă nu acela de a asista bisericile care întâmpină greutăţi?! Dacă Asociaţia ar fi intervenit prompt în condamnarea elementelor care fac ruperi în biserici, multe biserici ar fi fost scutite de frământări şi de rupturi! Avem aşteptări prea mari? Ne-am aşteptat ca Asociaţia Bisericilor Baptiste din America să aibă ceva de condamnat cu privire la alegerile de la Timişoara, care au arătat faţa plină de corupţie a unor reprezentanţi ai comunităţii baptiste din România, dar nici lucrul acesta nu s-a întâmplat.Cum poate preşedintele Asociaţiei Bisericilor Baptiste din America să felicite pe fiul unui torţionar care ajunge preşedinte al Cultului Baptist din România prin necinstea furării de voturi? Pe plan politic, guvernele unor ţări respectabile refuză să recunoască un guvern al altei ţări ce a ajuns la putere prin mijloace corupte! Noi suntem mai prejos decât cei ce activează în domeniul politic? Cât blestem îşi adună pe capul lor politicienii corupţi! Oare va fi mai uşor pentru "politicienii" cultului baptist? Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău! Ne aşteptam ca măcar în America să existe curajul expunerii procedurilor necinstite şi a luării de poziţie faţă de ceea ce nu este în conformitate cu Scripturile! Preşedintele Asociaţiei Bisericilor Române Baptiste din America ne-a povestit cu lux de amănunte nimicurile călătoriei sale prin Europa pe banii fraţilor, dar nu ne-a spus nimic despre necesitatea de a schimba odată pentru totdeauna faţa mişcării baptiste române prin eliminarea de la conducerea cultului a elementelor compromise atât în perioada comunistă cât şi după. Nici un protest faţă de neregulile la care a asistat.

Oare care este rolul Asociaţiei Baptiste din America? Să ofere o poziţie de prestigiu unuia sau altuia dintre păstorii Asociaţiei, şi să îi plimbe pe la congrese, măcar că nu sunt în stare de o analiză serioasă a realităţilor cu care se confruntă bisericile baptiste şi sunt paralizaţi când ar trebui să ia atitudine şi să treacă la acţiune? Probabil că ar trebui să readucem pe tapet întrebarea fratelui Aurel Popescu pusă în 1981: Quo vadis, Asociaţie?

Aşchia şi butucul – o lecţie de înţelepciune populară

O vorbă din popor spune că aşchia nu sare departe de butuc. Ce are însă aşchia de a face cu alegerile Cultului Baptist din România? Ne-am obişnuit cu alegerile din timpul comunismului şi am înţeles că erau o farsă, chiar la nivelul bisericilor evanghelice. Toţi ştiau că în frunte ajungeau oamenii guvernului, adică trădătorii fraţilor lor. Cei din frunte nici nu îşi mai dădeau silinţele să pară independenţi de Departamenul Cultelor. Singurul lucru ce îi interesa era cum să manifeste mai multă slugărnicie în faţa regimului pentru a-şi perpetua poziţiile.

Vremurile s-au schimbat, dar nu şi năravurile din fire. Şi cum cei de la conducere dovedesc că au fire din plin, ne oferă din nou un spectacol dezolant al dorinţei după putere căreia îi cad victime principiile creştine. Biblia spune că un prezbiter trebuie să fie fără prihană (să posede integritate) şi să aibă o bună mărturie... Adică să fie om de principii, să manifeste corectitudine. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut la Timişoara cu ocazia alegerilor. Cum de au ajuns să voteze mai mulţi oameni decât numărul certificat al delegaţilor? Dacă nu se ştie precis cine poartă vina, totuşi se ştie foarte bine ce ar fi trebuit să facă preşedintele ales, ca urmare a situaţiei  descrise. Da, ştim ce ar fi trebuit să facă, dacă ar fi fost un om principial.

Dacă preşedintele ales al Cultutlui Baptist ar fi fost un om cu o bună mărturie şi ar fi fost interesat de binele comunităţii baptiste, iar nu de binele personal, de îndată ce au fost semnalizate nereguli în certificarea delegaţilor şi în procesul de votare, care aparent i-au dat lui câştig de cauză, ar fi declarat alegerile nule, ar fi certificat din nou delegaţii şi ar fi vegheat ca votarea să se facă într-un mod care ar fi eliminat suspiciunile. Şi ar fi făcut lucrul acesta chiar dacă ar fi pierdut alegerile! Dar omul nostru nu a vrut să fie deasupra suspiciunilor. Pentru el a fost mai important să câştige o poziţie temporară la care ţine atât de mult, decât să dea celor prezenţi şi posterităţii un exemplu de integritate care să fi fost urmat de toţi cei ce ar fi venit la conducerea Cultului Baptist în anii următori! Când a avut de ales între poziţie şi integritate, preşedintele a ales poziţia sacrificând integritatea.

De fapt el nu a făcut altceva decât să urmeze exemplul tatălui său, care timp de câteva decenii a sacrificat principialitatea în favoarea poziţiei. Aşchia nu sare departe de butuc... Confirmarea încă odată a acestei observaţii populare ne-ar fi bucurat foarte mult, dacă în anii comunismului tatăl preşedintelui ar fi fost un om integru. Atunci „aşchia” i-ar fi urmat exemplul de integritate. Aşa, i-a urmat exemplul de nimicnicie. „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sterpezit dinţii.”

Se ştie că foarte puţini politicieni se sacrifică de dragul de a promova binele comunităţii pe care o reprezintă. Cei mai mulţi îşi promovează propriile interese sacrificând interesele comunităţii. Dar cei care se sacrifică pe ei înşişi câştigă admiraţia posterităţii şi lasă în urmă un exemplu demn de urmat, lasă în urmă un nume bun care este mai de dorit ca avantajele poziţiilor. Lucrurile nu sunt diferite în cadrul „politicienilor” baptişti. Ne-am fi bucurat dacă preşedintele ales al Cultului Baptist ar fi fost un astfel de exemplu de corectitudine care să fi sacrificat interesele sale de moment pentru interesele prezente şi viitoare ale comunităţii baptiste. Trist, că rasa de pigmei se perpetuază încă şi în epoca post comunistă, ba mai mult, se constituie într-o dinastie degenerată care duce la degenerare o întreagă organizaţie bisericească!

Noi cu cine votăm? Piesă în două acte - rubrică întreţinută de Ioan Târziu

S-a încheiat Congresul Bisericilor Baptiste din România. Discursurile şi predicile au fost glăsuite, oaspeţii prezentaţi şi măguliţi,  iar prostimea, ca de obicei, înşelată. Delegaţii şi-au făcut datoria votând pentru o „nouă conducere.” „Nouă” nu înseamnă neaparat nouă! Tovarăşii au fost aleşi! „Lucrările” s-au încheiat! Nu însă discuţiile şi contestările.

Se pare că cei postaţi la conducerea cultului au făcut tot ce le sta la îndemână pentru a-şi menţine poziţiile şi privilegiile, comiţând inclusiv fraudă electorală. Deh, s-au schimbat vremurile. Odinioară, comuniştii impuneau cu forţa pe simpatizanţii lor în poziţiile de conducere a cultului. Protipendada actuală, care nu este altceva decât o prelungire a celei binecunoscute din vremea comuniştilor (actuala generaţie de lideri a fost pregătită cu grijă dinainte pentru vremurile viitoare pe care noi le trăim – asta da, viziune!), a apelat la  proceduri mai umane. Astfel, în Actul I, a procedat la cumpărarea din timp a voturilor prin promisiuni de distribuire către cei ce acceptă să fie cumpăraţi a unor fonduri de la stat, încălcând decizia Cultului Baptist de a nu accepta fonduri guvernamentale. Dar ce contează deciziile luate de Cultul Baptist, când sunt în joc interese atât de mari, cum ar fi menţinerea în funcţia de preşedinte? Mai ales când se ştie că o asemenea funcţie permite contemplarea uneia şi mai mari, şi anume preşedinţia Alianţei Baptiste Europene! Preşedintele cultului are viziune! El nu ţinteşte, ca găina, doar boabele curţii din România, ci are vise mai mari. Se gândeşte la Europa, mai ales de când România a intrat în casa mai largă a Uniunii.

Aşa se face că el visează „uniune” cu conducerea liberală a Alianţei Baptiste Europene a cărei reprezentanţi nu mai cred în „mitul divinităţii Domnului Isus,” nici în „doctrina barbară a morţii lui pentru păcatele noastre.” Dar Isus ne-a chemat să trăim în dragoste! De la părintele său a învăţat că este mai important să iubeşti pe comunişti şi pe necredincioşii din fruntea forurilor de dincolo de hotarele înguste ale patriei (care neagă doctrinele credinţei baptiste tradiţionale), mai mult decât pe fraţii care sunt gata să sufere pentru loialitatea lor faţă de Domnul, deoarece de la toţi aceia poţi primi poziţii, putere şi fonduri, lucruri pe care fraţii persecutaţi de comunişti nu ţi le puteau oferi!! Tot de la părintele său a învăţat că credinţa nu este aşa de importantă ca iubirea! Astfel, este important să iubim pe conducătorii Alianţei Baptiste Europene şi Mondiale, deşi aceia consideră pe credincioşii baptişti din România bigoţi, ataşaţi de doctrine tradiţionale depăşite, în nevoie de a fi aduşi şi ei la nivelul celorlalte comunităţi baptiste din Apus, care s-au eliberat de îngustimea ce ţine la literalismul Scripturilor! Cuvântul ne învaţă să fim pragmatici, înţelepţi ca şerpii şi... Ăhhh... Ăhhh... Ei bine, putem să facem abstracţie de cuvinte ca „nevinovăţie şi integritate.” Nu merg prea bine alături de „poziţii şi putere.”

Dar să revenim cu picioarele pe pământ. Conducerea cultului a descoperit că poate cumpăra voturi preţioase promiţând celor ce votează „corect” fonduri pe care guvernul le va vărsa cu mărinimie prin conducerea cultului, dacă această conducere nu este schimbată cu alta. Dar cu toate voturile cumpărate din timp, conducerea înscăunată s-a văzut la ananghie când s-a trecut practic la votare. Credincioasă principiului „să se voteze, dar să nu se schimbe nimic,” protipendada a înscenat imediat actul II. Cu înscenările preşedintele nu avea prea multe probleme, deoarece înscenările fuseseră practicate cu succes din vremea lui Ceauşescu, o vreme când părintele său obţinuse experienţă de a se menţine pe poziţie indiferent de magnitudinea opoziţiei care voia un aer proaspăt. Astfel, sub ochii tuturor celor prezenţi s-a înscenat intrarea printre delegaţi a unor alţi tovarăşi care deşi nu aveau ecusoane de delegaţi, aveau totuşi dreptul să voteze la fel ca şi delegaţii. Ecusoanele e una, drepturile este alta! Cu o asemenea măsură creativă, conducerea veche şi-a asigurat scaunul "nou." Trăiască democraţia! Trăiască noua conducere! Trăiască „pretenia” perpetuă cu Alianţa Baptistă Europeană! Trăiască maşina de vot!

ALTE DEZVALUIRI DE LA ALTI MARTORI...

Dati un click pe linkul urmator...
http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com/2007/12/08/fratele-olah-liviu-in-obiectivul-securitatii/

La adăpostul minciunii (partea II)

   

Probabil că fraţii noştri ce refuză să spună adevărul despre persecuţiile perioadei comuniste şi despre persecutorii fraţilor lor, ar trebui să privească la Domnul Isus şi să ia exemplul Său. Domnul Isus este descris ca un războinic viteaz care îşi încinge sabia şi apără adevărul, blândeţea şi dreptatea (Psalmul 45:3-4). El este viteaz tocmai pentru că apără adevărul şi dreptatea cu duhul blândeţii. Oare a greşit Domnul Isus pentru că a descoperit păcatele altora? Oare a fost lipsit de dragoste, pentru că a expus păcatele contemporanilor Săi? Ce bine ar fi dacă am urma exemplul Său! Iată cum a procedat Domnul Isus:

El a expus falsitatea păstorilor corupţi ai lui Israel şi implicit a păstorilor corupţi servind la Comunităţi şi la Uniune, acuzându-i că îi interesează poziţiile şi banii strânşi de la văduve (Matei 2314);

El a demascat ipocrizia fariseilor, care predicau altora să se pocăiască, dar ei nu se gândeau să o facă (Matei 23:13); Iosif Ţon şi alţi trădători vorbesc altora de pocăinţă, de bunătate şi iertare, dar nu se gândesc să trăiască ceea ce predică.

El a denunţat patriotismul fals al irodienilor, al celor ce s-au făcut informatorii guvernului susţinând că fac un serviciu poporului lui Dumnezeu (Matei 22:16-21); Toţi trădătorii fraţilor se scuză că de fapt au dat declaraţii la securitate cu gândul să ajute pe fraţii lor!

El a condamnat pe „cărturarii” şi „fiii cărturarilor” care „înconjurau marea şi pământul” ca să studieze în Apus şi să proiecteze o imagine pozitivă a persecutorilor sub pretenţia că fac ucenici (Ioan Bunaciu, Vasile Talpoş, Iosif Ţon, etc. au înconjurat pământul ca fariseii vremii Domnului Isus... Matei 23:15); Domnul a condamnat pe cei care studiau la „Oxford” şi în alte locuri „înalte” cu preţul trădării fraţilor lor, şi apoi reveneau în ţară ca să toarne pe fraţii lor (Iosif Ţon şi Otniel Bunaciu).

El l-a condamnat pe „înţeleptul” Iosif Ţon care spunea că păcatul mare care l-a înfăptuit a fost că a strigat „Trăiască Stalin,” dar a uitat să mărturisească că şi-a vândut fraţii şi a împins la închisoare pe alţii (Matei 23:16-22);  strecoară ţânţarul şi înghite cămila! Observaţi indignarea Domnului Isus în faţa acestor ipocrizii!

El a condamnat pe cei ce dau un leu la Biserică (zeciuială din chimen), dar lasă neînfăptuită dreptatea (coalizându-se cu prigonitorii), mila (trimiţând la închisoare pe fraţii lor fără să le pese de soarta acestora şi a familiilor acestora) şi credincioşia (lepădându-se de cuvântul ce şi l-au dat la început că vor suferi alături de Domnul Isus, făcându-se în schimb prigonitori);

El a condamnat pe cei care în epoca prezentă au persecutat pe credincioşi, dar se declară împotriva persecutorilor din generaţiile trecute (Matei 23:29-31)! Ioan Bunaciu, Vasile Talpoş, Iosif Ţon şi alţii care au scris despre persecuţiile prin care au trecut înaintaşii noştri în alte generaţii, de fapt sunt fiii spirituali ai acelor persecutori care au omorât pe profeţii Domnului, deoarece ei înşişi au trădat pe fraţii lor şi i-au dat pe mâna autorităţilor comuniste pentru a fi schilodiţi.

„Vai de voi” a spus Domnul Isus, „nebuni şi orbi, povăţuitori orbi, morminte văruite cu conţinut plin de răpire şi necurăţie, făţarnici care zidiţi mormintele prorocilor şi împodobiţi gropile celor neprihăniţi, voi umpleţi măsura părinţilor voştri...”

Este timpul ca cei ce au trădat pe fraţii lor să ia aminte la avertizarea Domnului Isus: „Să vină asupra voastră tot sângele care a fost vărsat pe pământ...” A curs sânge la Caransebeş, a curs sânge la Bucureşti – sângele lui Traian Bogdan, a curs sânge la Sibiu – sângele lui Sabin Teodosiu, alt membru ALRC condamnat public de Iosif Ţon, a curs sângele atâtor credincioşi, puşi în celula morţii, pe care Ioan Bunaciu, Vasile Talpoş şi Iosif Ţon îi au pe conştiinţă. În timp ce fraţii lor sufereau în închisori ei se plimbau prin lume ca să proiecteze o imagine pozitivă a guvernului ce persecuta pe fraţii lor! E timpul ca ei, şi alţii care au persecutat pe fraţii Domnului Isus să iasă de sub adăpostul minciunii şi să se adăpostească sub sângele Domnului Isus, recunoscând vânzarea fraţilor şi cerând iertare acestora.

La adăpostul minciunii sau Cum se scuză cei ce nu vor să apere adevărul

   

Cine te crezi, de judeci pe alţii? Lasă că îi va judeca Dumnezeu!

Ce rost are să dezgropi acum lucrurile trecutului? Nu ajută nimănui!

Nu ne-a chemat Hristos la dragoste? A expune păcatele altora nu este dragoste! Dragostea acoperă o sumedenie de păcate!

Aşa mi se spune când vorbesc sau scriu despre persecuţiile ce le-am îndurat din partea celor ce se numesc „fraţi” şi din partea autorităţilor comuniste!

Noi nu facem politică! – spun unii pe care îi solicit să depună mărturie despre timpurile persecuţiilor Bisericii lui Hristos. Mai mult, ei afirmă lucrul acesta cu un aer de superioritate, vrând să condamne implicit pe cei care depun mărturie. Sărmanii, ei nu ştiu că de fapt fac politică, dar nu a Domnului cerului, ci a domnului puterii văzduhului!

Suntem angajaţi într-o luptă pentru Adevăr. Satan mânuieşte cu multă eficacitatea minciuna, nu numai prin adepţii lui cu ajutorul cărora împrăştie minciuna, ci şi prin adepţii Domnului Isus care nu vor să spună adevărul, întrucât Adevărul are consecinţe, şi ei nu sunt gata să plătească preţul pentru Adevăr. Pe la congrese, unde se înghesuie trădătorii menţinuţi prin laşitatea poporului în funcţii de conducere, se vorbeşte de trei categorii de oameni dar nu în relaţie cu Adevărul. Unii în uniformă, alţii fără, unii cu carnet, alţii… dar slujind acelaşi partid; oare câte categorii sunt în realitate?

O să expun şi eu trei categorii de oameni ai Bisericii în relaţie cu evenimentele perioadei persecuţiei comuniste.

1. Cei      care au contribuit la persecuţia fraţilor lor fără să se pocăiască, şi de      aceea condamnă pe cei care depun mărturie cu privire la acele vremuri. Aici      se încadrează cei ce au ocupat posturi de conducere la Comunităţi şi la      Uniune sub comunişti (unii din ei au dat faţă cu Judecătorul drept, alţii      urmează să dea faţă cu El). Ei au ocupat acele posturi numai după ce au      semnat declaraţii de cooperare cu duşmanii lui Hristos! Tot aici se      încadrează cei ce nu aveau funcţii oficiale, dar figurau pe listele de      informatori ai securităţii, mişunând în număr foarte mare în Bisericile      Domnului Hristos. Aceştia toţi, nu numai că au trădat pe fraţii lor      cauzând unora suferinţe mari, dar la ora actuală ei continuă să asuprească      pe fraţii Domnului Isus, deoarece calomniază şi încearcă să discrediteze      mărturiile oferite de credincioşii persecutaţi, atacând caracterul celor      ce oferă mărturiile. Unii rescriu istoria pentru a se justifica sau pentru      a măslui lucrurile. Culmea ironiei, câţiva din trădătorii menţionaţi se      autoproclamă apărători ai drepturilor credincioşilor sub communism, când      toată lumea cunoaşte activitatea lor de slujire a guvernului communist      atât în interior, cât şi în exterior! Cum se publică vreo informaţie care le      expun faptele făcute la întuneric, ei îşi asmut haita de apărători      împotriva celor ce spun Adevărul şi pornesc campania de calomniere. Se pare că încă      mai sunt de folos stăpânilor lor, dacă aceştia le oferă cerberi spre      apărare.
2. O altă categorie este a celor care cunosc adevărul despre trădarea fraţilor şi despre persecuţie, dar      preferă să rămână tăcuţi, deoarece nu vor să se expună atacurilor celor      din prima categorie. Îşi justifică laşitatea cu versete din Scripturi care      nu au nimic de-a face cu situaţia descrisă. Tac pentru că la conducere      sunt încă cei care şi-au asumat slujba lui Iuda, sau descendenţii      acestora, şi nu e bine să te pui rău cu autorităţile, „ci trebuie să le fii supus.” Şi      aceştia vând adevărul, când Scriptura ne îndeamnă foarte solemn să nu      vindem adevărul.
3. Să      mulţumim lui Dumnezeu că, într-o vreme când Adevărul este suprimat sau relativizat,      există încă o categorie de oameni: cei care nu tăinuiesc adevărul de frica      altora, ci îl proclamă cu curaj. Sunt cei care încă mai cred că este o      datorie să spunem adevărul şi să apărăm adevărul. Generaţiile viitoare vor      fi slujite de adevărul pe care îl spunem, şi nicidecum de neadevărul ce      rezultă din refuzul expunerii adevărului de dragul compromisurilor. Aceştia      iubesc cu adevărat pe fraţii lor care i-au trădat, deoarece îi îndemnă la      pocăinţă, ca astfel să scape de judecata de la sfârşit.

„Pentru că ziceţi: „Avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna, de aceea... când va trece urgia apelor năvălitoare veţi fi striviţi de ea” (Isaia 28:15,16, 18). Când va veni judecata lui Dumnezeu toţi cei „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi...” ci „au trădat adevărul, găsind plăcere în nelegiuire, vor fi osândiţi” (2 Tesaloniceni 2:10, 12). Va urma

A căzut un „străjer”... Să îl compătimim, sau să îl condamnăm?!

După ce s-a lăudat timp de peste doi ani că el este străjerul de care vorbeşte Ezechiel 33 ce avertizează pe oameni de pericolul care urmează (ziua judecăţii în 21 mai 2011), după ce a antrenat sute de mii de oameni în acţiuni de popularizare a „zilei prăpădului,” cheltuind milioane de dolari din buzunarele acestora, profetul fals Harold Camping a fost făcut de ruşine în faţa presei, când „profeţiile” lui nu s-au actualizat. Ce să spunem despre credulii care l-au urmat orbeşte în prostia lor şi şi-au golit conturile bancare, în campania care anunţa ziua judecăţii sub pretenţia unei revelaţii infailibile? Sunt de compătimit, sau de condamnat?

Ce să spunem de ceilalţi „străjeri,” care adună şi ei pe orbii din România şi îi antrenează pe drumul spre groapă?  După cutremurul devastator din Japonia (11 martie), unul din „străjeri” a „decretat profetic” (din capitala României de pe malurile congregaţiei Râul Ceţii) oprirea oricărui cutremur în Japonia, şi apoi a extins decretul la toate regiunile lumii (era să zic „la toate judeţîli lumii”). Numai că „decretul” său a fost „suspendat” de cutremurul al doilea ce a survenit în Japonia, la mai puţin de o lună după primul (7 aprilie, cu o magnitudine de 7.1 Mw). Când un „străjer” cu pretenţii de profet este dovedit fals (prin faptul că profeţia nu i s-a împlinit), şi totuşi unii mai vin să îi asculte „enormităţile decretive,” ne întrebăm şi în cazul acestor oameni, care este atitudinea ce se cuvine să o asumăm: să îi compătimim, sau să îi condamnăm?

S-a făcut de râs un „străjer.” De fapt a fost vrednic de râs din momentul în care s-a proclamat „străjer” cu pretenţia că oferă în mod infailibil „mesajul lui Dumnezeu” pentru zilele noastre! În realitate acel „străjer” nu putea să avertizeze pe nimeni, deoarece era el însuşi orb! Putea însă duce în rătăcire, ceea ce a şi făcut! Tragic este că unii încă îl consideră străjer şi profet! Oare cât vor mai bâjbii unii pe lângă râul ceţii? Cât timp vor mai trăi cu iluzia fatală că au „credinţa adevărată?” Oare când vor cădea şi ceilalţi „străjeri?”

"Ce ar fi fost dacă?" Să ne răspundă cititorii! Rubrică întreţinută de Ioan Târziu

1. De ce au fost atât de hotărâţi cei din eşaloanele superioare ale organelor de stat să termine cu comitetul Bisericii Baptiste din orăşelul acela neînsemnat, numit  Caransebeş? A fost “experimentul” de la Caransebeş aşa de periculos pentru autorităţile comuniste încât să necesite o intervenţie atât de brutală?
2. De ce în urma unor acţiuni pentru care au fost toţi trei interogaţi şi ameninţaţi, Aurel Popescu şi Pavel Nicolescu au fost daţi afară din cultul Baptist, iar Iosif Ţon a fost avansat? Ar putea apărătorii lui Iosif Ţon să explice acest lucru? De la Iosif Ţon nu aşteptăm nici o explicaţie!

3. Cum se explică faptul că păstorul Teodor Vereş a efectuat o întoarcere atât de bruscă în ce priveşte relaţiile sale cu Iosif Ţon, din susţinător devenind un detractor al acestuia? Probabil că răspunsul cel mai bun ni l-ar putea da fratele Vereş, care a avut informaţii de mâna întâi despre evenimentele invocate de mărturia fratelui Nicolae Rădoi.

4. Cum se explică faptul că seminaristul Filip Dincă, ce luptase pentru promovarea lui Iosif Ţon ca professor la Seminarul Baptist din Bucureşti riscându-şi statutul de student al Seminarului, să scrie o scrisoare denunţătoare la adresa lui Iosif Ţon, doar la câteva luni după ce luptase pentru promovarea acestuia?

5. De ce Iosif Ţon a fost dispus să discute în Scrisoarea Deschisă din noiembrie 1978 “greşelile” tinerilor din Caransebeş (Nicolae Rădoi, Petre Cocârţeu şi Ionel Prejban, pe care nu îi numeşte fraţi, ci doar “tineri”), dar nu a fost dispus să discute "dreptul" Uniunii din Bucureşti de a interveni în problemele interne ale unei Biserici, de a chema autorităţile în Biserică şi de a face reclamaţie în scris împotriva fraţilor lor aleşi statutar în comitet?
6. Oare se putea scrie altfel istoria baptiştilor din România , aşa cum susţine fratele Nicolae Rădoi, sau lucrurile ar fi evoluat la fel, indiferent de poziţia lui Iosif Ţon în problema de la Caransebeş?

Prima mea întâlnire cu fratele Liviu Olah (partea III)

Vreau să relatez un incident care poate arăta felul în care fratele Liviu Olah era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în predicarea Cuvâtnului. Era în martie 1977 şi fratele Liviu fusese invitat să proclame Evanghelia în Biserica Baptistă din Caransebeş. În seara aceea, după expunerea Evangheliei, fratele Liviu a stăruit de ascultătorii Evangheliei să nu amâne întoarcerea la Domnul. Printre altele, el a întrebat: „Dacă în noaptea aceasta ar avea loc un cutremur, şi îţi va lua viaţa, tu unde vei fi?” În noaptea aceea, imediat după terminarea serviciului a avut loc în România cutremurul care a zguduit capitala şi alte oraşe aducând moartea multor oameni. Cei care au ascultat Evanghelia în Caransebeş s-au întors la casa Domnului a doua zi şi 25 s-au pocăit doar pentru faptul că Dumnezeu l-a călăuzit pe fratele Liviu Olah să menţioneze cutremurul de pământ cu câteva ore înainte ca acesta să survină.

Trezirea spirituală din Biserica Baptistă din Caransebeş nu a rămas fără efecte. Efervescenţa spirituală experimentată atunci a determinat pe membrii Bisericii să asculte de Domnul şi de Cuvântul Său fără frică. Nu ne-am mai temut de oameni. La alegerile care au urmat vechea gardă compromisă prin cooperarea cu autorităţile comuniste a fost dată la o parte, şi vechiul comitet a fost înlocuit la începutul anului 1978 cu oameni care aveau frică de Domnul şi erau interesaţi de progresul lucrării lui Dumnezeu. Noul comitet a refuzat orice imixtiune a autorităţilor în afacerile Bisericii. Am început să trăim ca primii creştini care lăudau pe Domnul şi erau nelipsiţi de la Templu şi vedeau mâna Domnului adăugând în fiecare zi la numărul lor pe cei pe care Domnul îi mântuia.

Am ştiut atunci că vom avea de luptat cu autorităţile comuniste şi cu uneltele comuniste  din Biserică, dar nu ne-am închipuit că vom fi trădaţi şi de Iosif Ţon. Mă gândesc că dacă atunci frontul celor credincioşi ar fi rămas unit, am fi câştigat o mare victorie în lupta cu autorităţile comuniste şi amestecul lor în Bisericile Baptiste ar fi încetat, sau ar fi fost extrem de redus. Victoria din Caransebeş ar fi dus la victorii similare în alte oraşe. Dar ca în orice război, există şi oameni care trădează crezând că au de câştigat de pe urma trădării. Mulţumim însă lui Dumnezeu că am rămas credincioşi Lui în  prigoana care ne-a trecut prin bătăi, prin procese şi prin temniţă. Păstrez o amintire frumoasă a fraţilor cu care am colaborat în vremurile acelea şi care au rămas şi ei credincioşi Domnului. Victoriile noastre au fost de fapt victoriile Domnului. El să fie slăvit în veci.

Prima mea întâlnire cu fratele Liviu Olah (partea II)

Astfel l-am cunoscut personal pe fratele Liviu. După această întâmplare între noi s-a dezvoltat o prietenie foarte strânsă. L-am invitat să vină la Caransebeş, şi duminica viitoare a fost prezent în Biserica Baptistă din Caransebeş unde a predicat din nou Cuvântul lui Dumnezeu cu puterea ce îl caracteriza. Vizitele sale la Caransebeş s-au inteţit, deoarece fraţii îl iubeau şi noi îl invitam mereu. Dumnezeu folosea Cuvântul predicat de fratele Liviu Olah ca să zidească spiritual pe cei credincioşi şi să cheme la pocăinţă pe cei ce nu cunoşteau calea mântuirii. Când venea el, în Biserica din Caransebeş se făcea o mişcare imediată. Cei credincioşi invitau la Casa Domnului pe prietenii şi vecinii lor şi aveau bucuria să îi vadă convertiţi.

Lucrul acesta nu putea rămâne fără reacţie din partea autorităţilor. Am relatat în altă împrejurare cum autorităţile m-au contactat şi mi-au promis păşune foarte bună pentru oile ce le aveam, dacă încetez să îl mai chem pe Liviu Olah la Caransebeş. Nu am promis nimic atunci, dar nu l-am mai invitat şi drept urmare am primit o păşune care era râvnită de mulţi păstori. Dumnezeu a vrut însă să mă trezească din starea mea şi mi-a trimis o boală necruţătoare, febra tifoidă. În faţa morţii, pe patul de spital de pe care medicii spuneau că nu o să mă mai scol, m-am pocăit şi am promis Domnului că dacă mă vindecă, eu voi acţiona întotdeauna cum îmi cere Cuvântul lui, şi nu voi pregeta să îmi dau şi viaţa, dacă este nevoie, pentu Evanghelie. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, m-am vindecat în noptea când am strigat către El, şi întors acasă l-am contactat imediat pe fratele Liviu şi l-am invitat la Caransebeş. Revenirea lui la Caransebeş a însemnat pocăinţa multor oameni.

La scurtă vreme însă păstorul Bisericii din Caransebeş (Ieremia Gavagină), a început să facă opoziţie faţă de fratele Liviu Olah şi să ne ceară să nu îl mai invităm în Biserica noastră.  Era clar că autorităţile interveniseră şi puneau presiune asupra păstorului din Caransebeş să îl oprească pe fratele Liviu Olah să predice în oraşul nostru. L-am confruntat pe păstor şi i-am cerut o explicaţie a faptului că se împotrivea venirii fratelui Liviu la Caransebeş. În orbirea lui a mers până acolo că a caracterizat vizitele fratelui Olah la Caransebeş ca vizitele unui bărbat la nevasta altuia! Atunci l-am mustrat şi i-am arătat vinovăţia ce o acumula înaintea lui Dumnezeu. 

„Ce fel de slujitor al lui Dumnezeu eşti tu, când te opui predicării Cuvântului la care se pocăiesc atât de mulţi oameni? Sângele oamenilor care ar putea să asculte Cuvântul şi totuşi nu îl vor asculta, pentru că tu te opui, va fi cerut într-o zi din mâinile tale! Încetează să te împotriveşti lui Dumnezeu!” 

Văzând că noi îl invităm mereu pe Liviu Olah la Biserică, la scurtă vreme păstorul Bisericii Baptiste din Caransebeş a plecat în altă localitate. Noi am continuat să invităm în localitatea noastră, nu numai pe fratele Liviu Olah, ci şi pe alţi predicatori. În fiecare duminică aveam la masă în jur de 40 de persoane.  Casa noastră era deschisă pentru Liviu Olah, pentru Aurel Popescu, pentru Pavel Nicolescu, pentru Pascu Geabou, pentru Iosif Ţon şi alţii. Biserica din Caransebeş a cunoscut atunci o trezire spirituală remarcabilă. (Va urma)

Prima mea întâlnire cu fratele Liviu Olah

Îmi amintesc foarte bine de primul meu contact cu fratele Liviu Olah. L-am întâlnit cu ocazia unei înmormântări la Lugoj. Decedatul era fratele dirijor al bisericii, şi copiii lui au ţinut foarte mult ca la înmormântarea tatălui lor să predice şi fratele Liviu. În vederea acestei dorinţe, fratele Liviu Olah a fost invitat de familia fratelui dirijor şi i s-a asigurat transportarea la Lugoj. Nu îl auzisem până atunci predicând pe fratele Liviu, dar ştiam că este un om al lui Dumnezeu care predica cu îndrăzneală Cuvântul Domnului, aşa cum făceau apostolii, ascultând mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Oamenii (reprezentanţii guvernului comunist) i-au interzis să mai predice Evanghelia şi l-au destituit din funcţia de predicator. El a continuat însă să proclame Cuvântul lui Dumnezeu oridecâteori avea ocazia şi era solicitat. Aşa se face că atunci când a fost invitat de familia fratelui dirijor de la Lugoj, a răspuns invitaţiei şi a venit la înmormântare.

Era vară. Casa de rugăciune unde se ţinea serviciul de înmormântare a fratelui decedat era plină de oameni, curtea de asemenea plină. Toţi cei prezenţi aşteptau cu nerăbdare ca fratele Liviu Olah să primească cuvântul, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Păstorul local a refuzat să îi dea cuvântul, pe motiv că fratele Liviu nu are dreptul să vorbească. Mulţimea nu ştia ce se petrece la masa unde stătea păstorul bisericii din Lugoj şi până în ultimul moment a anticipat că fratele Liviu Olah va primi cuvântul. Păstorul Bisericii Baptiste din Lugoj (Turcu) a concluzionat însă serviciul de înmormântare de la Biserică şi a cerut celor prezenţi să se deplaseze spre cimitir.

Pe drum oamenii şopteau între ei încercând să desluşească ce s-a întâmplat. Unii ştiau că a fost rea voinţă la păstorul local, dar alţii credeau că fratele Liviu va primi cuvântul la cimitir. Ajunşi în jurul gropii, oamenii s-au apropiat cât mai mult pentru a putea auzi mai bine pe cei ce urmau să vorbească. Dar fratele Liviu Olah nu a primit cuvântul. Astfel, s-a ajuns la sfârşitul serviciului de înmormântare, şi păstorul a fost gata să încheie ceremonia, când din mulţime s-au ridicat glasuri care cereau ca fratele Liviu să fie solicitat să predice Cuvântul lui Dumnezeu. La aceste solicitări păstorul local a spus cu voce tare că fratele Liviu Olah nu are autoritatea şi nici dreptul să predice. Era clar că dispoziţiile primite de la autorităţile comuniste erau urmate fără abatere de cel ce conducea serviciul de înmormântare.

În clipa aceea mi-am dat seama că dacă nu se intervenea în mod hotărât, fratele Liviu Olah nu ar fi putut să predice Evanghelia. Atunci am sărit ca ars de lângă gardul cimitirului unde mă postasem, am trecut printre oamenii adunaţi în jurul gropii, am călcat pe scândurile care aveau pe ele sicriul, şi am dezechilibrat sicriul în goana mea, dar înainte ca predicatorul să zică „Amin”, am fost lângă fratele Liviu Olah, şi m-am adresat atât lui cât şi mulţimii: „Nu ascultaţi de acest trădător! Frate Liviu, vorbiţi în Numele Domnului!” Păstorul local a amuţit. Văzându-mă hotărât în ceea ce făceam, şi observând statura mea impresionantă, a lăsat ochii în jos arătând că nu se opune la ceea ce am cerut. Toată mulţimea adunată era încremenită şi aştepta să vadă ce va urma. Puteai să laşi un ac să cadă jos şi ai fi putut să îi auzi sunetul, aşa mare linişte s-a făcut. Ceea ce a urmat a fost că fratele Liviu Olah a predicat Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum se aştepta. Era acolo o dovadă dată de Duhul lui Dumnezeu şi o putere divină care valida cuvintele ce le rostea în faţa mulţimii. Acolo, în acea împrejurare am întâlnit un mare om al lui Dumnezeu! (Va urma)

Cum m-am întors la Domnul

Întoarcerea mea la Domnul a fost de aşa natură încât nu poate fi explicată decât prin intervenţia miraculoasă a  lui Dumnezeu. Am crescut până la vârsta maturităţii într-o familie obişnuită de oameni care se credeau ortodocşi, din satul Turnu Rueni. Erau oameni gospodari care practicau  „religia strămoşească,”  dar nu cunoşteau în realitate pe Domnul şi mântuirea Lui.

Invitat să merg la adunarea pocăiţilor

După ce am atins vârsta tinereţii, plăcerea mea mare era să particip la nedeile săteşti care adunau un număr mare de oameni la joc. În jurul datei de 14 octombrie satul nostru avea anual o astfel de nedeie, pe care o aşteptam cu multă nerăbdare. Satele din jur aveau şi ele nedeile lor, la care de asemenea participam deoarece îmi plăceau petrecerile. Înaintea nedeii ce urma să aibă loc în satul nostru, am contactat pe tâmplarul satului, unul numit Andri, şi i-am cerut să îmi pună ferestre la casă. Acesta mă invitase înainte la întrunirile Bisericii Baptiste, dar nu am vrut să aud de aşa ceva. I-am spus foarte direct că eu nu voi merge la pocăiţi pentru nimic în lume, deoarece acolo merg numai oamenii reduşi sau proşti. Ei bine, de data aceea Andri Tâmplarul mi-a spus că este foarte ocupat, şi că dacă vreau să vină mai curând să îmi facă ferestrele, să răspund şi eu invitaţiei lui de a veni la adunarea pocăiţilor. Văzând că aşa stau lucrurile, am hotărât să merg la întrunirea pocăiţilor într-o vineri seara. Nu voiam să merg duminica, deoarece aş fi fost văzut de săteni, ceea ce nu îmi convenea. Mă gândeam că vineri seara nu mă va vedea nimeni, şi nu va şti nimeni că am mers la pocăiţi.

Confruntat cu adevărul lui Dumnezeu

Când a venit vineri seara, am spus părinţilor mei că voi merge la adunarea pocăiţilor. Mama nici nu s-a gândit să mă urmeze, dar tata, un beţivan, a hotărât în acea seară să vină cu mine la pocăiţi. Cel care a predicat Cuvântul lui Dumnezeu în seara aceea a fost un verişor de al doilea de al tatei, Ilie Albu, un om simplu, ce nu avea probabil nici şapte clase. Era ţăran, dar când a deschis gura şi a început să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, a făcut-o cu toată inima. Se vedea că omul acela cunoştea Cuvâtnul lui Dumnezeu, şi se mai vedea că îl crede cu toată inima. Lucrul acesta m-a făcut să dau atenţie celor spuse, şi în curând am constatat că fiinţa mea întreagă a început să vibreze la Cuvântul Domnului. Cel de la amvon a vorbit despre cerul nou şi pământul nou, pe care Dumnezeu le pregăteşte  pentru cei ce se pocăiesc de păcate, deoarece în acea creaţie nouă a lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat. Pe parcursul vorbirii a făcut o comparaţie între lucrurile de jos, care vor arde, şi cele de sus, care vor rămâne pentru veşnicie ! Dintr-o dată părul mi s-a ridicat şi am înţeles că eu nu eram pregătit pentru cerul nou şi pământul nou, deoarece iubeam aşa mult lucrurile acestei lumi, şi căutam plăcerile ei păcătoase.

Decizia de a accepta chemarea Domnului

Şi până atunci am crezut în Dumnezeu. De fapt, mama mea m-a învăţat de la vârsta de 4 ani să mă rog şi dimineaţa şi seara. Aveam frică de Dumnezeu, dar în seara aceea am fost cuprins de o frică deosebită. Înţelegeam că fiind neinteresat de Cuvântul lui Dumnezeu, eu am arătat lipsă de respect faţă de Dumnezeul care m-a creat ! Vedeam că tot interesul meu până atunci a fost cum să îmi satisfac plăcerile păcătoase, fără să mă intereseze ceea ce Dumnezeu voia de la mine ! În timp ce predicatorul vorbea, simţeam că lucrurile lumii şi plăcerile ei deveneau tot mai neînsemnate şi tot mai străine de inima mea, pe când lucrurile despre care vorbea Scriptura prindeau viaţă având tot mai mult contur. Mi-am zis că nu vreau să pier odată cu lucrurile lumii, ci vreau să ajung să mă bucur de cerul noi şi de pământul nou, de aceea, când serviciul acela divin s-a încheiat, eu am spus tatălui meu : “Din seara aceasta eu am terminat cu lumea, şi mă pocăiesc.”   Auzind de marea mea hotărâre, tatăl meu mi-a spus : « Şi eu mă pocăiesc ! » Aşa a intrat mântuirea în casa noastră.

Încercări de a mă întoarce din cale

Ulterior l-am contactat pe Andri, şi i-am spus că nu mă mai interesează ferestrele, deoarece aveam acum o altă preocupare : pocăinţa. Când am ajuns acasă, şi am comunicat hotărârea mea, cele două bunici ale mele au încercat să mă întoarcă de pe Calea Domnului, spunându-mi să amân această hotărâre, şi să mă duc să mă relaxez la nedeie (până atunci eu eram unul din cei mai importanţi oameni ai satului în oragnizarea nedeii). Ele credeau că prin participarea la nedeia ce urma să aibă loc, pofta după petreceri se va reinstala în viaţa mea, şi voi uita de decizia de a mă pocăi. Dar eu am constatat că din ceasul în care am hotărât să mă pocăiesc, nu am mai vrut să aud de nedeie şi de petreceri. Dumnezeu mi-a schimbat gândirea şi inima, fără ca eu să fac eforturi. Singurul lucru ce eu l-am făcut este că am răspuns invitaţiei de a mă întoarce la Domnul acceptând mântuirea pe care El mi-o oferea în dar. A doua zi Andri a venit la noi şi mi-a adus o Biblie. Ardeam de nerăbdare să citesc Cuvântul lui Dumnezeu.

În singurătate cu Biblia

De aceea am plecat pe o perioadă de şase săptămâni cu turma de oi, pentru a fi singur cu Domnul şi pentru a citi Scripturile. Pe bunicul meu, care era şi el cu turma, l-am trimis acasă. Simţeam nevoia de a petrece timp cu Mântuitorul meu, fără a fi deranjat de cineva. Cele şase săptămâni le-am petrecut citind Cuvântul lui Dumnezeu, cântând, şi rugându-mă. Ţin aşa de bine minte acele zile. Se părea că îngerii lui Dumnezeu au venit să îmi ofere bucuria cea mai mare ! Şi de fapt aşa era. Eu primisem Cuvântul Domnului şi bucuria mântuirii, o bucurie de negrăit, şi care nu mai m-a părăsit niciodată de atunci. Intensitatea aceea a bucuriei am mai simţit-o o singură dată în viaţă, şi aceasta s-a întâmplat în închisoare, unde am fost iarăşi singur cu Domnul. Acolo în închisoare, El mi-a vărsat în suflet din nou plinătatea bucuriei lui.

Chemat şi păzit de Domnul

Aşa am ajuns să-l cunosc pe Mântuitorul meu, Domnul Isus Christos.  Nu eu l-am căutat, ci El m-a căutat pe mine. În schimbul bucuriilor păcătoase pe care le căutasem  eu până atunci şi la care am renunţat în seara aceea când Domnul mi-a vorbit atât de clar, El mi-a dat adevărata bucurie a vieţii veşnice. Am acum 70 de ani, dar cerul nou şi pământul nou pe care le-am privit zugrăvite atunci în predica la care m-am pocăit, nu s-au estompat, ci dimpotrivă au devenit realităţi tot mai pregnante pentru mine. Dacă n-ar fi fost această nădejde a cerului în viaţa mea, nu aş fi acceptat să merg la închisoare pentru credinţa ce am adoptat-o atunci.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a căutat şi m-a chemat şi mi-a dat o chemare atât de minunată, chemarea la mântuire. Îi mulţumesc că El a fost credincios şi m-a ţinut în mâna Sa. De asemenea, ştiu că El mă va păzi până la capăt. Pot şi astăzi să cânt cu bucurie reală cântarea “O, scumpă zi când Te-am primit, Isuse, Salvatorul meu !”

De ce am luptat pentru credinţă sub comunism

Era în anul 1977. Eram membru al Biserici Baptiste din Caransebeş. După ce m-am pocăit, aveam dorinţa să asist şi eu lucrarea lui Dumnezeu cu mijloacele ce le aveam. Eram proprietarul unui busines înfloritor. Cele vreo 500 de oi pe care le posedam produceau brânză, caş, lână, carne, etc., şi aduceau un venit impresionant. De vreo câţiva ani eram prieten cu fratele Liviu Olah, pe care îl invitam la Biserica din Caransebeş unde duceam pe cunoscuţii noştri ca să audă Evanghelia. Fratele Olah trăgea la casa noastră. Familia mea se îngrijea de toate cheltuielile legate de deplasarea fratelui Olah în zonă. Mulţi oameni se pocăiau ca urmare a participării la serviciile de evanghelizare unde fratele Liviu Olah predica cu patos Cuvântul lui Dumnezeu. Eram aşa de fericit că puteam contribui şi eu la lucrarea mântuirii atâtor semeni de ai mei.

Bucuria mea a fost intreruptă de faptul că am fost contactat de oamenii securităţii care mi-au spus că ei se vor îngriji ca în fiecare primăvară să îmi repartizeze în munţi păşuni potrivite pentru turma de mioare ce o aveam, dar cu o condiţie. Ştiam că repartizarea păşunilor era o problemă mare, şi dacă nu aveai o păşune bună, riscai să pierzi afacerea. Cei de la securitate mi-au cerut un singur lucru: să nu mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, fratele meu, pe care ei îl numeau batjocoritor "bozgorul acela" - un nume peiorativ ce însemna "ungur împuţit". Nu am promis nimic, dar am încetat să îl mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş. În anul acela mi s-a dat cea mai bună păşune în munţi. Eram mulţumit de această repartiţie, dar ceva nu mai îmi dădea pace.

Într-una din zile, pe când eram în mijlocul unui transport ce trebuia să îl fac în jurul oraşului Lugoj, am băut apă din râul Bega. Nu ştiam că porţiunea aceia de râu era locul unde se deşărtau resturile abatorului local. Fără să îmi dau seama, am ajuns să mă îmbolnăvesc grav. Temperatura puternică ce o aveam, tulburările intestinale, delirul în care cădeam i-a convins pe cei din jur că sufeream de lingoare şi am fost dus la spital. Acolo doctorii au confirmat că aveam febră tifoidă, şi că nu mai puteam fi ajutat cu nimic. Starea mea era aşa de disperată, încât medicul s-a pronunţat că aceea era ultima noapte a vieţii mele. Când am rămas singur în cameră am luat o bucată de hârtie pe care am scris următoarele: "Dacă voi muri în noaptea aceasta e pentru că am făcut un mare compromis în viaţă. Am încetat să îl mai chem pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, ceea ce a însemnat că oamenii oraşului Caransebeş şi din satele din jur nu au mai putut auzi Evanghelia prin gura fratelui Olah, şi de aceea nu s-au pocăit". Simţeam o mare povară în suflet. Ştiam că eram vinovat de nepocăinţa altor oameni. În nopatea aceea m-am rugat cum nu m-am rugat niciodată până atunci. Am zis: "Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta! Ştiu că m-am încărcat de vinovăţie! Nu mă lăsa să mor! Te rog cruţă-mi viaţa, şi de aici înainte voi fi gata să mă jertfesc pentru Tine. Nu voi mai pregeta să risc pentru Tine. Îmi voi da şi viaţa pentru Tine dacă va fi nevoie!"

În clipa când am terminat rugăciunea, am simţit o atingere în trup şi am adormit. Când m-am sculat dimineaţa, doctorul era lângă patul meu, a constatat vindecarea mea şi mişcat mi-a spus: "Rădoi, nimeni nu a crezut că mai poţi să scapi! Dar rugăciunea care ai înălţat-o spre Dumnezeu te-a salvat! Sora de caritate te-a auzit şi mi-a relatat felul cum te-ai rugat!" I-am spus că Dumnezeu a fost acela care m-a vindecat, şi am adăugat că vreau să plec acasă. Doctorul mi-a răspuns că aşa ceva era imposibil, dar eu l-am asigurat că pot să mă duc pe picioarele mele. Împotriva tuturor sfaturilor medicului am plecat acasă şi când am ajuns la uşa casei, soţia mea a rămas încremenită.

L-am sunat pe fratele Olah şi l-am invitat la Caransebeş. Secretarul de partid al oraşului a aflat de invitaţia mea, şi mi-a spus că nu aveam voie să îl invit. I-am răspuns că legile ţării îmi garantau libertatea religioasă şi eu acţionam în acord cu acele legi. Apoi am adăugat: "Am făcut compromis pentru o mână de iarbă, dar de acum înainte nu voi mai face compromisuri niciodată!" Fraţii din comitetul ALRC (Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conţştiinţă) m-au contactat şi mi-au cerut să mă înscriu asigurându-mă că nu mă pun în linia întâi, ci în linia a doua, unde eram mai scutit de persecuţie. Le-am răspuns că locul meu este în linia întâi, din moment ce Domnul m-a vindecat şi mi-a redat viaţa. Aşa am ajuns să mă înscriu în eşalonul celor ce luptau pentru libertate religioasă în România. Nu voi uita niciodată că Domnul şi-a arătat bunătatea faţă de mine izbăvindu-mă de la moarte, şi mai ales de vinovăţia laşităţii în lucrarea Lui. Curând au urmat evenimentele din vara şi toamna anului 1978 când Biserica Baptistă din Caransebeş cu comitetul ales prin vot secret a ajuns ţinta atacurilor securităţii şi a "fraţilor" din conducerea cultului Baptist. Am ajuns bătut, torturat, închis în temniţa morţii, dar nu am regretat niciodată că am rămas credincios Domnului meu care mi-a salvat sufletul şi viaţa.

Flămând după dreptate...

Domnul Isus fericeşte pe cei flămânzi după dreptate şi promite că vor fi săturaţi. Nicolae Rădoi este un astfel de individ ce preţuieşte dreptatea şi o caută cu pasiune. A început să scrie din amintiri tocmai pentru că doreşte ca dreptatea să se impună şi adevărul să iasă la iveală în redactatrea istoriei evenimentelor petrecute în Biserica Baptistă din Caransebeş în anii în care acea Biserică lupta să îşi câştige autonomia de sub călcâiele autorităţilor comuniste şi de sub bâta Uniunii Baptiste aservită total aceloraşi autorităţi ce decretaseră dispariţia religiei în comunism. "Ca răul să triumfe este de-ajuns ca cei buni să nu facă nimic" - a spus un gânditor renumit. În mod similar, ca falsul istoriografic să triumfe, este de-ajuns ca acei indivizi care cunosc adevărul să fie tăcuţi, refuzând să depună mărturia lor revelatoare. Nicolae Rădoi nu a suferit de laşitate în timpul comunismului, şi nu suferă nici acum, când măsluitorii şi revizioniştii sunt activi în a perverti istoria. El este gata să confrunte cu mărturiile sale pe cei înclinaţi să tragă spuza la turta lor, şi să ofere în scris mărturii impresionante cu privire la evenimentele pe care le-a trăit alături de alţi fraţi ce au ajuns ca şi el în focul persecuţiilor comuniste din anii 1970 din România ceauşistă. O vreme a trimis articole cu mărturii variate celor ce gospodăresc unele bloguri, cu rugămintea de a fi publicate, ceea ce s-a şi întâmplat. El mulţumeşte acum celor ce l-au asistat în acest scop. După un timp însă, articolele sale nu au mai găsit aceeaşi bunăvoinţă, ceea ce l-a determinat să se adreseze prietenilor săi cu dorinţa de a fi ajutat să îşi deschidă un blog personal. Iată care este originea şi explicaţia acestui blog.

Fratele Nicolae Rădoi este un Horia al timpului nostru, un luptător ce a fost însetat de dreptate şi activ în lupta pentru câştigarea libertăţii religioase sub comunism, şi dispus acum, în perioada post-comunistă, să se sacrifice, dacă este necesar, pentru ca adevărul să triumfe în istoria baptiştilor români care se scrie la ora actuală. El nu vrea să lase pe ciocoii vremurilor comuniste erijaţi în ispravnici ai Bisericilor lui Christos şi ai tainelor Împărăţiei cerurilor să se aşeze liniştiţi în pat. Cei care au trădat cauza Domnului şi pe fraţii lor dându-i pe mâna călăilor comunişti vor trebui să dea socoteală la tribuna scrierilor sale. Ceea ce spune el poate fi suspectat de subiectivitate, sau poate fi etichetat ca o intenţie de discreditare, dar cititorul obiectiv va detecta pasiunea lui pentru adevăr şi pentru dreptate, pasiune care l-a pus în conflict cu autorităţile comuniste şi a determinat prigoana pe care a suferit-o cu curaj şi demnitate. Oricum, ceea ce Nicolae Rădoi mărturiseşte nu poate fi ignorat, el fiind participant la evenimentele pe care le descrie. Alături de atuul faptului că a trăit ceea ce mărturiseşte, el are şi avantajul că o pleiadă de martori confirmă cele cuprinse în declaraţiile sale.

Pe lângă faptul că stabileşte unele adevăruri istorice cu privire la evenimentele abordate, trebuie să recunoaştem că mărturia lui Nicolae Rădoi arde, pune pe jăratec pe cititor - atunci când deapănă întâmplări -  provocând la introspecţie serioasă şi inducând în cititor o dorinţă de a trăi mai mult pentru Cel ce şi-a dat viaţa pentru noi, inclusiv dorinţa de a suferi pentru Domnul. "Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi"  - declară Mântuitorul nostru. Mărturiile lui Nicolae Rădoi sunt contribuţia lui la stabilirea adevărului istoric (şi la efectuarea unei dreptăţi ce s-a lăsat multă vreme aşteptată), pentru o perioadă ce a fost supusă nu numai abuzurilor comuniste, ci şi abuzurilor scriitoriceşti ale unor trădători ai Bisericii Domnului ce s-au gândit să devină peste noapte chiar "istorici." Acum, când cenzura comunistă a adevărului se continuă prin dezinformările celor ce au slujit autorităţile comuniste, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că există oameni integri ca fratele Nicolae Rădoi, cari depun mărturie cu mult curaj, mărturie a cărei adevăr istoric poate fi constatat şi stabilit de cititorii însetaţi şi ei după dreptate, şi dotaţi cu spirit de discernământ.

Prietenii fratelui Nicolae Rădoi, în numele cărora semnează Ioan Târziu

CU DOMNUL IN TEMNITA

Duşmani ce devin prieteni

de Nicolae Radoi

După ce am fost arestaţi, torturaţi, „judecaţi” şi condamnaţi, a urmat încarcerarea noastră oficială. Eram adunaţi toţi ce condamnaţi într-un şir lung şi se proceda la perchiziţionarea noastră ce era însoţită de bătăi crunte. Eram ultimul din şir. Lângă mine se afla un credincios adventist, condamnat pentru că nu voia să acţioneze sâmbăta, după cum cereau „regulile” armatei. Înaintea noastră câţiva indivizi au fost bătuţi sălbatec. Băiatul adventist era cam îngrozit de ceea ce va urma. Încercam să îl încurajez, dar scenele anterioare îşi făcuseră efectul. Mă gândeam însă și la soarta noastră, a celor trei de la Caransebeș. Noi fuseserăm condamnați pentru că “am bătut milițeni”. Deținuții care intrau la închisoare pentru că bătuseră milițieni, erau bătuți cu sălbăticie. Știam ce mă așteaptă.
Fratele Cocârțău și cu fratele Prejban erau într-un țarc de unde vedeau cele ce se petreceau și ei ar fi urmat să intre în scenă în actul doi. Când a venit rândul la percheziţionare a fratelui adventist, au găsit asupra lui o Biblie. Acum „păcatul” lui era dintr-o dată mult mai grav. Ca să îşi bată joc de el, cei care îl anchetau i-au cerut să mănânce Biblia, promiţându-i că dacă acceptă, nu va fi bătut. Tânărul adventist stătea în faţa lor galben, fără să spună ceva, sau să facă ceva. Se vedea clar că este descumpănit şi îngrozit. Ofiţerii vedeau lucrul acesta şi stăruiau de el să înceapă să mănânce Biblia. Nu ştiam cum se va sfârşi scena la care participam. Eram ultimul din coloană şi mă gândeam că odată cu mine nu mai au nici un alt caz de analizat şi vor avea timp din belşug să mă bată. Îngrijorarea tânărului adventist era şi a mea în clipele acelea. La un moment dat unul din ofiţeri s-a apropiat şi a luat în mână corpul delict, Biblia, şi a deschis-o, curios să vadă ce scria în acea carte pentru care cei credincioşi erau gata să sufere atâta umilire şi maltratare. S-a aşternut o tăcere grea. Apoi ofiţerul a început să citească cu voce tare. Biblia se deschisese la Isaia, şi ceea ce i-a căzut sub ochi era versetul zece din capitolul 41. Fără să îşi dea seama ce face ofiţerul a citit: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci eu sunt Dumnezeul tău; eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Ce bine au venit pentru noi acele cuvinte! Nu ştiu dacă lucrul acesta a fost observat de cei care urmau să ne tortureze, dar atunci s-a petrecut o minune. Ofiţerul care a citit versetul a adăugat după ce şi-a ridicat ochii din Scriptură: „De ce te temi? Nu scrie aici să nu te temi, pentru că Dumnezeu este cu tine?” Apoi s-a oprit, s-a întors spre ceilalţi, s-au înţeles din priviri şi au plecat cu toţi, fără să ne mai interogheze şi fără să pună să fim bătuţi! Se vedea că cercetarea lui Dumnezeu a venit peste ei! Noi nu știam că unul din ofițeri participase la procesul nostru și știa că acuzațiile ce ni s-au adus erau false. Am așteptat acolo neștiind ce să fac. În cele din urmă a venit unul care ne-a spus să ne îmbrăcăm și să plecăm la celulă. La fel s-a procedat și cu frații mei Cocârțău și Prejban. Noi am fost singurii puși în pușcărie pentru “păcatul că am bătut milițieni” și care nu am fost torturați la intrarea în pușcărie! Milițienii  însărcinați cu supravegherea noastră au știut că acuzațiile au fost mincinoase și nu ne-au bătut. E trist că unii credincioși au crezut minciunile oficialilor, dar milițienii puși să ne facă viața amară nu le-au crezut. Aşa au început zilele oficiale de puşcărie. Dumnezeu a vegheat ca la începutul puşcăriei noastre să ne întărească dându-ne una din cele mai frumoase promisiuni ale Bibliei pe care să o tezaurizăm pentru zilele ce urmau. Mai mult, Dumnezeu a împlinit o promisiune făcută în altă parte a Scripturii (Proverbe 16:7): „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăşmaşii lui.” Ofiţerul care a citit versetul din Isaia, a devenit din ceasul acela un prieten al nostru. Prin toate cele întâmplate în prima zi a detenţiei noastre oficiale, Dumnezeu ne-a comunicat că este cu noi şi ne putem bizui pe prezenţa Sa, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.

Închinare în celulă

Prima dată am fost puşi împreună cu alţi puşcăriaşi într-o cameră ce adăpostea 42 de indivizi. În fiecare seară se iscau discuţii aprinse, mai ales pe tema credinţei în Dumnezeu, din moment ce toţi ştiau că noi fuseserăm închişi pentru credinţă. Am avut acolo ocazia să le oferim mărturia noastră, să le spunem felul în care am ajuns să credem în Domnul Isus, şi cât de importantă era credinţa pentru noi. Unii ascultau în tăcere, alţii batjocoreau cele spuse de noi, iar alţii se împotriveau deschis. Fiecare acţiona în funcţie de interesele ce le avea. Unii credeau că dacă vor lua poziţie faţă de noi, cei închişi pentru credinţă, vor obţine clemenţă de la persecutori. În celulă se aflau chiar profesori. Aceştia au avut curajul să participe la discuţiile noastre şi să aducă argumente în sprijinul existenţei lui Dumnezeu. Se vedea cum ceata împotrivitorilor se subţia în fiecare zi, până când nimeni nu a mai avut ce obiecta la mărturia noastră.

Din acel moment, autorităţile observând că în loc să fim noi influenţaţi de atmosfera celulei, de fapt noi determinam atmosfera celulei prin discuţiile avute şi prin tonul optimist oferit de credinţa noastră în Dumnezeu, au hotărât transferarea noastră în alt fel de celule. Decizia lor a fost motivată oficial prin afirmaţia că exercitam o influenţă nocivă asupra celorlalţi deţinuţi.

Am ajuns în celula morții. În această celulă eram doar cei trei de la Caransebeș. Geamul era spart, și frigul era cumplit. Conform legii trebuia să ni se dea lemne de foc, dar de fapt ni se dădeau lemne foarte puține. Într-una din nopți a trebuit să ne ardem hainele pentru a putea să ajungem neînghețați dimineața. Celula era plină de păduchi. Când ne-am plâns de prezența lor, ne-au luat salteaua din cameră pe motiv că o dezinfectează, și a trebuit să petrecem nopțile fără saltea. De pe pereții celulei se scurgea mereu apă, până acolo că apa se ridica pe podea. Pentru a nu sta cu picioarele în apă, noi trebuia mereu să luăm apa de pe podea cu o cârpă și să o stoarcem într-un vas. Acolo, în celula morții am început să cântăm și să avem servicii de închinare. Nu puteam citi Cuvântul, dar îl reproduceam din memorie. Acolo am avut așa mare bucurie, încât spuneam celor doi: Aș fi gata să mor acum pentru Domnul! E așa mare har să fii un martir! Așa am putea să arătăm ceva din dragostea noastră pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi!

Într-una din zile, în timp ce mă rugam, fiind pe genunchi, a intrat în celulă un colonel. Auzise cântările noastre și voia să ne oprească din închinare. Când a intrat în celulă (celula nu avea vizor) a strigat la noi să ne oprim din închinare. Eu continuam să mă rog cu voce tare, fără să dau atenţie la cele ce se petreceau în jur. Colonelul s-a apropiat de mine, şi înfuriat mi-a tras o cizmă în spate. Am continuat să mă rog, şi cizmele au continuat şi ele să mă lovească cu furie. Când am încetat rugăciunea m-am sculat şi am dat faţă cu ofiţerul ce se vedea clar că era foarte furios.  „Vreau să ştiu – mi-a strigat el – de ce nu te-ai ridicat când am intrat în cameră?” I-am răspuns că mă rugam, şi prin urmare nu puteam să mă scol de pe genunchi atâta vreme cât mă  adresam lui Dumnezeu în rugăciune. El m-a apostrofat spunând că regulamentul cere să mă opresc din orice acţiune şi să dau atenţie la oficialii care intră în celulă! I-am răspuns că Dumnezeu este mai mare ca orice oficial, şi nu mă puteam opri din rugăciune pe motiv că cineva intra în cameră!  Eu respect întâi pe Dumnezeu, și apoi respect pe ceilalți oameni. “Vă respect și pe dumneavoastră – i-am spus. Acum spuneți ce aveți de spus și voi executa”. Scos din minţi, colonelul a început să zbiere: „Aici eu sunt Dumnezeu” Aici eu sunt Dumnezeu!” Apoi a plecat mânios.

În timp ce avea loc această confruntare cu coloneul, pe holul clădirii, în fața celulei noastre un tinerel spăla dușumeaua și asculta discuția noastră. Era și el printre cei condamnați de autoritățile ceaușiste pe baza “dreptății” comuniste. Atunci și acolo, acel tânăr a hotărât să devină credincios, dându-și viața Domnului Isus. Când a ajuns acasă, a început să frecventeze Biserica Baptistă din Bujac, Arad, unde a mărtusrisit la botez că a auzit discuția dintre un deținut pocăit și un colonel care îl persecuta în celula morții. Fratele Doboș Octavian mi-a relatat acest episod. Mulțumesc lui Dumnezeu că timpul petrecut în celula morții nu a fost în zadar.

Convertire în închisoare

Deoarece autoritățile au constatat că nici regimul din celula morții nu ne îngenunchiază, au introdus în celula noastră un criminal notoriu sperând într-o încăierare și probabil în înfăptuirea unei crime. La intrarea lui în celulă un plutonier mi-a spus că pot să îl bat, dacă vreau.

Criminalul se numea Gârbaci, și era cunoscut în toată pușcăria. Fusese pus în închisoare pentru omor. Bătuse pe câțiva care avuseseră curajul să se ia la harță cu el. Avea renumele de a fi cel mai înrăit deținut. Toți se temeau de el. Avusese câteva tentative de evadare, sperând că va fi împușcat. A încercat de câteva opri să se sinucidă prin spargerea gâtului cu o lingură. Era pus permanent în lanțuri. Când a fost dus la noi în celulă, i-am spus că în celula noastră se practică închinarea de trei ori pe zi, dimineața, la amiaz și seara. I-am spus ca nu e obligat să participe, și poate să facă orice, dar să nu deranjeze închinarea. El ne-a răspuns că este bucuros să fie în prezența unor oameni care se închină lui Dumnezeu. În ciuda faptului că era un criminal, omul avea o sensibilitate deosebită. Scria poezii. Nu văzusem până atunci creion în închisoare, dar el avea unul. Ei, bine, criminalul Gârbaci a devenit foarte interesat de o problemă, și anume, problema iertării. El nu credea că Dumnezeu poate ierta pe un individ care înfăptuise atâtea păcate, inclusiv crimă. Noi i-am spus că Sângele Domnului Isus Christos ne curățește de orice păcat, și i-am relatat mărturia întoarcerii noastre. A treia zi după ce Gârbaci a venit în celula noastră, în timp ce ne rugam, a început și el să strige către Dumnezeu: Doamne Dumnezeule, dacă este adevărat ce mi-au psus acești oameni despre bunătatea Ta și despre faptul că ierți pe oameni, vin șieu, cel care am comis crimă și am vrut să îmi iau vioața de atâtea ori, vin să te rog să mă ierți și să mă primești! După această rugăciune Gârbaci nu a vrut să ne mai lase pe noi să scoatem apa cu cârpe din celulă, ci a ținut să facă el permanent această slujbă, deși lanțurile de la mâini și de la picioare îl incomodau foarte mult. Când a venit plutonierul a doua zi , și l-a văzut, nu a putut să creadă ceea ce observa și l-a întrebat pe Gârbaci ce s- întâmplat? „Domnule plutonier, a spus el, eu nu mai sunt cel ce am fost. Gârbaci cel vechi nu mai există. Acum sunt un om nou! Oamenii cu care m-ați pus în celulă sunt sfinți! Eu o să fac tot timpul operația asta de scoatere a apei din celulă!

După câteva zile, vrând să știe ce s-a întâmplat în realitate în grupul nostru, autoritățile au introdus în celulă pe un alt deținut. Acesta fusese închis pe trei luni, dar i s-a promis că va fi eliberat de îndată ce face un raport despre cei închiși în celula noastră. A asistat la serviciile noastre de închinare, și după câteva zile a spus plutonierului: „Domnule, așteptați în zadar să dau un raport despre acești oameni, căci nu îl voi da. Aici în celulă este un colț de rai. Aș sta tot timpul într-o așa celulă! Nu am nevoie de raportul vostru pentru a mi se scurta detenția.” Noi l-am rugat să dea o declarație despre ceea ce a văzut în celula noastră, deoarece nu era nimic care să ne incrimineze, dar el nu a voit să dea declarație despre noi. Mă gândesc câtă demnitate a avut acel om, nepocăit, și ce diferență între el și frații noștri care dădeau declarații prin care incriminau pe frații lor și știau că vor rezulta în  persecutarea fraților lor! Nu mai îmi amintesc decât faptul că numele acelui om era Costică, dar m-am rugat pentru el ca Dumnezeu să îi dea și lui pocăința și mântuirea minunată a Domnului nostru Isus Christos.

Imediat ce s-a constatat convertirea lui Gârbaci, el a fost scos afară, și pus din nou între ceilalți deținuți. În câteva zile toată închisoarea Popa Șapcă a știut că Gârbaci s-a pocăit și este un alt om. De frica de a nu contamina pe alți deținuți, care îl cunoscuseră și știau acum de schimbarea lui, autoritățile au hotărât să îl transfere în închisoare la Craiova. După 1989 fratele Cocârțău l-a căutat și a intrat în legătură cu el, constatând că fratele nostru Gârbaci îl slujește pe Domnul nostru în satul lui din Moldova unde a înființat o Biserică. Îndemn pe fratele Cocârțeu să scrie ceva despre ceea ce a urmat după eliberarea lui Gârbaci și întoarcerea lui în satul de baștină.

Bine din rău

Cum am ieșit din celula morții? Probabil că acolo ne putrezeau oasele, dar Dumnezeu a vrut să ne scoată de acolo. A făcut lucrul acest într-un mod care acum mă uimește, dar atunci m-a consternat. N-a fost de-ajuns că am fost pus în închisoare pentru acțiunea iluzorie că am bătut milițieni, ci mi s-a intentat și un proces, fiind acuzat de venituri ilicite. De aceea am fost scos din celula morții și dus în fața instanțelor pentru a da socoteală de averea mea. Procesul al doilea a fost ținut în Caransebeș. O serie de prieteni au venit să depună mărturie despre integritatea mea, și despre faptul că nu am câștigat nimic necinstit. Oamenii care m-au ajutat să îmi reconstruiesc casa după incendiul prin care am trecut, au mărturisit că ei m-au ajutat cu lemn și alte materiale. Judecătorul a dat sentința că nu eram vinovat. Dar s-a mai întâmplat ceva. În fața judecătorului am pus o întrebare:  „De ce suntem puși în celula morții, la un loc cu criminalii, noi care ne-am făcut “vinovați” doar de faptul că nu ne-am supus liderilor noștri religioși?” Când a auzit judecătorul că am fost puși în celula morții, a cerut imediat informații de la gardianul care era prezent, care i-a confirmat ceea ce spuneam. A fost revoltat să audă că într-adevăr am fost puși în celula morții. Pe drumul întoarcerii la pușcărie, gardianul ne-a spus că am făcut o mare greșală, spunând public despre regimul ce ni s-a aplicat în închisoare. Așa ceva nu se face, ne-a spus el, ceea ce ne dădea de înțeles că soarta noasatră va fi și mai crudă. Dar Dumnezeu a lucrat așa că de atunci nu am mai fost puși în celula morții. Un judecător „nedrept” a făcut un pic de dreptate! Era același judecător care a mers la București pentru a obține pentru noi o sentință mai umană decât ceea ce cereau conducătorii noștri de la București din conducerea cultului baptist. Ei au cerut să ni se dea 20 de ani, dar judecătorul Mustețea a reușit să obțină pentru noi sentințe între șase luni și un an și jumătate. Tot datorită intervenției lui se pare că am fost scoși din celula morții. Dumnezeu să îi binecuvinteze familia.

Astfel, m-am trezit repartizat într-o celulă cu doisprezece indivizi. Acolo era șef de celulă un zbir care teroriza pe cei din subordine. Într-o zi, venind spre seară în celulă, m-am așezat pe pat pentru a mă odihni o clipă. Zbirul a intrat și el în celulă, și văzându-mă așezat pe pat, m-a prins de gât și îmi spunea nervos că eu încalc regulile stând pe pat când nu era permis (regula era ca înainte de culcare nu aveai voie să te așezi pe pat). Cu o mână l-am apucat de piept, l-am ridicat în sus și l-am aruncat până la nivelul celui de al treilea pat (paturile erau supra etajate). De acolo l-am lăsat să cadă jos. De-abia trăgându-și respirația, omul nostru s-a sculat de jos spășit, și mi-a zis: „Știam că ești pocăit!” „Da, sunt – i-am răspuns – și dacă nu te comporți bine, o să ai de-a face cu mine de azi înainte!

Surprins de poziția și de răspunsul meu, și înțelegând că el nu mai poate face nimic în acea celulă, a cerut să fie transferat în alta, unde putea să facă pe zbirul în continuare. În acea celulă era unul din frații mei cu care fusesem condamnat, Petru Cocârțeu. Știam că Petru primise o căciulă groasă, ce îl ajuta așa de bine să îndure frigul iernii. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu căciula lui, și mi-a spus că „șeful” dormitorului i-o luase cu forța după ce îi cărase și câteva picioare.  M-am dus direct la “șeful” celulei și i-am luat căciula fratelui meu de pe cap și i-am spus că dacă se mai întâmpșă să aud că mi-a maltratat fratele, o să aibă de-a face cu mine. S-a scuzat, spunând că nu a știut că acela era fratele meu.

Într-o altă zi, milițianul care ne supraveghea a început să bată pe un tinerel firav pentru nu știu ce i se năzărise lui că a făcut acel tânăr. Văzând cruzimea milițianului m-am apropiat de el, am pus mâna pe baston cu hotărâre și i-am spus să înceteze să bată pe tânărul acela. Dacă vrei să bați pe cineva, i-am spus – bate-mă pe mine!  Milițianul și-a plecat ochii în jos, și-a luat bastonul și a plecat fără să spună o vorbă.

În atelierul unde trebuia să lucrăm, s-a ajuns la respectarea tuturor deținuților, pentru că noi, cei pocăiți am intervenit pentru a elimina cât de cât nedreptățile. În loc ca deținuții care nu puteau face norma să fie bătuți, așa cum se obișnuia înainte, s-a ajuns la colaborare și cei mai iuți ajutau pe cei mai puțin iuți, așa ca nimeni să nu mai fie bătut. Personal am depășit norma uneori cu sute de piese. Când printre piesele pe care le făceam au fost strecurate piese defecte pentru a fi acuzat de sabotaj, ofițerul care citise din Biblie Isaia 41:10 mi-a luat apărarea și a dovedit că eu nu puteam intreprinde acțiuni de sabotaj, deoarece întreceam cu mult norma care ne era dată. Astfel, acțiunea prin care se încerca să mi se prelungească timpul detenției a fost deturnată. Toți cei ce erau în conducerea închisorii și aveau putere de decizie, au luat poziție în favoarea mea. Comandantul închisorii, domnul Kiraly, a refuzat orice prelungire a detențeiei mele. Mă gândesc iarăși la cei din conducerea cultului baptist, care voiau să fim ținuți 20 de ani în închisoare!

După o vreme autoritățile închisorii au observat că singurii care puteau ține ordine între deținuți erau pocăiții. Pe mine m-au însărcinat să opresc orice încăierare dintre deținuți. Aceștia cunoșteau atât puterea mea fizică, cât și faptul că eram drept și nu lăsam nedreptatea să domnească în relațiile dintre deținuți. Așa se face că cei bătăuși și cei nedrepți au încetat multe din acțiunile lor pe timpul cât am fost acolo.

Relația noastră cu ofițerul Roman, cel ce ne-a citit Isaia 41:10 la începutul detenției, a continuat și după ce ne-am eliberat. După revoluție m-am întâlnit cu colonelul Mato, care a fost însărcinat cu ancheta noastrăîn 1978. El m-a luat în brațe, și mi-a spus că a refuzat să continue ancheta, și de aceea a fost dată altor ofițeri mai loiali guvernului, și acum și el este un frate de al nostru. Cred că multe alte surprize legate de experiența întemnițării noastre, chiar dacă nu vor  continua să mai transpară aici, le vom cunoaște odată când vom sta la masă în Împărăția veșnică la care am fost invitați prin grația Mielului.

DOSARELE MEMORIEI MELE...

  de Nicolae Rădoi

 Ce ar fi fost dacă… ?

Cred că mărturiile sunt foarte importante în stabilirea adevărului istoric, de aceea mă străduiesc să las în urmă mărturia lucrurilor pe care le-am trăit cu fraţii mei de credinţă în anii când în România stăpânea un guvern comunist antrenat în acţiuni de distrugere a credinţei creştine. Ca mulţi alţi creştini, am avut harul să sufăr pentru Hristos, şi am privit lucrul acesta cu bucurie, dar ceea ce m-a durut foarte mult a fost colaborarea fraţilor noştri la persecuţia de care am avut parte. Uneori mă întreb cum ar fi fost istoria noastră dacă fraţii nu ar fi trecut de partea călăilor comunişti ? Şi iarăşi mă întreb dacă nu cumva puteam să scriem împreună o altă istorie a baptiştilor români !?

Un an important în istoria Bisericilor Baptiste din România

Anul 1978 a fost unul de răscruce pentru credincioşii baptişti din România, şi nu numai pentru ei, ci şi pentru celelalte culte evanghelice. De ce cred acest lucru ? A fost anul când guvernul comunist al României era confruntat cu o mişcare reformatoare ce s-a răspândit în Bisericile Baptiste, în virtutea căreia membrii bisericilor au început să manifeste iniţiativă şi responsabilitate. Mă refer la mişcarea ce a avut intenţia de a scoate bisericile de sub controlul autorităţilor comuniste prin exercitarea dreptului de a alege în fruntea congregaţiilor oameni temători de Dumnezeu, care, se nădăjduia, vor refuza compromisul cu autorităţile.

E cunoscut faptul că deceniul anilor şaptezeci a adus un suflu de trezire spirituală în Bisericile Baptiste din România. Această trezire a fost cunoscută mai ales prin efervescenţa creată de predicarea Cuvântului de către fratele Liviu Olah. Deşi i s-a luat carnetul de predicator, deşi a fost mutat de mai multe ori ca păstor de la o Biserică la alta, oriunde a mers şi oriunde a ajuns, Liviu Olah a adus cu sine acea adiere a Duhului Sfânt care trezea pe pocăiţi şi aducea la credinţă pe cei nepocăiţi. Astfel, la Timişoara, la Făget, la Jimbolia, la Oradea şi la Bujac - Arad, unde fratele Liviu Olah a fost consecutiv predicator, au avut loc deşteptări spirituale. După ce a fost ales păstor în Timişoara (în ciuda faptului că opoziţia securiştilor din Biserică a fost acerbă), şi după ce Dumnezeu a început să lucreze miraculos acolo, Liviu Olah a fost transferat forţat (cu concursul celor din Comunitatea Baptistă de Timişoara) la Făget. Istoria s-a repetat şi acolo. De îndată ce trezirile s-au încins la Făget, fratele Liviu a fost mutat samavolnic la Jimbolia, şi apoi i s-a luat imediat carnetul de predicator. După o vreme, Biserica Baptistă numărul 2 din Oradea l-a chemat ca păstor, şi ceea ce a urmat, ştim cu toţii. Dumnezeu a zguduit nu numai Oradea, şi şi alte oraşe din România unde fralele Liviu Olah era invitat să predice. Astfel, trezirile spirituale nu s-au limitat numai la locurile unde Liviu Olah a fost păstor, ci s-au extins şi în alte oraşe din România, unde Duhul lui Dumnezeu a mişcat pe păstorii bisericilor locale. Mulţi predicatori au stat în rugăciune înaintea Domnului şi au fost binecuvântaţi în Bisericile ce le păstoreau cu treziri.

Treziri şi transformări

Aceste treziri nu puteau rămâne fără consecinţe, mai ales în ce priveşte observarea reglementărilor ce limitau dreptul de închinare a credincioşilor. Cei treziţi nu mai voiau să ţină cont de regulile venite de la Departamentul Cultelor prin Uniunea Baptistă de la Bucureşti şi implementate de Comitetele Comunităţilor Baptiste regionale. Astfel de reguli opreau pe credincioşi de la închinare şi de la practicarea credinţei conform cerinţelor Sfintelor Scripturi, limitând timpul şi numărul întrunirilor săptămânale, reducând numărul de păstori dintr-un oraş şi lăsând biserici fără slujitori, ţinând închise unele Case de rugăciune şi forţând pe credincioşii acestora să îşi mute membralitatea la Biserici aflate la o distanţă mare astfel încât frecventarea să fie foarte inconvenientă, etc, etc. Aşa se face că pe lângă protestele concretizate în încălcarea acelor reguli, au apărut şi proteste scrise cum a fost broşura lui Iosif Ţon, „Cine îşi va pierde viaţa” şi „Memoriul” celor 50 de păstori baptişti adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu. Memoriul a fost redactat în anul 1973 şi în el s-au semnalizat abuzurile autorităţilor comuniste înfăptuite prin instrucţiuni nescrise în ce priveşte reglementarea modului de funcţionare a Bisericilor Baptiste. Se semnala astfel, amestecul autorităţilor în procesul de alegerea a păstorilor şi a comitetelor, interferenţa în ce priveşte aprobarea unor persoane pentru botez, refuzul aprobării cererilor de construire de locaşe de cult, neaprobarea cererilor de reparare a celor ce erau vechi şi în nevoie de reparaţii, arogarea dreptului de a impune cine să vorbească şi cine să nu vorbească la amvonul unei biserici, etc, etc.

O copie a Memoriului a fost depusă şi la sediul Uniunii Baptiste din Bucureşti, care ar fi trebuit să aibă iniţiativa în această luptă pentru drepturile credincioşilor. Regretabil, că nici în ceasul acela cei din conducerea Uniunii Baptiste din Bucureşti nu a trecut de partea Bisericilor şi a credincioşilor pe care, chipurile, îi reprezentau, ci au încercat suprimarea acestei mişcări, la cererea autorităţilor comuniste. Prima reacţie a autorităţilor comuniste a fost să determine pe semnatari să îşi retragă semnătura, şi în acest scop au solicitat pe cei din conducerea Cultului Baptist să încerce tot ce puteau în această direcţie. Conducătorii zeloşi ai Cultului Baptist s-au pus imediat pe lucru şi au exercitat presiune constantă asuprea semnatarilor să declare că lucrurile spuse în Memoriu nu erau adevărate. Majoritatea semnatarilor a rămas însă pe poziţie, şi după ce câţiva păstori (Iosif Serac, Pascu Geabou, Vasile Taloş) au documentat toate abuzurile menţionate, autorităţile au schimbat macazul.

Concesii şi coliziuni noi

Au urmat concesii din partea guvernului, mai ales că memoriul ajunsese cunoscut şi în străinătate. Rezultatul memoriului a fost că autorităţile comuniste au slăbit controlul strâns de până atunci, permiţând bisericilor (nu numai celor baptiste, ci şi bisericilor celorlalte culte evanghelice), să îşi organizeze serviciile religioase în mai mare libertate şi să boteze pe cine voiau. Controlul s-a menţinut însă efectiv în ce priveşte alegerea persoanelor în comitetul de conducere a bisericilor. În acest punct organele comuniste au rămas pe poziţie, deoarece îşi dădeau seama că alegerea în comitet a unor persoane integre şi nedispuse la compromisuri însemna pierderea totală a controlului Bisericilor şi al păstorilor acestora, inclusiv a forurilor superioare (conducerile Comunităţilor Baptiste şi a Uniunii Baptiste) care erau manipulate de autorităţile comuniste după bunul plac.

După câştigarea concesiilor menţionate anterior, următorul pas în lupta pentru respectarea drepturilor religioase ale credincioşilor baptişti trebuia făcut prin refuzul bisericilor locale de a mai permite împuterniciţilor de a impune la conducerea bisericilor oameni ai compromisului. În momentul în care Bisericile şi-ar fi putut alege în comitet oameni integri, aceştia ar fi schimbat atât realităţile triste de la nivelul Comunităţilor Baptiste regionale (unde se instalaseră oamenii guvernului şi executau slugarnic comenzile primite atât de la Departamentul Cultelor), cât şi de la nivelul Uniunii Baptiste de la Bucureşti condusă de „iudele” Cultului Baptist. Alegerile libere în Biserici însemnau sfârşitul controlului guvernului în Cultul Baptist. Dacă Bisericile Baptiste şi-ar fi ales liber oamenii în comitet, aceşti oameni integri nu ar mai fi ales la Comunităţi şi la Uniune oameni corupţi, şi astfel controlul guvernului comunist în Cultul Baptist prin forurile reprezentative ar fi încetat.

Acest nou câmp de bătălie a fost inaugurat după 1975 cu încercări mai timide în unele Biserici, sau mai îndrăzneţe în altele. La începutul anului 1978 Biserica Baptistă din Caransebeş a trecut la alegeri cu vot secret şi a ales un comitet format din oameni ce credeau în responsabilitatea lor de a guverna Biserica în conformitate cu principiile biblice, şi nu în concordanţă cu cerinţele împuterniciţilor şi a altor funcţionari de la Departamentul Cultelor din Bucureşti. Noul comitet a trecut imediat la schimbări majore în funcţionarea Bisericii. Nimeni nu a înţeles atât de bine importanţa alegerilor libere din Biserica Baptistă din Caransebeş cum au înţeles-o comuniştii. Experimentul de la Caransebeş ar fi fost urmat de alte şi alte biserici până când autorităţile comuniste s-ar fi trezit în faţa unei realităţi ce ar fi adus schimbări la nivelul superior, şi atunci ar fi fost confruntaţi cu o situaţie pe care nu o mai puteau controla. Autorităţile comuniste ar fi pierdut controlul conducerilor de la Comunităţi şi de la Uniune !

Care a fost miza ?

Mulţi credincioşi baptişti nu au înţeles ce s-a petrecut la Caransebeş şi unii nu înţeleg nici azi ce s-a întâmplat în realitate acolo. Unii au crezut propaganda Uniunii şi a lui Iosif Ţon că la Caransebeş s-au manifestat firesc vreo câţiva fraţi, şi astfel, au ajuns în conflict cu autorităţile care i-au pus în închisoare. De fapt şi Comunitatea de la Timişoara, şi Uniunea de la Bucureşti, şi Iosif Ţon şi autorităţile comuniste ştiau ce este în joc atunci când Biserica Baptistă din Caransebeş a ales un comitet de oameni integri hotărâţi să pună capăt amestecului autorităţilor comuniste în acea Biserică. La Caransebeş se aprinsese un foc (nu doar cel al trezirilor) ce urma să se extindă în toată ţara. Era hotărârea de a cârmui Biserica după principiile Cuvântului fără a lăsa pe cei netăiaţi împrejur (Sambalat şi Tobia) să aibă un cuvânt de spus !

Ferm hotărâţi să evite o astfel de realitate, autorităţile au cerut Comunităţii Baptiste de la Timişoara să demită noul comitet şi să readucă Biserica Baptistă din Caransebeş la starea dinainte. Cei din conducerea Comunităţii Baptiste din Timişoara (Ieremia Găvăgină, Ioan Băleanu şi alţi trădători) au declarat alegerile de comitet nule, şi au cerut în mod samavolnic Bisericii să aleagă un alt comitet. Biserica (ce alesese cu o majoritate de peste 90% comitetul nou) a refuzat să se conformeze cererii Comunităţii. Timp de opt luni Biserica Baptistă din Caransebeş a funcţionat cu noul comitet şi pentru întâia oară s-au realizat lucruri ce înainte fuseseră imposibile. Ca unul care am fost în comitetul nou al Bisericii pot depune mărturie despre evenimentele anului 1978 petrecute în Biserica Baptistă din Caransebeş. Împuternicitului regional, domnului Cârneci, care insista în mod obraznic să participe la

şedinţele de comitet şi să ne dea directive ce să facem, i s-a spus să îşi ia gândul de la participarea la şedinţele comitetului. Când el insista să participe ca şi înainte la şedinţe, noi l-am întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” La răspunsul lui negativ, i-am spus: „Atunci nu ai ce căuta să participi la lucrările comitetului Bisericii Domnului Isus Hristos!”

Presiuni şi planuri punitive

Au urmat alte presiuni şi maşinaţii. La îndemnurile Partidului, cei din conducerea Comunităţii Baptiste de la Timişoara au cerut să vină să facă o verificare a casieriei Bisericii. Intenţia lor era să încerce să ne discrediteze prin răspândirea unor zvonuri că nu mânuim corect finanţele Bisericii. Noi am acceptat, cu condiţia să fie prezenţi doi fraţi integri din alt oraş, oameni imparţiali, care să supravegehze pe cei de la Comunitate în timpul verificării actelor. Bineînţeles, că cei de la Comunitate nu au mai vrut să facă verificare în aceste condiţii. De atunci Biserica Baptistă din Caransebeş a refuzat să mai contribuie cu bani la susţinerea acelei conduceri corupte de la Timişoara. Precedentele se înmulţeau, şi autorităţile erau tot mai agitate. Experimentul Caransebeş începea să fie cunoscut în toată ţara şi să dea mari dureri de cap autorităţilor comuniste.

Aceste autorităţi acţionau pe mai multe planuri. Dizidenţii – aşa eram numiţi noi – trebuiau opriţi cu orice preţ, deoarece Biserica din Caransebeş devenea un fel de Biserică deschizătoare de drumuri. Evanghelizările nu mai conteneau, oameni tot mai mulţi veneau la pocăinţă. Biserica era susţinută în situaţia dificilă în care se afla de fraţi bine cunoscuţi atât în ţară, cât şi peste hotare, ca Liviu Olah, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, Iosif Ţon, etc. Vizitele dese ale acestor fraţi şi renumele lor făcea imposibilă suprimarea mişcării de la Caransebeş în condiţiile acelea. De aceea autorităţile au încercat izolarea Bisericii Baptiste din Caransebeş. Astfel, pe fratele Liviu Olah l-au capacitat să plece, la îndemnurile lui Iosif Ţon. La fel au procedat cu fraţii Aurel Popescu şi Pavel Nicolescu. Îşi dădeau seama că atâta vreme cât aceşti fraţi erau în ţară nu puteau înăbuşi cu succes autonomia Bisericii din Caransebeş. De îndată ce au văzut pe aceşti credincioşi vajnici afară din ţară, autorităţile au trecut la represalii.

O simbioză interesantă

A fost solicitată conducerea Uniunii Baptiste să intervină pentru a da la o parte noul comitet. Cei de la Uniune au cerut Bisericii să aibă o altă adunare generală şi să aleagă un alt comitet. Noi ne-am consultat cu Iosif Ţon ce era de făcut, şi el a susţinut că ar trebui să avem o altă adunare generală aşa cum sugera Uniunea. Deşi nu aveam nici o obligaţie să ţinem o altă adunare generală, noi am hotărât să avem totuşi o astfel de întrunire, dar nu în data când cei de la Uniune îşi propuseseră să vină la Caransebeş, ci în data în care Biserica a văzut de bine, 24 septembrie 1978. La acea adunare generală Biserica (printr-o majoritate covârşitoare) a reconfirmat în comitet pe toţi cei ce îi alesese la începutul anului. Fratele păstor Belciu Busuioc a confirmat că adunarea generală şi hotărârile au fost statutare. În aceiaşi duminică, seara, Iosif Ţon a venit la Biserica din Caransebeş, şi a încercat să declare deciziile adunării generale nule, propunând să se ţină o altă adunare generală peste trei săptămâni. El ştia că atunci vor veni de la Bucureşti cei din conducerea Uniunii cu intenţia de a rezolva situaţia în favoarea cerinţei autorităţilor, şi anume, ca noi să fim daţi la o parte. Iosif Ţon urmărea atunci un post la Seminarul Baptist şi încerca să intre în graţiile Uniunii. Biserica însă, a refuzat să îi asculte „sfatul.”

În tot timpul acesta comunitatea baptistă din Caransebeş experimenta creştere numerică prin pocăinţa multor oameni, şi de aceea s-a stabilit să avem un botez în data din 15 octombrie. Cei de la conducerea Uniunii din Bucureşti şi-au anunţat venirea la Caransebeş pe data de 13 octombrie, pentru că programaseră să aibe o adunare generală cu Biserica noastră! Statutul Bisericii spunea că Biserica hotărăşte când, şi în ce condiţii să aibe adunări generale, dar lucrul acesta nu i-a împiedicat pe cei de la Uniune să stabilească ei o dată pentru adunarea generală a Bisericii, fără să consulte Biserica, deoarece trebuiau să execute ordinele de sus. Aşa se face că în 13 octombrie, vineri seara, când Biserica Baptistă din Caransebeş avea un serviciu divin, cei de la Uniune şi cu reprezentanţii Departamentului Cultelor s-au înfăţişat la Biserică, şi au cerut să treacă în faţă cu intenţia să preia conducerea Bisericii şi să procedeze la schimbarea comitetului!

De fapt cei din conducerea Uniunii (Cornel Mara, Paul Bărbătei, Traian Grec, Ioan Bunaciu, etc.) şi cei de la Comunitatea de Timişoara (Ieremia Găvăgină, Stanca, Ioan Băleanu, etc.), sosiseră cu o zi înainte şi au avut o întrunire la primăria oraşului la care au participat împuterniciţii (cel local din Reşiţa – Cârneci, şi cel de la Bucureşti - Cristoiu), apoi cei câţiva indivizi ce erau în opoziţie în Biserica noastră (vreo 30), apoi păstori din zonă care erau şi ei credincioşi Partidului, şi în sfârşit, primarul cu alţi reprezentanţi ai puterii locale care au pus primăria la dispoziţia fraţilor falşi. Scopul acelei întruniri era să se sfătuiască cu privire la modul de acţiune de a doua zi , aşa încât să obţină controlul Bisericii. Primarul oraşului ne declarase cu câtva timp înainte că el va schimba comitetul Bisericii! Însă planurile lor de „acasă” nu s-au potrivit cu cel din Biserică, loc pe care ei îl considerau un târg unde să îşi facă jocul şi mendrele. Vedem cum conducerea Cultului Baptist s-a unit cu duşmanii poporului lui Dumnezeu şi toţi împreună au ţinut sfat cum să aducă Biserica Baptistă din Caransebeş sub „îndrumarea partidului.”

Tâlharii ce voiau să transforme Casa Domnului

Toţi aceştia au venit vineri seara la Casa de rugăciune, şi cei din conducerea Uniunii au încercat să pună mâna pe amvonul Bisericii. Frăţietatea le-a spus că pot să stea în bancă, dar la amvon nu pot să urce. Insistenţele lor au fost foarte mari. „Cum, au spus ei, cinsprezece păstori să stea pe bancă şi să nu li se permită să ia cuvântul în Biserică?” (La amvon erau fraţi care dovediseră că nu fac compromisuri cu autorităţile comuniste, Octavian Doboş şi alţii). Cei din conducerea Uniunii deranjau tot timpul serviciul divin încercând să se urce la amvon. Ioan Bunaciu a început să se plângă că lui nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva în ultimii 25 de ani (de construcţie socialistă), să nu i se permită să urce la amvonul unei biserici! Mulţimea i-a sugerat să se pocăiască de colaborarea cu duşmanii poporului lui Dumnezeu, şi atunci va avea dreptul la amvon. Atunci Cornel Mara a strigat cerând să i se dea voie domnului inspector Cristoiu să vorbească, să fie lăsat măcar el la amvon să vorbească Bisericii: „Lăsaţi Biserica să voteze dacă vrea să îl audă pe domnul Cristoiu!” – a spus el. Eu am răspuns în numele comitetului: „Domnul Cristoiu nu poate fi pus la votul Bisericii, şi nici nu poate urca la amvonul Bisericii din moment ce este un ateu şi amvonul este un loc sfânt!” Astfel, consecvenţi principiului biblic, noi nu le-am dat voie celor netăiaţi împrejur să preia conducerea adunării lui Dumnezeu.

Merită relatat aici un incident interesant. Când s-au citit Scripturile tot poporul a fost invitat să se ridice pentru a da cinste Cuvântului. Împuterniciţii şi ceilalţi reprezentanţi ai guvernului comunist s-au ridicat în picioare, dar „fraţii” de la conducerea Comunităţii şi a Uniunii nu s-au sculat de loc! Văzând că nu pot

pune mâna pe amvon în nici un fel, Paul Bărbătei, secretarul cultului, şi ceilaţi au declarat în gura mare: „Nu vrem să vă recunoaştem ca şi comitet!” La care eu le-am răspuns în numele comitetului: „Favorul este reciproc. Nici noi nu vă recunoaştem. Nu aveţi nici un drept să vă amestecaţi în problemele Bisericii!”

Un botez memorabil

La terminarea serviciului divin, domnul Cristoiu a declarat: „Nu veţi avea botez duminică!” Iar noi am răspuns: „Dacă vom trăi, vom avea botezul, iar dacă nu vom trăi, nu îl vom avea!” După părăsirea locaşului de închinare, duşmanii noştri au făcut un alt plan de bătaie. Şefii m-au chemat de urgenţă la serviciu şi mi-au dat o cursă de camion la Bucureşti, chiar a doua zi, sâmbătă. Astfel, urmau să mă îndepărteze de Biserică pentru a nu fi prezent la botez. Apoi, miliţienii au fost chemaţi la Casa de rugăciune, şi toată noaptea de sâmbătă spre duminică au păzit baptistierul şi au pus apă caldă, urmând ca serviciul de botez să fie înfăptuit de Ieremia Găvăgină şi acoliţii săi. Dar Dumnezeu le-a dejucat planurile. Eu m-am întors în Caransebeş sâmbătă noaptea şi dimineaţa am fost prezent la Biserică. Acolo, am cerut fratelui Pavel Gavrilovici (un păstor neînfricat care fusese destuit din slujba de păstor al Bisericii Baptiste din Oraviţa de autorităţi şi scos din casa pastorală de Ieremia Gavagină la cererea Partidului) să îmbrace haina pentru botez şi să păşească la amvon împreună cu alţi lucrători necompromişi, cum erau fratele Medrea de la Hunedoara şi fratele Dimitrie Ianculovici. Cu toată Biserica am cântat plini de însufleţire cântarea: În faţă-i Isus, în spate-i lumea, şi înapoi noi nu vom da! Duşmanii noştri au rămas încremeniţi şi nu au mai putut schimba nimic. Aşa se face că pentru întâia oară de când comuniştii au pus mâna pe putere în România şi au eliberat carnete de păstori, 15 păstori cu carnetele în buzunar şi cu note de bună purtare de la Partidul Comunist, au stat pe bancă, şi alţi păstori, care nu aveau recunoaşterea autorităţilor, au condus serviciul divin şi au făcut botezul! Biserica din Caransebeş dădea un exemplu altor Biserici ce înseamnă să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni! Lucrul cel mai impresionant a fost faptul că acei candidaţi la botez înţelegeau primejdia la care se expuneau alăturându-se prin botez Bisericii Baptiste din Caransebeş, şi totuşi, au făcut lucrul acesta cu bucurie, fiind gata să sufere persecuţia, dacă era necesar!

Două scrisori

Ceea ce a urmat, se ştie. În drum spre casă am fost arestaţi, bătuţi şi încarceraţi... După arestarea noastră guvernul nu ştia cum să procedeze. Condamnarea noastră ar fi produs proteste în Apus, de aceea înainte de a ne condamna autorităţile şi-au asigurat o colaborare ce credeau ei că o să îi disculpe în faţa Apusului. S-au pus în circulaţie două scrisori: Una de la conducerea Uniunii Baptiste din Bucureşti în care eram acuzaţi de producerea de dezordine (tocmai cei care au vrut să facă dezordine la Caransebeş ne acuzau pe noi de dezordine!), şi una de la Iosif Ţon, care era încă bine văzut în străinătate. Cei de la conducerea Uniunii au cerut autorităţilor să ne condamne la închisoare. Iosif Ţon s-a limitat la faptul că a justificat acţiunile autorităţilor aruncând vina pe noi. El nu a cerut direct condamnarea noastră, dar a afirmat că eram vinovaţi şi guvernul avea dreptul să ne judece şi să ne condamne. Se împlineau spusele Domnului Isus când zicea că cei din conducerea soboarelor ne vor da la moarte şi vor crede că fac o slujbă lui Dumnezeu!

Mai relatez un episod care mi s-a adus la cunoştinţă recent (nu ştiu cât de verificabile sunt toate detaliile). În dupămasa zilei de 15 octombrie, Iosif Ţon l-a sunat pe fratele Teodor Vereş, care era păstor la Arad, Micălaca, şi i-a cerut să meargă imediat la Caransebeş pentru a culege informaţii la faţa locului cu privire la ceea ce s-a întâmplat acolo în urma serviciului de botez. Fratele Teodor Vereş a venit imediat la Caransebeş şi s-a informat despre tot ceea ce se întâmplase acolo, vorbind cu martori oculari. Imediat a plecat la Oradea pentru a relata cele aflate lui Iosif Ţon. L-a găsit la biroul Bisericii Baptiste numărul 2 cu alţi fraţi. Acolo, i-a relatat tot ceea ce aflase la Caransebeş. În urma celor relatate, Iosif Ţon s-a uitat spre ceilalţi fraţi şi a declarat: „Fraţii noştri au acţionat exact aşa cum am scris în Cine îşi va pierde viaţa! Să mulţumim lui Dumnezeu pentru ei!” La o lună după acest incident, fratele Teodor Vereş l-a sunat pe Iosif Ţon şi i-a spus: „Frate Iosif, circulă prin ţară o scrisoare în numele dumneavoastră, în care cei de la Caransebeş sunt condamnaţi. Cred că e o lucrătură comunistă. Aceea nu poate fi scrisoarea dumeavoastră!” La care Iosif Ţon i-a răspuns: „Este scrisoarea mea, m-am convins că cei din Caransebeş nu au acţionat corect, şi prin urmare trebuia să iau atitudine faţă de ei!” Fratele Vereş i-a amintit de observaţia lui când a primit ştirile, cum ne-a lăudat că am procedat corect, după cum el scrisese că trebuie să acţioneze credincioşii în faţa încercărilor de imixtiune a guvernului, dar Iosif Ţon o ţinea una şi bună că are datoria să îi condamne pe cei arestaţi la Caransebeş. La urmă, fratele Vereş i-a spus un cuvânt greu, numindu-l „curvă” şi de atunci încoace a refuzat orice colaborare cu Iosif Ţon.

Fraţii Domnului suferă, trădătorii sunt promovaţi

În aceeaşi toamnă, Iosif Ţon l-a sacrificat pe seminaristul Filip Dincă, cel care a luptat, mobilizând pe toţi seminariştii, ca Iosif Ţon să fie chemat profesor la Seminar, deşi Uniunea nu îl dorea acolo. Iosif Ţon i-a comunicat între patru ochi fratelui Filip că el, Iosif Ţon, a fost acceptat ca profesor la Seminar, dar că Filip va fi dat afară din Seminar dacă nu acceptă să colaboreze cu autorităţile. Plin de demnitate, fratele Filip Dincă a refuzat compromisul pe care il sugera Iosif Ţon. De prisos să spunem că Iosif Ţon nu I-a apărat atunci pe fratele Filip, aşa cum ar fi fost de aşteptat ştiind că fratele Filip a luptat, atunci când a fost cazul, pentru Iosif Ţon periclitându-şi statutul de student la Seminar. Îl îndemn pe fratele Filip Dincă să declare public cum au decurs lucrurile. De asemenea, Iosif Ţon a încercat să îl cumpere pe fratele Filip Dincă în urmă cu două luni, când scrisoarea redactată de fratele Dincă în 1978 în care avertiza de trădarea lui Iosif Ţon, a fost postată pe internet. Iosif Ţon a insistat de fratele Filip Dincă să retragă acea scrisoare (deşi nu acesta o postase), promiţându-i recompensă!

Mai sunt şi alte surse din care putem deduce că Iosif Ţon a schimbat macazul în toamna anului 1978 (după ce o vreme a oscilat), şi a pactizat cu duşmanii poporului lui Dumnezeu. În vara anului 1978 s-au pornit interogări ale celor ce guvernul îi credea responsabili pentru ceea ce se petrecea în ţară. La Bucureşti au fost investigaţi şi interogaţi, printre alţii, Iosif Ţon, Aurel Popescu şi Pavel Nicolescu. Toţi trei au fost ameninţaţi cu excluderea din cultul Baptist. La sfârşitul interogărilor, într-o seară, când Iosif Ţon a venit acasă la fratele Popescu, acesta i-a spus că tocmai fusese dat afară din cult. Aceeaşi acţiune fusese luată şi în cazul lui Pavel Nicolescu. Acum se aştepta ca Iosif Ţon să aibă o soartă similară. Spre surprinderea fratelui Aurel Popescu, Iosif Ţon l-a anunţat că a fost numit profesor la Seminarul Baptist! Dezamăgirea lui Aurel Popescu nu a cunoscut margini, şi i-a spus următoarele: „Bine, frate Iosif, noi suntem bătuţi de securitate şi dumneata eşti avansat, şi accepţi aşa ceva?!” Fratele Aurel Popescu I-a declarat pe Iosif Ţon ca trădător, şi apoi, după ce i-a servit cina, l-a dus în dormitorul unde urma să se

culce şi i-a urat „Noapte bună!” Dimineaţa, fratele Aurel Popescu l-a invitat la micul dejun, şi i-a citit scrisoarea „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?” După ce a auzit conţinutul, Iosif Ţon l-a implorat pe fratele Aurel Popescu să nu dea scrisoarea publicităţii, deoarece acest lucru îi va distruge reputaţia. Iosif Ţon a promis fratelui Aurel Popescu, înainte ca acesta să plece din ţară, că îşi va schimba orientarea şi nu va mai face nici un compromis cu autorităţile. Crezând ceea ce a auzit, fratele Aurel Popescu a plecat liniştit din România. Ajuns în Italia, i s-a comunicat lui Aurel Popescu faptul că Iosif Ţon a emis o scrisoare împotriva fraţilor de la Caransebeş care luptau pentru autonomia Bisericii, condamnându-i pe aceştia în loc să condamne samavolnicia autorităţilor şi a celor de la Uniunea Baptistă care s-au asistat reciproc în acţiunea de suprimare a autonomiei Bisericii Baptiste din Caransebeş. În urma primirii acestei ştiri, văzând că Iosif Ţon şi-a încălcat promisiunea, fratele Aurel Popescu a dat imediat publicităţii scrisoarea: „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?”

Campanie de dezinformare

După arestarea noastră, Uniunea Baptistă şi autorităţile comuniste au trecut la o campanie de dezinformare în care s-au folosit de Iosif Ţon, de Ioan Bunaciu, şi de alţi aserviţi ai regimului comunist. Pe Iosif Ţon l-au capacitat să scrie acea scrisoare în care el declara vinovaţi în conflictul de la Caransebeş pe fraţii cari au acţionat principial respingând amestecul autorităţilor în Biserica lui Hristos! Iosif Ţon nu a vrut să analizeze niciodată cât de legale şi principiale au fost acţiunile celor de la Comunitate şi ale celor de la Uniune în afacerea respectivă! Oare nu ar fi trebuit să ia în discuţie faptele lor şi să îi măsoare cu principiile pe care le-a postulat în Cine îşi va pierde viaţa? Dar, corb la corb nu-şi scoate ochii. Atitudinea duplicitară a lui Iosif Ţon, cel care scrisese „Cine îşi va pierde viaţa” a derutat pe păstorii din România. Cei care au fost înclinaţi să se angajeze în lupta pentru obţinerea autonomiei bisericilor ce le păstoreau, au înţeles că nu pot conta pe sprijinul lui Iosif Ţon în această luptă, ba mai mult, că pot fi trădaţi ca şi cei din Caransebeş. Drept urmare, lupta pentru autonomia bisericilor a fost scurtcircuitată, şi apoi cu succes suprimată de guvernul comunist.

Autorităţile care s-au folosit de Iosif Ţon pentru condamnarea noastră, l-au folosit în aceleaşi scopuri denigratoare pe Ioan Bunaciu, care a scris o scrisoare de şase pagini agentului comunist din comunitatea Baptistă Română din America, Arsenie Lucaciu, în care ne condamna vehement şi spunea că 95% din membrii bisericii au fost împotriva noului comitet! De ce oare Ioan Bunaciu, care se crede şi istoric (pe lângă pretenţia, tot atât de „fundamnetată,” că este teolog), ignoră faptul că toată Biserica Baptistă din Caransebeş (vreo 400 de persoane) a venit duminică seara în faţa sediului miliţiei cerând elibererea noastră, dacă doar 5% din biserică era de partea noului comitet? Şi cum poate Ioan Bunaciu explica faptul că la procesul nostru la Timişoara străzile oraşului ce duceau la tribunal au fost închise, deoarece autorităţile ştiau că fraţii noştri în număr foarte mare voiau să fie prezenţi şi să îşi arate solidaritatea cu noi? Se pare că adevărul este străin de Ioan Bunaciu, care nu ştie, sau nu vrea să facă deosebire între subiectivismul impregnat de interese care îl caracterizează, şi realitatea istorică obiectivă. De fapt oricine poate verifica lucrurile ce le declar aici. Generaţia de atunci este încă în viaţă şi poate să confirme ceea ce am spus. Dar Ioan Bunaciu nu este interesat de istoria reală a baptiştilor, ci mai degrabă cum să îşi apere laşitatea şi colaborarea cu duşmanii Evangheliei. Mai mult, după ce decenii întregi a slujit cu fidelitate autorităţile comuniste şi a apăsat pe credincioşii baptişti, aşa cum a făcut cu noi la Caransebeş, acum, Ioan Bunaciu îşi permite să scrie în „memoriile” sale lucruri total opuse realităţii, pretinzând că el

a fost un luptător pentru drepturile credincioşilor baptişti din România! De fapt, trimiterea lui la studii în străinătate de către comunişti, promovarea lui la Seminar (în ciuda incapacităţii intelectuale de care a dat dovadă), documentele şi declaraţiile ieşite la iveală prin cercetarea efectuată de fratele Daniel Mitrofan în dosarele securităţii , colaborarea lui cu Arsenie Lucaciu, agentul comunist din America, toate dovedesc clar că a fost în solda securităţii comuniste. Acel agent, Arsenie, pomenit şi în lucrarea lui Pacepa, Orizonturi Roşii, ca fiind în slujba celor de la Bucureşti, a fost folosit de Ioan Bunaciu şi implicit de securitattea română pentru a influenţa opinia publică a credincioşilor români baptişti din America în defavoarea noastră, a celor ce am fost condamnaţi la închisoare pentru că am ţinut la principiul autonomiei bisericii.

Se poate sluji la doi stăpâni?

Am aflat că domnul Cristoiu încă mai slujeşte regimul, şi e activ tot la Departamentul Cultelor, fiind în aceleaşi relaţii amicale cu domnii Ioan Bunaciu şi Otniel Bunaciu, care s-au menţinut la conducerea Cultului Baptist. Probabil, că şi acum, după atâţia ani, şi după atâta experienţă acumulată în colaborare, promovează împreună „interesele” Bisericilor Baptiste ca şi pe vremuri! De fapt, de ce ar trebui să ne mire acest lucru? Din moment ce au luptat sub acelaşi stindard urmărind aceleaşi interese, au dezvoltat o amiciţie care a rămas pentru totdeauna. Vom vedea cum vor justifica prietenia lor şi colaborarea lor în faţa Judecătorului Suprem! Acum şi aici, se pare că de Dumnezeu nu se tem şi de oameni nu se ruşinează.

Dar nu numai Ioan Bunaciu pretide că a slujit Domnului când de fapt a persecutat pe fraţii săi! Zilele trecute au fost publicate panegirice lungi la adresa unuia al cărui nume figurează printre cei de la Comunitatea Baptistă din Timişoara care în timpurile pe care le evoc ne-a persecutat şi ne-a trimis la închisoare. Mulţi păstori care au citit acele rânduri ştiu că discursurile acelea laudative au făcut abstracţie de un aspect al biografiei decedatului care nu i-a făcut cinste, timpul şi împrejurările când încerca să slujească la doi stăpâni şi de aceea şi-a permis să persecute alături de autorităţile comuniste pe fraţii săi, şi totuşi nimeni nu au spus un cuvânt despre acea realitate. Oare chiar credem că slujim Adevărul când nu avem curajul să vorbim? Oare nu ne încărcăm de vinovăţie atunci când păstrăm tăcerea şi lăsăm să vorbească pe cei ce şi-au propus să măsluiască istoria? Cum ajutăm oare noua generaţie să cunoască Adevărul şi să devină o generaţie liberă? De ce îi lăsăm pe trădătorii fraţilor din perioada comunistă să cultive ideea că se poate să acţionezi ca un laş trădând pe fraţi, şi totuşi să îţi asiguri un loc de cinste printre eroii credinţei? Oare putem să Îl înşelăm şi pe Dumnezeu, în faţa căruia totul este descoperit, şi care aşteaptă să fim credincioşi Adevărului? Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va şi secera... Copiii celor ce tac acum, vor ajunge victime ale neadevărului ce este promovat prin tăcerea complicitară. Este datoria noastră, a tuturor celor ce cunoaştem adevărul, să ne deschidem gura şi să îl exprimăm fără teamă.

Oare putem măslui istoria?

Nădăjduiesc că cele scrise de mine vor motiva pe credincioşii noii generaţii să stea î n luptă pentru Domnul fără compromisuri, luând aminte atât la cei care au trădat şi şi-au pierdut răsplata, cât şi la cei

care au acceptat prigoana cu bucurie şi au triumfat în lupta pentru încercarea credinţei. Când am fost acuzat de încălcarea legilor ţării, în faţa judecătorului am declarat următoarele:

Domnule judecător, eu vorbesc acum în numele meu. Sunt acuzat că am încălcat legile ţării. De fapt nu am făcut altceva decât să practic religia mea aşa cum mă învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, şi aşa cum garantează Constituţia României. Să se ştie foarte bine, că dacă se vor da legi potrivnice Bibliei, eu voi călca orice lege care este împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său!

Toţi cei prezenţi au încremenit. În acel moment procurorul a vrut să se slujească de această afirmaţie a mea şi să mă descrie ca un duşman al legilor ţării. Am repetat încă odată ceea ce am spus anterior. Spre deosebire de procuror, şi spre deosebire de fraţii falşi de la conducerea Uniunii care cereau pentru mine condamnare la cel puţin douăzeci de ani, dacă nu încarcerarea pe viaţă, judecătorul a plecat la Bucureşti şi a cerut o pedeapsă mult mai blândă decât cereau „fraţii” de la Uniune. Am martori pe fratele Nicu Şandru, păstor la Biserica Baptistă numărul 2 din Oţelul Roşu, şi pe fratele Nicoluţă Iancu din Arizona. Împreună cu aceşti fraţi am cerut după 1990 să ni se dea aprobarea să construim o casă de rugăciune în Oţelul Roşu, şi am ajuns în prezenţa domnului judecător Boşneag care ne-a relatat cum la cererea conducătorilor Uniunii Baptiste din Bucureşti de a ni se da cel puţin 20 de ani, domnul judecător Musteţea a mers la Bucureşti unde a contestat cererea reprezentanţilor Cultului Baptist şi a obţinut o sentinţă mult mai blândă. Ce face Ioan Bunaciu cu toate aceste informaţii care îl incriminează? Istoria nu se şterge cu buretele! Memoria poporului lui Dumnezeu nu poate fi eradicată prin scrierile lui „istorice” cărora le lipseşte ceea ce este mai esenţial: adevărul. Ioan Bunaciu poate trăi cu iluzia că istoria se poate rescrie în favoarea lui, dar martorii infirmă cele scrise de el, şi veşnicia îl va condamna pentru mistificările răspândite verbal şi în scris atât înainte de revoluţie (când era încântat să prezinte în faţa străinilor „marile libertăţi” ce le aveam în România prin grija Partidului), cât şi după aceea (când se descrie pe sine un luptător pentru apărarea drepturilor religioase încălcate de comunişti). De fapt, Ioan Bunaciu ar trebui să se decidă odată în privinţa realităţilor comuniste şi să fie cel puţin consecvent. Dacă a fost o vreme când a cântat „marile libertăţi de care se bucurau credincioşii sub comunism,” ar trebui să apere în continuare imaginea pozitivă a autorităţilor comuniste, imagine pe care a promovat-o câteva decenii faţă de toţi credincioşii din Apus cu care venea în contact. O astfel de poziţie ar „justifica” faptul că a persecutat pe credincioşii care nu apreciau „marile libertăţi,” sau criticau guvernul comunist! Îi recomand lui Ioan Bunaciu să citească atent cuvintele Domnului Isus din Matei 24:48-51.

Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robuui aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Ioan Bunaciu a bătut pe fraţii săi şi a stat la masă cu beţivii regimului comunist, persecutorii credincioşilor, dar pretinde oficial că a slujit Domnului! Nu este târziu ca să se pocăiască şi să evite soarta făţarnicilor.

Şi totuşi, ce ar fi dacă...?

Am intitulat prezenta relatare făcând uz de o întrebare: „Ce ar fi fost dacă...?” Ce ar fi fost dacă în anul 1978 Iosif Ţon ar fi apărat pe fraţii săi ce au promovat şi salvgardat autonomia unei Biserici Baptiste timp de nouă luni şi ar fi folosit toată influenţa pe care o avea în Apus pentru a proteja pe aceşti fraţi, pentru a descuraja intervenţia autorităţilor, şi pentru a încuraja o mişcare similară în toate Bisericile Baptiste din România? Ce ar fi fost dacă Iosif Ţon ar fi luptat alături de fraţii săi pentru a implementa principiile pe care le-a anunţat în Cine îşi va pierde viaţa? Ce ar fi fost dacă Iosif Ţon nu ar fi devenit un laş şi un trădător? Ce ar fi fost dacă...? Desigur că istoria ar fi fost scrisă altfel. Veşnicia ne va arăta ce răsplată mare au pierdut cei care, atunci când au fost chemaţi să lupte pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, s-au temut de oameni, şi nu de Dumnezeu. Trecutul nu se mai poate schimba, dar viitorul se poate încă schimba în cazul celor ce nu au trecut de aici în prezenţa lui Dumnezeu. Ce ar fi dacă toţi trădătorii fraţilor ar ieşi în faţă şi ar mărturisi regretul pentru ceea ce au făcut? Ce ar fi dacă ar cere iertare fraţilor lor şi Domnului? Ce ar fi dacă ar înceta să pretindă că nu au slujit guvernul comunist şi ar striga după îndurare la Dumnezeu recunoscând că au făcut rău fraţilor lor? Ar fi cea mai mare bucurie în cer! Ar fi cel mai mare beneficiu pe care l-ar face lucrării lui Dumnezeu şi noii generaţii! Dar oare o vor face?

Să punem însă o altă întrebare. Ce ar fi dacă noi toţi, cari am suferit persecuţia comunistă şi trădarea fraţilor, am tăcea acum? Ce responsabilitate am arăta noi faţă de noua generaţie care se ridică şi se cuvine a fi pregătită pentru viitorul care cu certitudine va aduce şi pentru ei persecuţia, dacă Domnul zăboveşte să vină? Cum ne vom achita de datoria faţă de această generaţie dacă tăcem? Cum Îl vom cinsti pe Dumnezeul nostru dacă nu am prezenta mărturia noastră în conformitate cu tot ceea ce a survenit? Şi cum am putea sluji mai bine noua generaţie de slujitori ai Evangheliei (începând cu păstorii şi terminând cu oamenii din comitet), dacă nu le-am arăta că istoria nu uită şi nu iartă, mai ales când e vorba de istoria celor răscumpăraţi? Se cuvine să spunem noii generaţii, că lucrători fiind fiecare dintre noi, vom da socoteală odată înaintea lui Dumnezeu, şi de aceea trebuie să manifestăm atenţie să ne postăm în partea corectă a istoriei, adică de partea adevărului, de partea fraţilor persecutaţi şi de partea Domnului Isus, care suferă întotdeauna împreună cu fraţii Săi!

Purtaţi în carul biruinţei

Ultima cântare pe care am cântat-o cu Biserica din Caransebeş în acea duminică în care am fost arestaţi a fost Biruitori prin credinţă. Experienţa pe care Dumnezeu ne-a dat-o atunci a cuprins bătăi, lanţuri şi închisoare, ceea ce în ochii oamenilor a însemnat înfrângere, dar în cartea lui Dumnezeu, Cartea Aducerilor Aminte, toate aceste sunt trecute la capitolul biruinţă. Cât de adevărat este Cuvântul Scripturii care ne asigură că dacă ne încredem în El, suntem purtaţi întotdeauna în carul lui de biruinţă. Aceasta este biruinţa pe care doresc să o repurteze credincioşii noii generaţii! Iar noi să îi încurajăm să memoreze ceea ce s-a întâmplat şi să îi ajutăm să înveţe din lecţiile mari ale istoriei, rămânând credincioşi Adevărului.