Avantgardiști evanghelici români pledând pentru cauza islamului

Promovarea intereselor islamului în America a fost preluată de falși evanghelici, cum este de exemplu Rick Warren, pastoral unei mega-biserici din California. După ce o vreme a pledat pentru promovarea platformei politice a homosexualilor în America, Rick Warren a găsit un nou teren de afirmare, și anume acela de a construi poduri între creștini și musulmani care să ducă în final la contopirea creștinismului cu islamul, bineînțeles prin recunoașterea credinței mahomedane ca o închinare la adevăratul Dumnezeu (aici).

Avem și noi faliții noștri. De când este la modă pentru unii să se refugieze la anglicani, sau să întrețină relații ecumenice, observăm cum interesele islamice sunt promovate și de „teologi” din România. Nu de alta, dar se cuvine să fim în avantgardă! Doi doctori cu ochi duri invocând predici și versete din Scripturi (vorba lui Ioanid) s-au erijat în promotorii „drepturilor” palestinienilor asupriți de fiarele sioniste. Dr. Anglican și dr. Aoleu și-au concertat eforturile încă de anul trecut și au dat la iveală articole și manifeste în favoarea poporului Palestinian „preten.”

Astfel au ales ziua de 23 august pentru lansarea proiectului de susținere a înființării unui stat palestinian. Această dată a fost aleasă în amintirea independenței promovate de sovieticele armate în România, paradigmă istorică ce poate fi luată ca model și pentru  înființarea unui stat Palestinian pe care dr. Anglican și dr. Aoleu îl văd eliberat de sub jugul fascismului israelian. Și pentru că iubeșc democrația cei doi doctori au hotărât să acorde maselor de confrați posibilitatea să voteze și ei în favoarea mărețului și anticipatului cu entuziasm deznodământ: moșirea unui nou stat arab (și așa avem prea puține pe harta Orientului Apropiat!).

În acest sens dr. Anglican a lansat un ultimatum cu lozinca Recognise Palestine! (sic) (http://danutm.wordpress.com/2011/08/24/recognise-palestine/), iar dr. Aoleu s-a pus ca și cap de listă pe petiția ce cerea neîntârziat formarea statului teocratic Palestinian (aici). Imediat după aceste intervenții pacifiste  dr. Aoleu declara: Se pare că nu sunt chiar „singur printre poeţi” când cred (ca un naiv, veţi spune) că înfiinţarea unui stat palestinian ar putea ajuta procesul de pace (aici), și s-a apucat să își susțină poziția citând confrați întru aceeași ură față de sioniști și dragoste pentru teroriști. Astfel, pentru a ajuta la acest process al păcii dr. Aoleu a postat câteva articole inflamatorii în care autorii acestora înjură pe primul ministru al Israelului și pe alți politicieni care se opun păcii de tip Islamic (aici),  condamnă Israelul pentru schimbarea poziției Turciei față de poporul ales al lui Dumnezeu (aici), etc., etc.

Ne întrebăm, dacă dr. Anglican și dr. Aoleu sunt atât de interesați de apărarea drepturilor popoarelor asuprite, de ce nu intreprind nimic pentru înființarea unui stat kurd (există peste 20 de milioane de kurzi ce sunt asupriți în mod real și nu au un stat al lor!), sau pentru eliberarea armenilor de sub dominația turcă (vinovată de un genocid de proporții față de armeni la sfârșitul Primului Război Mondial)? Probabil că în cercetările lor avansate în domeniul istoriografic dr. Anglican și dr. Aoleu nu au ajuns cu studiul istoriei la regiunile și popoarele menționate! Tot ce e posibil! Ei au o specializare îngustă (la fel de îngustă ca și înțelegerea lor teologică) și sunt interesați numai de situația tragică a poporului Palestinian. Și pentru că vor să arate cât de bine înțeleg ei predica de pe munte, au trecut la demonstrarea dragostei față de teroriști și ura față de sioniști, ceea ce este în perfect acord cu teologia lor anti-dispensaționalistă și anti-fundamentalistă, și (de ce nu?) anti-christică.

Ghici ghicitoarea mea – de la lume adunate...

Zilele trecute mi-au căzut ochii pe niște ghicitori hazlii ce circulă pe la e-mail-urile românilor. Ar fi într-adevăr ilare, dacă nu ar avea și o notă de tragism. Vă las citindu-le să decideți care este nota dominantă, cea ilară sau cea tragică?

Ghici ghicitoarea mea

1. Mănăstire-ntr-un picior, ghici, ciupercă, ce-i?

Răspuns: Pecingine anglicană.

2. Care este cel mai paşnic popor?                 

Răspuns: Palestinienii.

3. Care este religia păcii?                               

Răspuns: Religia la care se vor alătura în curând şi anglicanii.

4. Care este cea mai echilibrată şi obiectivă agenţie de ştiri?

            Răspuns: Al Jazeera.

5. Care este concepţia escatologică cea mai corectă?

            Răspuns: Domnul Isus vine a doua oară ca să domnească

la Ierusalim împreună cu palestinienii. O mie şi unu de ani sub palestinieni.

Raiul pe pământ.

6. Care este biserica ce a descoperit această concepţie escatologică corectă?

            Răspuns: Cea care îşi are centrul la Canterbury şi la Iaşi.

PIGMEUL CU ALIBIURI DE TITAN (IV)

Redăm mai jos ultmul fragment din scrisoarea fratelui Timotei Pop ce privește  activitățile tenebroase ale lui Iosif Țon. Rugăciunea noastră este ca Domnul să îl ducă la pocăință și să îl facă, în sfîrșit, să trăiască ceea ce a predicat altora de-a lungul anilor. Ne temem că Iosif Țon o să fie în ziua judecății printre aceia care vor apela la faptul că au predicat în Numele Domnului Isus, dar care vor fi alungați de Domnul nostru deoarece nu L-au cunoscut în realitate.

4)Momentul  Portland - OR

            Anii au trecut rapid...  frații lui de credință au fost gata să-i ierte  lui Iosif Țon și de data aceasta tot ce făcuse  cu ocazia Momentului Caransebeș, așa cum îi iertase toată bălăceala  în noroi din timpul așa zișilor lui ani de cădere.  După ce s-a ciocnit bine de tot cu frații de la Oradea tot datorită acțiunilor lui hubri-oase (hubris=păcatul mândriei exacerbate la grecii clasici), și după ce a colindat România în lung și-n lat pentru a-și implementa ideile lui mistice ascunse sub ideea creșterii spirituale, Iosif Țon s-a retras  la Portland  Oregon, unde între timp se așezase unica lui fiică. În momentul venirii lui, la Portland exista o comunitate românească baptisă foarte puternică. Pastorul Ioan Brisc l-a primit ca pe un rege, în pofida faptului că și el (Brisc) fusese un ALRC-ist pe care  Iosif Țon îl trădase cum nu se poate mai josnic. Dar pastorul Brisc s-a manifestat ca un adevărat gentlemen  față de Iosif Țon, dovedind cu prisosință acea calitate creștină care nu se află la mulți indivizi, și anume predispoziția de a ierta și uita chiar și cele mai mari ofense  pe care cineva la un moment dat le comite.

            La Portland – Oregon Iosif Țon a susținut un adevărat război care s-a declanșat  prin simpla apariție a cărții mele intitulate Misticism sau creștinism autentic.

            Chiar dacă au trecut ani mulți și grei de la momentele zugrăvite mai sus, Iosif Țon a manifestat la Portland același caracter de pigmeu cu pretenții de titan, ba mai mult, cu pretenții de zeu în fața căruia trebuie să se plece oricine.

            Datorită faptului că în cartea mea existau câteva referiri critice cu privire la învățătura lui, referiri despre care el știa că sunt foarte bine documentate, la citirea sumară a celor scrise de mine, a izbucnit ca un vulcan  în fața căruia nu trebuie să stea nimeni. De la începutul și până la terminarea luptei de la Portland, Iosif Țon și-a evidențiat adevărata față a caracterului său, așa cum poate, n-o mai făcuse niciodată.  Desigur, că la această evidențiere a contribuit convingerea sa că, bătrân fiind și cunoscut, nimeni nu-i va putea sta împotrivă, și că va face tot ce va vrea. De aceea a lucrat fără nici o reținere, revărsând din el tot ce acumulase de-o viață.  Iată în continuare câteva din ”perlele” caracterului său, etalate cu ocazia luptei de la Portland:

i)Grandomania.  

            La  insistențele deosebit de stăruitoare ale pastorului Brisc de a se calma și de a nu împrăștia scandalul făcut de el în toată biserica, și mai ales de-a sta de vorbă cu mine pentru soluționarea problemei, Iosif Țon a răspuns categoric: ”Cu  Timotei Pop nu stau de vorbă în nici o circumstanță!”.

            Cum să stea de vorbă Marele Titan cu un Nimenea în drum ca mine?  Pe departe, nu mă pot compara cu nici un personaj proeminent, dar această atitudine nu poate să nu-mi aducă aminte de una foarte asemănătoare.

            Reforma protestantă avansase mult înainte, atât de mult că pe ici, pe colo, începea să se asemene cu catolicismul! În aceste împrejurări au apărut anabaptiștii care țineau la Biblie atât de mult încât erau gata să-și dea viața de dragul principiilor cuprinse în această Carte Sfântă.  Thomas  Munzer s-a distins ca un mare leader anabaptist, un om foarte credincios, plin de zel sfânt, și un intelectual fără seamăn. Traducerea Noului Testament făcută de el a precedat-o pe cea a lui Luther, și unii spun că este mai bună decât a acestuia.  Dar cei doi nu s-au înțeles deloc în ceea ce privește lucrarea Duhului Sfânt. După ce situația dintre ei s-a agravat, Thomas Munzer a trimis vorbă lui Luther că este gata să stea de vorbă cu el pentru a rezolva disputele și neînțelegerile ivite. Dar Luther, când a primit oferta, a spus categoric: ” Eu nu negociez cu maimuțele!” (Thomas Madden, Christianity at the Crossroads; The reformation of the 16-th and 17-th Century, The Recorded Books, LLC, The Modern Scholars Series)

            La fel și-n cazul nostru:  Cum era ca Marele Titan să se plece până acolo încât să vină și să negocieze cu un maimuțoi ca mine?!  Domnului nostru nu i-a fost nici greu, nici rușine să stea de vorbă cu o femeie de moravuri ușoare ca Samariteanca. Și El era Dumnezeu, nu un nenorocit de om care se crede dumnezeu!

ii)Neiertarea, răutatea

            Înțelegând pericolul conflictului spiritual pe care Iosif Țon vroia să-l ducă în biserică, pastorul Brisc a căutat totuși să-l abată, să-l împiedice de la aceasta. Și pentru că îl vedea cât de pornit este pentru a se răzbuna împotriva mea, pastorul Brisc a apelat la o mică stratagemă.  În primul rând i-a cerut să ierte jignirile de care se plângea că suferă, și așa să treacă biruitor peste situația nou criată, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deoarece în țara în care trăim noi, este garantată libertatea cuvântului. Văzând că este  ferm hotărât a se răzbuna, pastorul Brisc l-a pus față-n față cu o situație în care el însuși fusese implicat. Atunci i-a zis:

            -Frate Țon, dumneavoastrtă mi-ați pus în mână o sabie și mă trimiteți de-ndată să-i tai capul lui  Pop Timotei. Dar vă spun că eu n-am să fac lucrul acesta, din două motive bine întemeiate:  în primul rând eu sunt pastor nu gâde, iar în al doilea rând, atunci când alții mi-au pus în mâna mea multe săbii și m-au trimis să vă tai capul dumneavoastră, știți bine că eu n-am făcut așa ceva!  În numele acelei situații, eu vă îndemn din nou să-l iertați pe Timotei Pop, și să treceți peste această situație.

            -Nu, nu-l iert, nu pot să-l iert – a răspuns imediat Iosif Țon, ca și cum iertarea a fost un lucru de care Iosif Țon nu  a avut nevoie niciodată. Evident că Iosif Țon nu voia să își aducă aminte despre el și multele-i nerozii făcute de-a lungul anilor, nerozii pe care frățietatea i le-a iertat.

            Nu este cazul acum și aici să menționez despre importanța actului iertării în creștinism... Și totuși, baza salvării omenirii a constat în actul iertării dumnezeiești, sau cum spune Pavel, în acea ”trecere cu vederea” a păcatelor noastre. Apoi Domnul nostru ne spune clar că iertarea nu este opțională, și Biblia arată că cine nu iartă pe fratele său, aceluia nici Dumnezeu nu-i iartă  mulțimea păcatelor  săvârșite (Matei 6:14-15). Dar să zicem că  nu știm nimic despre toate aceste percepte cristice, și că ne-am născut undeva prin China, unde predominantă este religia confucianistă.  Nici în cazul acesta nu am avea nici o scuză și nici un rabat de la obligativitatea iertării; și-n această religie iertarea spune ce fel de om ești, câtă bunătate ai în tine.  Căci într-un fel, iertarea este măsura bunătății acumulate în cineva, este poarta prin care pot intra în tine  toate virtuțile dumnezeiești.

Cu atât mai de ne-nțeles este Iosif Țon în această situație și-n comportamentul acesta păgân, cu cât în ultimul an el nu predicase în biserica noastră despre nimic altceva decât despre bunătatea lui Dumnezeu, despre iertare, și despre har.  Sărman pigmeu cu inimă de purice, probabil își zicea că toate cele de mai sus sunt pentru alții, nu pentru el !  Și încă ceva: prin alegoria la care a apelat, pastorul Brisc nu doar i-a sugerat, ci i-a spus negru pe alb să ierte așa cum și el (Brisc) l-a iertat de multele-i păcate din trecut.  Dar cu toate acestea, Iosif Țon a spus că el nu iartă! Iertarea o fi pentru naivi și pentru oricine altcineva, dar nu pentru el!

iii)Netrăirea celor predicate

            Toți suntem conștienți de importanța exemplului personal în familie, biserică  și societate, și de necesitatea imperioasă de a trăi ceea ce la un moment dat vrem să spunem altora. Căci dacă numai vorbim despre lucruri mari, iar noi, cei ce vorbim, nu ne ridicăm în sus de la înălțimea staturii unui pigmeu, ce folos mai au spusele noastre?!

            Cu ocazia începerii războiului de la Portland, pastorul Brisc n-a vrut să se dea bătut chiar așa de ușor. Spre final, văzând că Iosif Țon nu voia să renunțe la gândul răzbunării, și vrând totuși să-l determine într-un fel să se răzgândească, pastorul Brisc a scos la bătaie ”artileria grea”.  În multe, foarte multe din predicile lui din tinerețe, precum și-n multe din scrierile lui, Iosif Țon folosește pilda cu el însuși care-și duce crucea, mergând pe urmele Mântuitorului (vezi Confruntări, pag. 174). Atunci pastorul Brisc i-a derulat puțin pilda aceasta atât de dragă lui ( lui Iosif Țon), după care l-a invitat s-o pună numaidecât în aplicare atunci în situația nou creiată. Credea bietul pastor că folosind această ilustrație îl va da gata pe ”bătrânul ostaș al lui Cristos”, care va aplica numaidecât ceea ce  a predicat de-o viață, și-așa îl va cruța de alte nerozii pe care era atât de pornit a le face. Dar n-a fost să fie! Atunci Iosif Țon a spus categoric:

            -Nu pot să iert! De data aceasta, nu se aplică acea ilustrație! Tu va trebui să-i retragi lui Timotei Pop ordinarea de presbiter, iar apoi va trebui să-l dai afară din biserică!

            La momentul acela Iosif Țon trecuse de vârsta de 75 de ani și se apropia vertiginos de 80. Eu personal l-am auzit folosind acea ilustrație cu crucea, în anul venirii lui de la Oxford (anul 1971). Acum era anul 2010. Trecuseră deci între timp 40 de ani; 40 de ani de rătăcire prin pustiul slujbei la amvon în compania unor predici rostite, dar netrăite! Dacă atunci în acele condiții , când el avea aproape 80 de ani, ”nu putea să aplice” un principiu enumțat de el  de-o viață, când se gândea totuși că-l va aplica ? După vârsta de 100 de ani ?   Noi știm însă foarte bine că problema aplicării în viață a principiului purtării crucii lui Cristos, nu depinde de vârstă, ci de zdrobirea eului. Ori se pare că omul acesta care a predicat o viață întreagă la alții, el însuși n-a cunoscut niciodată zdrobirea eului lui. Și-atunci, bineînțeles că nu poate practica ceea ce predică la alții!

iv)”Lucratul”  pe la spate

            Toate cele de mai sus sunt lucruri urâte și nu au ce căuta la un copil al lui Dumnezeu de rând, și cu atât mai mult la unul care pretinde că este stegar ne-nfrânt care trage după el mulțimi nenumărate. Dar aspectul care urmează este încă și mai urât și nu se găsește decît la mișei, la cei care lucrează la adăpostul întunericului, crezând că așa vor putea trece drept oameni cinstiți.

            După ”chemarea la raport” a pastorului Brisc, cu ocazia apariției cărții mele,  Iosif Țon i-a înmânat acestuia o scrisoare în care se cerea decapitarea mea, pentru crima de lezare a majestății sale. După plecarea pastorului acasă, Iosif Țon n-a mai așteptat nici un moment, ci a început ”să-l lucreze pe acesta pe la spate” luînd legătura cu secretarul bisericii, și ordonându-i acestuia să facă tot ce el (Țon) îi va spune. Bineînțeles că pastorul Brisc a aflat imediat despre toate acestea și l-a confruntat deschis pe Iosif Țon pentru ”lucratul pe la spate”.

            Să zicem că acest episod a fost cum a fost...

            Dar următoarele faze, sunt urâte de tot!

            Când Iosif Țon a înțeles că nu are sorți de izbândă în a-mi retrage ordinarea și a mă expulza din adunare, imediat a început o acțiune subversivă  menită a-l elimina pe pastorul Brisc. Ce conta că până la acea dată pastorul Brisc îl tratase mai ceva ca pe un rege?!  Nimic absolut!  Acum, pentru că a îndrăznit să-l confrunte o singură dată, trebuia eliminat fără nici o circumstanță atenuantă.

            Au existat cel puțin trei subramuri ale acestei acțiuni subversive, la fel de mârșave, care ținteau la eliminarea pastorului bisericii. Eu nu pot spune cu certitudine că toate au fost inițiate și alimentate de către Iosif Țon personal, dar împrejurările în care s-au desfășurat, îmi dau dreptate să le conectez de persoana lui. Prea bine au fost orchestrate toate trei în acel timp critic, și prea bine erau legate una de cealaltă cu același scop: debarcarea pastorului Brisc de la conducerea bisericii, pentru ca apoi el, Țon să se poată răzbuna pe acel anonim care avusese îndrăzneala să-l critice pe Marele Titan coborât jos pe pământ  tocmai din prezența lui Zeus Olimpianul! Iată în continuare despre ce este vorba:

a)”Ajunge 13 ani!”

            Dintr-o dată s-a răspîndit în biserica noastră următorul zvon: ” Nici un pastor nu stă într-o biserică mai mult de 13 ani; oricine a împlinit în slujba unei biserici acest număr de ani, ar face bine dacă și-ar face bagajele și ar pleca de bunăvoie”. Dar eu acum întreb: de ce 13 și nu 12 sau 14?! De ce?  Este foarte ușor de ghicit: în acel an și la acea dată, pastorul Brisc împlinea nici mai mult și nici mai puțin de 13 ani de activitate în slujirea bisericii din Portland. Cu alte cuvinte, bate bine șaua să priceapă calul!  Când a început să circule prin biserică acest zvon, se discuta de asemenea că el vine direct de la Iosif Țon, care fusese lansatorul lui.

b)Pastorul  Brisc este un ”mincinos”

            Concomitent cu zvonul de mai sus, prin gura celor mai înfocați adepți ai lui Iosif Țon, mai circula o propoziție de necrezut și care suna astfel: ”Pastorul Brisc este un mincinos!” Nimeni nu mai auzise despre așa ceva de-a lungul celor 13 ani de slujire a pastorului respectiv.  Purtătorii de cuvânt al acestei propoziții blasfemiatoare erau nimeni alții decât cuscrii lui Iosif Țon; apoi de la ei o mai preluaseră câțiva pentru care Iosif Țon era zeu și dumnezeu. Exact în acele zile când se trâmbița în ascuns această calomnie, am primit un telefon  secret, care mă lega cu toate funiile cu care fusese legat Samson și-mi poruncea să nu spun la nimeni conținutul discuției care urma să vină. Ideea principală a acelei discuții era următoarea: datorită faptului că Brisc este un mincinos, trebuie numaidecât să fie înlăturat de la cârma bisericii noastre. ”Bine, bine  -  am zis eu, dar dacă Brisc este un mincinos, n-ați putea să-mi spuneți și mie câteva monstre de minciuni pe care ați auzit că au ieșit de pe buzele lui?” ”Well... a fost răspunsul cu gândire și cu multă precauție... acum nu-mi aduc aminte de nici una!”  Fără alte comentarii!

c)Campania celor patru

            Cea mai stăruitoare acțiune de dare afară a pastorului Brisc a fost așa numita  Campania celor patru, respectiv o încercare a unui număr de patru bărbați de a-l pune pe pastorul Brisc pe o linie moartă. Despre aceasta știm că a fost orchestrată de Iosif Țon deoarece ringleaderul acesteia a spus cu gura lui că el îl sună pe Iosif Țon în România și-l chestionează de toate cele.  A fost o acțiune ostilă, rușinoasă. Sub conducerea directă a iubitului lor conducător, tovarășul Iosif Țon, cei patru au întocmit o scrisoare pe care au pus-o în mâna pastorului Brisc, prin care îi cereau ca de-ndată să se dea la o parte de la conducerea bisericii, pentru ca așa ei să poată face ce vor, și-n final să-l aducă înapoi în biserică pe iubitul lor conducător și idol. Numai că lucrurile n-au mers așa cum au crezut ei! Pastorul Brisc s-a ”prins” imediat de acțiunea mișelească ce-i era urzită pe la spate, a ignorat scrisoarea cu cerințele cuprinse în ea, și și-a văzut de treburile conducerii bisericii.

            Din toate aceste acțiuni și manevre machiavelice, oricine a putut vedea lipsa de caracter a lui Iosif Țon,  care nu numai că se crede singurul om unit cu Cristos din toată generația noastră, dar se și proclamă pe sine ”tot ce au avut mai bun baptiștii”, vrea să convingă pe creduli că el este omul care a inventat ”un nou tip de creștinism”.  Sărman pigmeu cu alibiuri de titan!

ÎN  LOC  DE  ÎNCHEIERE

            Și-acum la încheiere, cineva s-ar putea întreba care este rostul tuturor celor scrise  aici?

            Bineînțeles, primul rost ar fi acela ca nici unul din cei ce citesc, să nu facă ceea ce a făcut personajul nostru principal.  În viața de credință nu ni se cere să fim vedete, nu ni se cere să fugim după renume, după faimă lumească, chiar dacă este motivată religios.  În schimb, ni se cere să fim oameni de caracter, să fim smeriți, integri. Iosif Țon a fugit toată viața lui după faimă, după glorie personală, iar acum la 80 de ani, este mai flămând de toate acestea ca niciodată. Și pentru că ”mândria merge înaintea căderii”, Dumnezeu a îngăduit ca acum să i se arate adevărata lui față!

            Apoi ar mai fi un motiv, și anume unul ce-l privește în mod direct și personal numai pe el, pe Iosif Țon. Desigur cel mai interesat personaj în citirea acestor rânduri, ar trebui să fie chiar el. Inimă de piatră dacă ar avea, și tot ar trebui să se lase cercetat de Duhul lui Dumnezeu care punându-i pe tavă toate cele de mai sus, îl invită la pocăință acum în ceasul al 12-lea. Când spunem pocăință, avem în vedere o pocăință adevărată, și nu una carcterizată de jumătăți de măsură cum a fost practicată de el de-a lungul vieții. În ciuda faptului că a făcut lucrurile descrise anterior, Dumnezeu îl iubește pe omul acesta (ca pe fiecare din noi), și-l așteaptă să se frângă înaintea Lui. Duhul de mândrie luciferică ce-l stăpânește, nu-l va părăsi fără o autentică zdrobire înaintea Domnului.  Atunci istoricul  Daniel  Mitrofan  nu va mai fi nevoit să tragă cu forcepsul din gura lui, adevărul cu privire la colaborarea cu Securitatea după momentul Oxford. Atunci și numai atunci, noi ceilalți am putea cunoaște un Iosif Țon cu caracter nobil, inspirativ.  Dar zdrobirea este un lucru foarte greu de realizat. Cu toate acestea, este singura cale de  realizare spirituală și de ieșire din mlaștina în care se afundă tot mai mult.  Dar mă-ntreb și eu aici la sfârșitul celor relatate, ca și el la sfârșitul lucrării Locul creștinului în socialism, va fi gata Iosif Țon să accepte această ofertă de a se smeri pe care i-o întinde însuși Domnul Isus Cristos?  Va fi gata Iosif Țon a se pocăi în fața fratelui Rădoi care l-ar primi cu brațele deschise?  Va fi gata el să-i ceară iertare pastorului Brisc pentru mizeriile ce i le-a pricinuit?  În final, va fi gata oare Iosif Țon să se zdrobească în fața Domnului?  Răspunsul la toate aceste întrebări nu-l poate da nimeni altul decât numai el personal!

                                              _________ . ____________

TIMOTEI  POP

Portland, OR, Nov. 20, 2011

PIGMEUL CU ALIBIURI DE TITAN (III)

3)Momentul  Caransebeș

            Niciodată pigmeul din Iosif Țon nu și-a arătat mai deslușit fața și caracterul de liliputan, decât în ceea ce eu am numit cu titlul de mai sus, respectiv Momentul  Caransebeș.

            După aproape 11 ani de rătăciri , Iosif Țon a constatat că perspectiva de a fi titan în domeniul respectiv, fuge de el precum fata morgana. De aceea, s-a hotărât să se reântoarcă în domeniul pe care-l părăsise, și să-și mai încerce încă odată norocul. Știa el că-n domeniul acesta (cel religios neoprotestant) sunt mulți ”naivi” pe care-i va putea păcăli așa cum vrea el!

            Când a fost reprimit înapoi în biserica din Cluj, printre altele, Iosif Țon a spus unui frate care a sugerat că revenirea lui în biserică ar putea să-l coste slujba de profesor:

            Frate, eu știu că voi pierde slujba, dar Cristos a murit pentru mine. Nu numai atât, dar a avut milă de mine și m-a recuperat. Acum pot eu să pun laolaltă faptul  că El a murit pentru mine și s-a plecat atât de adânc și m-a scos de unde m-a scos cu faptul că eu pierd o slujbă pentru El? Eu sunt gata să mor pentru EL, nu numai să pierd o slujbă pentru El! (Confruntărei, pag.147)

            Rog a se remarca fraza aceasta: Eu sunt gata să mor pentru El, nu numai să pierd o slujbă pentru El! Totodată, rog a se ține bine în minte fraza aceasata în contextul lucrurilor care vor urma.

            Când eu personal am auzit pentru prima dată din gura lui Iosif Țon această frază eroică, eram un tânăr cu năzuinți fierbinți pentru Domnul și Mântuitorul meu. Atunci, pe loc am fost năpădit de lacrimi, și-n inima mea, l-am făcut pe Iosif Țon  role-model-ul vieții mele.

            Anii au trecut iute, lucrurile s-au succedat rapid... Prin faptul că studiase la Oxford ( și Oxfordul este Oxford!) frații lui de credință, au fost gata prea repede să-i îngroape lui Iosif Țon tot trecutul lui care încă mai fumega. Așa s-a făcut că de-ndată eroul nostru s-a avântat înainte ca un Prometeu coborât din miturile grecești. Naiv nu era deloc, iar natura-l înzestrase cu un special dar de vorbire ( mai mult persuasiv decât de alt fel). Toate acestea l-au propulsat fără greutate în acea poziție de titan pe care și-o dorise și pe care o visase dintodeauna. Ochii tuturor erau îndreptați numai spre el, numele lui era pe buzele tuturor. Dar  titanul, pentru a dovedi că este titan trebuie s-o dovedească prin acte eroice făcute de dragul oamenilor și spre folosul acestora. Prometeu a trebuit să îndure chinul ciugulirii ficatului lui de către acel vultur nemilos, pentru toată viața lui, numai din cauză că a dăruit oamenilor focul.

            De dragul oamenilor deci!  De dragul celor  ce și-au pus încrederea în el, și care cu nici un chip nu trebuiau dezamăgiți. Înlănțuirea Prometeului nostru s-a petrecut la Caransebeș. Aici Iosif Țon și-a dat examenul de titan, și tot aici a dovedit el că nu era ceea ce pretindea, ci din contră, era doar un biet pigmeu cu  alibiuri de titan!

            La Caransebeș în anul 1978, s-a constituit un grup de temerari care s-au gândit să pună în practică sfaturile titanului nostru. Nu era vorba  despre nici o provocare a regimului comunist, ci eventual despre o simpă ”zgândărire” a orgoliului Uniunii Baptiste corupte și aservite comunișilor.  Tot ce s-a intreprins la Caransebeș a fost faptul că biserica de acolo a refuzat să mai  mențină în conducerea ei persoane aservite regimului, și a pus în conducerea ei tineri credincioși, neaserviți regimului comunist. Atât!  Și această acțiune n-a fost nimic altceva decât o simplă punere în aplicare a învățăturilor lui Iosif Țon cuprinse în lucrarea lui intitulată Cine își va pierde viața.  Dar gestul acesta bineânțeles că a rănit orgoliul Uniunii aservite comuniștilor, care s-a deplasat la fața locului, unde a făcut ”ordine”, dând pe mâna poliției comuniste pe tinerii temerari urmași fideli ai învățăturilor lui Iosif Țon. Aceștia au fost bătuți, torturați, întemnițați și  unul din ei chiar omorât.

            Atunci, în acele împrejurări, Iosif Țon și-a dat examenul și a dovedit odată în plus, ce caracter are.  Am subliniat mai sus fraza aceea mucenicească în care el a spus că este gata oricând să moară pentru Domnul. Acum, la Caransebeș, venise un asemenea prilej, nu pentru a muri pentru Domnul, ci, pur si simplu, pentru a sta cu spatele drept în fața Uniunii corupte, precum și a fraților  săi de credință, care-și puseseră toată încrederea în el.  Și ce a făcut Iosif Țon în împrejurarea aceasta, poate singura împrejurare oferită lui de Dumnezeu pentru  a sta drept?  Ce a făcut? Nimic altceva, decât a dat bir cu fugiții!  S-a aliat cu conducerea Uniunii, coruptă și aservită regimului comunist, și a întors totalmente spatele fraților și prietenilor lui.  Cum a putut omul acesta să sărute de-ndată ceea ce scuipase până nu demult?! Cum ?  Foarte bine!  El niciodată nu crezuse ce scrisese în Cine își va pierde viața , ci a scris acea lucrare, numai pentru a câștiga încrederea credincioșilor fideli Domnului Isus. Atunci, după momentul Caransebeș, fratele Aurel Popescu, care era în America, a scris scrisoarea  deschisă intitulată  Prietene, în care , printre altele, afirmă că el , Aurel Popescu, știe din surse sigure că  Iosif Țon s-ar fi exprimat  într-o împrejurare în felul următor: ” Da, sunt de partea Uniunii Baptiste și-i împărtășesc  viziunea, deoarece  Uniunea este mama noastră,  iar o mamă, rămâne mama ta, chiar dacă la un moment dat s-a prostituat!”.

            Trimis fiind la fața locului de către Uniunea coruptă (și deci prin extensie de către însăși Securitatea comunistă), Iosif Țon a încercat la Caransebeș să lămurească  pe una din soțiile ”inculpaților” să-și condamne (indirect) soțul (pentru detalii vezi  www.radoinicolae.blogspot.com/2011/05/dosarele-memoriei-mele.htm/).

            Ce mârșăvie! Ce micime de caracter!  Ce pigmeu care de data aceasta a uitat chiar și de alibiurile lui de titan – ca să nu mai vorbim despre avântul lui mucenicesc în care a spus că el este gata să moară pentru Domnul. De fapt el s-a complăcut în cea mai josnică fugă de responsabilitate!

PIGMEUL CU ALIBIURI DE TITAN (II)

2)Colaborarea cu Securitatea

            Capitolul acesta este cel mai tenebros din toată viața și activitatea lui Iosif Țon. Nici până în momentul de față nu știm măcar în linii mari lucrurile legate de colaboratea lui cu ”băiații cu ochi albaștri”. Subiectul a constituit un adevărat tabu până în clipa când autoritățile române s-au hotărât să dezvăluie dosarele Securității comuniste. Atunci, văzându-se cu spatale descoperit, a început să spună pe ici, pe colo, că și el a colaborat cu securitatea, dar numai în timpul cât a fost căzut de la credință (să mai spună cineva că respectiva cădere, n-a fost bună chiar la nimic!!!)

            Dar pentru început să acceptăm spusele sale. Chiar și din această concesie vom constata din nou micimea caracterului său. Un om de caracter, dacă s-ar întâmpla să-și piardă credința,  rămâne pentru un timp nedeterminat într-un fel de căutare, de lupte lăuntrice, de incertitudini care  se vor rezolvate într-un anumit fel. Dar Iosif Țon s-a aruncat imediat în brațele Securității și a plăcerilor lumești. Conform unor mărturisiri personale, în acel timp, el n-a cruțat nici o plăcere, și nu s-a dat în lături de la nici un păcat. În relațiile lui cu Securitatea, nu s-a mulțumit să fie un oarecare, ci s-a străduit să braveze chiar și-n acest domeniu. Purtând numele conspirative  ( Cristea Ioan, Micu Victor) el și-a luat în serios rolul de securist turnându-și frații așa cum nu  mulți au făcut-o, și pricinuindu-le acestora (celor turnați) dureri de neimaginat. Care este explicația acestui cinism? Ce-l mâna întru aceasta? Nimic altceva decât dorința de a brava, de a fi mare cu orice risc, chiar dacă trebuia să calce pe cadavrele altora.

            Dar a venit timpul (după aproape 11 ani de rătăcire, de minciună și trădare de frați) când Iosif Țon s-a-ntors înapoi în biserică. El spune că acea întoarcere a fost una veritabilă, când cu adevărat s-a predat Domnului, cu tot ce avea și era el. Dacă ar fi fost așa, normal ar fi fost să fi renunțat definitiv și la a fi slugoiul Securității.  Când Wurmbrand s-a făcut creștin, primul lucru care l-a făcut a fost că a renunțat în mod definitiv, atât la ideile lui comuniste, cât și legăturile cu foștii lui camarazi comuniști. Care a fost urmarea acestui fapt în cazul lui Wurmbrand? Nimic altceva decât 14 ani și jumătate de pușcărie în regim de exterminare! Dar Iosif Țon a fost mult mai isteț decât  Wurmbrand! El a rămas pe mai departe sluga credincioasă a Securității. Dovezile? Sunt multe! Cea mai mare și mai palpabilă este plecarea lui imediată la Viena și apoi în Anglia, atunci în acel timp când nici pasărea nu putea să zboare peste granița comunistă a României. Pentru noi cei naivi, Iosif Țon ne spune că  el a plecat datorită Primăverii de la Praga, că apoi prin minuni dumnezeiești și coincidențe a ajuns la Oxford, deoarece Dumnezeu l-a trimis acolo pentru că el trebuia să  studieze ”la un Seminar de mâna întâi”. Dar noi știm acum din dosarele deconspirate ale Securității că el a ajuns atunci în Occident pentru a urmări pe un oarecare Moscovici Iancu (și bineînțeles, pentru alte și alte scopuri securistice). Apoi, după o ședere de 3 ani în Occident, în acele condiții ale anilor  60-70, el s-a întors în Romania unde a făcut tot ce a voit, fără ca Securitatea să-l aresteze. Nimeni nu putea să facă ce a făcut el dacă nu ar fi fost agentul ascuns al Securității.  Iar el ne spune nouă, naivilor care vrem să-l ascultăm, că-n tot acest timp, el era trimisul lui Dumnezeu pentru salvarea noastră!

            În anul 1978 Iosif Țon a făcut o mutare greșită în jocul lui macabru cu Securitatea (încă nu se știe cu exactitate în ce anume a costat această mutare greșită) , și așa s-a-ntâmplat că atunci au ieșit la iveală două scrisori-rapoarte pe care el obișnuia să dea șefilor lui cu ochi albaștri.  Din ambele reiese slugărnicia cu care se achita de mizerabila-i muncă de turnător, dar și spiritul de mărire în care se complăcea numindu-și farții de credință ”creduli”. Atunci Aurel Popescu ascris memorabila scrisoare intitulată Cine ești dumneata Iosif Țon?, iar mai apoi cea intitulată  Prietene!

            Cineva citind aceste rânduri poate că va obiecta spunând: ”Bine, bine, dar atunci cum se face că a fost în repetate rânduri percheziționat de Securitate, interogat, etc?”  Perchezițiile și interogările nu au fost decât apă de ploaie și praf aruncat în ochii  ”credulilor”!  Stăpânii lui trebuiau să facă ceva pentru a nu da de bănuit naivilor. Să nu uităm că imediat după acele așa zise hărțuieli, lui Iosif Țon i s-a facilitat ajungerea la Oradea pentru a distruge trezirea spirituală ce era acolo, după ce în prealabil, tot el, a făcut tot ce a putut, pentru a-l îndepărta de acolo pe Liviu Olah.

            Esta clar că pe tot parcursul vieții lui, Iosif Țon a colaborat cu Securitatea. Dar de partea noastră, a celor credincioși, el brava în victima Securității, iar de partea lor, a securiștilor, ne prezenta pe noi cei credincioși drept naivi și creduli, erijându-se pe sine într-o poziție din care să se laude că el era ”tot ce au baptiștii mai bun”!

PIGMEUL CU ALIBIURI DE TITAN

Redăm mai jos un articol ce ne-a parvenit de la fratele Timotei Pop care arată camelionismul pe care l-a demonstrat în viață Iosif Țon. Citind informațiile oferite ne umple mila de cel care a căzut atât de tare și atât de des, dar nu are curajul să se pocăiască în mod real.

Pigmeul cu alibiuri de titan

Pigmeul este o specie negroidă pitică de homo sapiens care la fel ca alte specii de oameni, se bucură de viață acolo unde Dumnezeu a hărăzit-o să trăiască. Pigmeii se simt bine în și cu  statutul lor de pitici, și dacă n-ar ști că mai sunt și alte specii umane diferite de ei, nici prin cap nu le-ar trece că nu la fel ca ei sunt toți oamenii de pe pământ.

            Dar  titanul?

            Titanul nu este nimic. O închipuire (poate bolnăvicioasă) din mintea unui grec antic, a scornit nu doar titani, ci , așa cum spune Pavel apostolul, tot felul de ”basme meșteșugit alcătuite”. Prometeu, Atlas,etc, etc, nu sunt nimic, după cum tot același apostol ne spune că un idol nu este nimic.  Și totuși un idol devine ceva când în spatele lui se ascunde un demon care vrea să fie adorat, care vrea să primească închinarea ce se cuvine numai lui Dumnezeu. La fel și titanul (care în mod categoric nu este nimic), prinde și el contur în imaginația cuiva, care are plăcerea să se creadă pe sine unul coborât din legendara lume a titanilor.

            Ținând cont de aceste precizări, putem afirma cu tărie că un pigmeu nu va deveni niciodată un titan, oricât de mult efort ar depune, și indiferent de alibiurile pe care le-ar avea. Pe lângă cele spuse mai sus despre pigmei, mai trebuie adăugat că ei sunt cuminți, și nu se cunoaște nici măcar un singur caz când  vre-unul din ei să fi încercat să urce pe scara evoluției darwiniste până la amețitoarea culme a titanilor. Și totuși, pigmeilor li s-a făcut o mare nedreptate:  datorită faptului că sunt  mici de statură, oamenii mai  crescuți fizic,  i-au asociat pe pigmei  cu  oamenii mici de caracter. În sensul acesta, se cunosc nenumărate cazuri când  oameni mici de caracter, au făcut tot ce le-a stat în putintă pentru a părea  în fața semenilor lor, adevărați titani coborâți din legendele grecești.

            În toate  predicile și scrierile lui, Iosif Țon se laudă că principala lui preocupare de-o viață, a fost formarea caracterului înalt la cei ce-l ascultă sau îi citesc orera. Dar cum crede el că va forma caractere înalte, când el însuși este unul din cei mai fără caracter oameni (influenți) pe care i-a avut România?!

            Sunt multe momentele din viața sa când a dovedit cum nu se poate mai clar micimea caracterului lui (de pigmeu), dar în care a aspirat călcând pe cadavre la statutul de  titan. Iată doar câteva din  cele mai reprezentative:

-Momentul Seminarul Teologic București

-Colaborarea cu securitatea

-Momentul Caransebeș

-Momentul Oradea

-Războiul de la Portland

            Să le luăm pe rând.

1)Momentul  Seminarul  Teologic  București

            După terminarea facultății de filologie de la Cluj, IȚ spune că a simțit chemarea Domnului  pentru a se implica  în Lucrarea Sa, și de aceea s-a dus să studieze la Seminarul Teologic Baptist de la București.         Nimic mai vrednic de laudă decât o astfel de atitudine!  Auzi: să părăsești o carieră de intelectual al României anilor 1950, doar cu scopul slujirii lui Cristos!...

            Dar oare chiar așa au stat lucrurile?

            Acum după ce anii au trecut, și după ce se face lumină în tenebrele comportamentului acestui om ciudat, se pare că lucrurile nu au stat chiar așa cum îi place lui să le prezinte.  Se pare că el s-a dus la Seminar, având în vedere două scopuri la fel de  ”titanice”: in primul rând s-a dus acolo pentru a se grozăvi de-a lungul perioadei celor patru ani, iar apoi, după ce va termina studiile, s-a gândit că poate parveni, devenind cel mai mare predicator baptist care a existat vreodată. Să detailăm.

            Din cercetările istoricului  Daniel Mitrofan, reiese că la Seminar la București, IȚ nu participa la cursuri decât numai pentru a se da mare în fața profesorilor, și aceasta chiar în timpul orelor de predare. Și-o fi zicând filologul nostru:  ”Cine mi-s eu! Eu am studii superioare terminate, iar voi, bieți nenorociți, veniți de la coada oilor!” Dar dacă așa stau lucrurile, atunci reiese clar caracterul de pigmeu pe care îl are vrând cu orice preț să fie mare, să pară titan, indiferent de mediul în care se află și indiferent de împrejurări.

            Dar oricum Scriptura spune că ”mândria merge în fața caderii” și lucrul acesta este o lege spirituală cu aplicativitate universală. Pentru indisciplina de-a-și întrerupe profesorii, manifestată la cursuri (cît și pentru alte motive mult mai tenebroase!), IȚ a fost dat afară din Seminarul Teologic, după primul an de studii. Dar după un an de lipsă, a revenit la Seminar, unde  ”un profesor liberal”, i-a pus în mână ”cărți teologice liberale”. Și aceasta este cauza pentru care - pretinde Iosif Țon - s-a lăsat de pocăință!

            Dar, întreb eu, un profesor liberal și-o broșurică oarecare – chiar liberală find – pot să dărâme pe un credincios sincer? Explicațiile aduse de Iosif Țon sunt pretexte care încearcă să justifice lepădarea sa de Cristos!

            Eram tânăr de tot atunci când am auzit pentru prima dată în viața mea, din însăși gura lui, relatarea  aceasta despre ”profesorul liberal” și ”cartea liberală”. Atunci, în naivitatea aceea copilărească, l-aș fi prins pe acel ”profesor liberal” , dacă mi-ar fi stat în putință, și l-aș fi adus la județul sărmanilor! Cât despre ”cartea liberală”... (ce-o mai fi și aceea?... nu înțelegeam pe atunci exact despre ce era vorba, dar îmi imaginam că este ceva foarte grav).   Acum însă, după trecerea anilor, îmi dau seama că relatarea aceasta privind motivul căderii lui, este bună doar pentru naivi și copii. Un om matur și responsabil vede imediat în  motivația acestei căderi cel puțin două lucruri:

i)Transferul de vină.  IȚ nu –și  asumă curajul responsabilității personale pentru nerozia săvârșită, și dă vina pe oricine și pe orice. Ca mama noastră ancestrală: ”Nu eu, ci șarpele!”. Sau ca  Adam: ”Doamne, dacă vrei să știi adevărul, uite-l: Nu eu sunt de vină, ci femeia pe care Tu mi-ai dat-o; sau ca să fiu și mai concis... cred că Tu Doamne ești cel mai de vină, deoarece Tu mi-ai dat femeia!”.  Și la Eva, și la Adam, și la Țon, și la mulți alții, același fenomen: transferul de vină. Dar a proceda așa, denotă micime de caracter, și ne arată cât de dispus la cotituri era titanul.

ii)Instabilitate și micime spirituală.  În perioada studenției sale la filofogie la Cluj, IȚ s-a lăudat că a fost printre leaderii studenților creștini de atunci. O fi fost, cine știe!... Apoi s-a dus la Seminar; apoi a devenit pastor la  biserica Speranța – Arad; apoi din nou este seminarist... Iar apoi, dintr-o dată, se leapădă de credință. Ce poate să să însemne aceasta decât micime  spirituală și instabilitate de grad superior.

            De când am aflat din gura lui despre acele două motive, am nutrit o ascunsă  dorință de a ști concret cine a fost acel profesor liberal, și cum s-a intitulat acea carte liberală.  Anii au trecut cu zecile, și abia anul acesta, din relatările și scrisorile lui (a lui Iosif Țon) publicate pe Internet, am aflat cine a fost acel profesor liberal, și de asemenea, cum s-a numit acea carte liberală buclucașă. Și, culmea culmelor! Acel profesor liberal, nu a fost altul decât Alexa Popovici, marele nostru pastor, scriitor și istoric, arădeanul Alexa Popovici, fratele mai mare a nanogenarului nostru, Pitt Popovici. În scrisoarea unde este deconspirat fratele Alexa ca fiind acel profesor liberal, se dă un oarecare motiv al acestei învinuiri. Dar motivul are valoarea de doi bani ruginiți.

            Iar cartea liberală?  Cu aceasta este puțin mai complicat. După ce am aflat titlul și autorul ei, imediat am căutat-o pe Amazon, și am făcut rost de ea. Cartea  respectivă nu este propriu-zis o carte, ci o broșură de 150 de pagini, format mic de buzunar. Se numește: A plain man looks at the cross, și este scrisă de  Leslie D. Weatherhead. Cartea este într-adevăr una liberală, dar pe departe, nu este una chiar atât de periculoasă, cum ar vrea IȚ să sugereze. Ideea de bază  îmbrățișată de autor este ura lui, sau mai bine zis, pornirea lui vehementă împotriva doctrinei ispășirii omenirii prin sângele lui Cristos. Apoi bineânțeles, de la negarea ispășirii, pornesc alte și alte idei liberale menite a contrazice învățătura biblică. Dar cine citește cartea respectivă și de asemenea știe viața lui IȚ, nu poate să nu remarce un lucru cutremurător: toată schema generală a cărții respective, și-a găsit aplicare fidelă în viața și învățătura lui Iosif Țon pe parcursul carierei lui de teolog. Lui Leslie îi aparține ideea aceea pe care IȚ o crede ”genială”, și anume de a-și clădi toată teologia numai pe învățătura Domnului Isus, și de a lăsa la o parte teologia lui Luther, Calvin, sau chiar și a apostolului Pavel ( vezi:  Leslie D. Weatherhead, A plain man looks at the cross, London, Independent Press LTD, Memorial Hall,E.C.4, 1945, pagina 34). Tot lui Leslie îi aparține atât de îndrăgita idee de unire cu Cristos pe care IȚ o preamărește de-a lungul și de-a latul așa zisului lui Curs de creștere spirituală, care din păcate, numai ceea ce spune numele, nu este! (vezi din nou cartea lui Leslie, pag. 118-129).Acum, că Iosif Țon preamărește ideile cărții menționate, ne întrebăm, de ce este chiar atât de vinovat Leslie W. de căderea lui ( a lui IȚ)?

           Ei, bine, dacă aceste două motive invocate de IȚ nu prea țin apă, de ce a făcut turnura menționată, de ce totuși a căzut el? (Presupunem că a avut de unde!) De ce? Deoarece se pare că în acele momente și împrejurări, el a înțeles că nu prea poate face carieră de titan,  dacă-și păstrează statutul de credincios. Vroia neapărat să braveze în viață. Atunci erau anii aceia când un nimenea în drum, dacă striga tare ”Trăiască partidul comunist!”, imediat devenea cineva în societate. Astfel, atunci și acolo,  eroul nostru s-a lepădat de Cristos, având înaintea lui promisiunea unui ”blid de linte” roșiatică. (Și încă ce culoare roșie! Era expusă peste tot, începând cu  E roșie cravata mea ca focul și sfârșind cu Steagul Partidului mânjit de sânge).Ce trist, ce lipsă de caracter să-l vinzi pe Cristos pentru un blid de linte!  Esau era rupt de foame atunci când și-a vândut dreptul de întâi născut pentru acel blestemat de blid de linte. Dar IȚ nu era nici flămând nici dezbrăcat. Iuda și-a vândut Învățătorul pentru câțiva gologani urgisiți, dar IȚ s-a lepădat de Cristos  pentru un presupus statut de titan în raiul comunist! Iată ce tranzacție a fost gata să facă Iosif Țon! S-a lepădat de Domnul pentru o posibilă poziție într-un sistem condus de Diavolul!

Viteaz după război – Pretențiile fratelui George Dancea și ale prietenilor săi

Anul 1980 a adus o schimbare în Biserica Baptistă din Caransebeș. Fratele Viorel Clintoc a plecat de la Caransebeș și în locul său a venit păstorul Belciu Busuioc. Era spre finele verii. Din cele spuse de fratele Clintoc și de fratele Sandi Budimir (păstorul actual al Bisericii Baptiste din Caransebeș), fratele George Dancea a fost promovat ca și secretar al Bisericii odată cu venirea la Caransebeș a fratelui Busuioc. Și în legătură cu acesată situație avem întrebări. Când ne-am exprimat anumite rezerve cu privire la activitatea de secretar al Bisericii a lui George Dancea, un prieten al său i-a venit în ajutor și ne-a scris că bănuielile noastre sunt total lipsite de temei. Iată întrebările ce le avem în dreptul situației din anul 1980 când fratele George Dancea era secretarul Bisericii.

Fratele Dancea a acceptat să fie secretar într-un comitet format din informatori și agenți ai Securității. Cum a putut colabora cu aceștia, care ne-au trimis la închisoare, dacă el, personal, a avut simpatie pentru membrii ALRC?

El spune că biserica l-a ales, dar la ora aceea Biserica era formată din cei ce trimiseseră la închisoare pe frații lor, din bețivi, din cei ce fuseseră disciplinați pentru trăire în păcat și fuseseră reprimiți de-a valma după arestarea noastră. 

Ce a făcut fratele Dancea ca membrii eliminați samavolnic să fie reprimiți în Biserică? În loc să primească înapoi pe cei excluși, de fapt fratele George Dancea a contribuit la excluderea altora.

În anul 1982 două familii din Biserica Baptistă din Caransebeș au fost excluse de comitetul Bisericii (familia Arnăut și familia Olaru) pentru că au încercat să treacă frontiera spre a ajunge în libertate. Despre ultimul menționat, trebuie să precizez că atunci când conducerea Uniunii de la București venise la Caransebeș pentru a călca în picioare autonomia Bisericii Baptiste, fratele Lae Olaru a dirijat corul Bisericii cu cântările „Am hotărât să-L urmez pe Isus, cu cuvintele grăitoare În față-i Isus, în spate-i lumea și înapoi eu nu voi da!   și „Biruitor spre biruință.” Fratele Arnăut a fost de asemenea alături de comitetul persecutat al Bisericii fiind prezent la toate acțiunule comitetului ce au îngenunchiat Uniunea și a fost prezent și la  miliție în seara arestării noastre cerând împreună cu alți credincioși veniți din satele și orașele din jurul Caransebeșului să fin eliberați.  Autoritățile și colaboratorii din Biserică așteptau un moment să îl sfâșie pe cel care cutezase să dirijeze corul Bisericii sfidând pe cei veniți să îngenuncheze Biserica și pe fratele Arnăut ce arătase că este solidar cu cei persecutați. În 1982, noul comitet, în care fratele Dancea era secretar, le-a ținut morală, i-a numit trădători de țară și i-a exclus din Biserică pe motivul că au încălcat legile țării. Iată care au fost acțiunile protestatare ale fratelui George Dancea pe când se afla în România. A protestat, dar nu împotriva abuzurilor guvernului, ci împotriva fraților ce își cereau drepturile, printre care și cel de a emigra. Noi înțelegem că excluderea celor două familii nu a fost inițiată de păstorul Belciu, ci s-a înfăptuit la la cererea Uniunii Baptiste care juca după cum băteau toba autoritățile. Dar nu înțelegem de ce nu au protestat cei care acum ne spun că au simpatizat cu ALRC-ul? Mai menționăm faptul că cele două familii excluse nu au primit înapoi membralitatea, ci au venit în Statele Unite ca excluși ai Bisericii Baptiste din Caransebeș! Cine poartă vina pentru această nedreptate? Comitetul colaboraționist din 1982 care avea în frunte pe păstorul Belciu Busuioc și ca secretar pe fratele George Dancea.

Nu este interesant că prietenul lui George Dancea ne spune că acesta a fost justificat să vină în SUA pentru că membri ai familiei sale aveau nevoie de asistență medicală!? Manifestăm simpatie pentru familia fratelui George Dancea care avea nevoie de asistență medicală în Apus, dar oare acest lucru i-a dat dreptul fratelui George Dancea să condamne pe ceilalți credincioși ce aveu aceeași dorință să plece în Apus? Și apoi, se ridică alte întrebări.

Cum se face că soția fratelui George Dancea a primit viza să călătorească în Austria, când credincioșii care nu făceau compromis cu autoritățile nu vedeau pașaportul și nu puteau călători în străinătate, mai ales în țările libere?

Și dacă soția fratelui Dancea a rămas ilegal în Apus, a fost ea dată afară de comitetul Bisericii din Caransebeș pentru că a rămas ilegal în Apus? Ea nu era oare trădătoare de țară, la fel ca și fratele Arnăut și ca fratele Olaru, cei care tocmai fuseseră dați afară pentru că au „încălcat legile țării?” Cum a putut fratele George Dancea să condamne pe cei doi frați pentru că voiau să ajungă în libertate, când el și familia lui au făcut același lucru ulterior? Oare i-a întrebat fratele George Dancea pe cei care au fost excluși dacă nu cumva aveau și aceștia anumite probleme de sănătate sau alte probleme pentru care era nevoie să ajungă în libertate? Dar ce-i permis lui Jovis nu-i permis lui bovis (ce-i permis lui Jupiter nu-i permis boului).

Cum se face că familia Dancea a primit aprobarea să plece din România imediat? Știm că se invocă asistența unor personalități politice americane, dar trebuie să vă spun că membrii familiei mele pe care i-am chemat în America nu au primit viza din partea guvernului român, indiferent la cine am apelat!

Ulterior, nu numai George Dancea a venit în Apus, ci și Ieremia Gavagină și păstorul Belciu Busuioc, cel care, împreună cu comitetul al cărui secretar era Georga Dancea, a dat afară două familii acuzându-le de lipsă de patriotism! Au plecat și alți păstori care ne-au batjocorit că vrem să părăsim țara ca Gheorghe Băleanu, Ioan Dăduică și alții. Ce putem spune despre patriotismul acestor lucrători cu Evanghelia? Interesant, că atunci când acești păstori au fost întrebați cum de și-au părăsit țara și au ajuns în Apusul pe care l-au defăimat înainte, au declarat că deschizând Biblia Dumnezeu le-a arătat că trebuiau să plece din România pentru că Domnul avea pentru ei alte lucrări! Ce lucrări avea Domnul pentru ei putem bănui prea bine, că doar nu i-a scos Domnul dintr-o lucrare cu  Biserici de sute de membri ca să îi trimită să evanghelieze cangurii din Australia sau coyoții din America!

Acceptăm de bună declarația fratelui George Dancea că nu a colaborat cu autoritățile comuniste. Rămân însă întrebările pe care le-am ridicat mai sus. Ne pare rău de alți lucrători care nu au curajul să declare care au fost relațiile lor cu autoritățile comuniste. Intenția noastră nu este să executăm pe cei ce au colaborat cu autoritățile, nici să înjosim pe cineva. Să ne ferească Dumnezeu! Intenția noastră este să restabilim adevărul istoric ce a fost atâta vreme distorsionat de comuniști, realitate tristă de care s-au prevalat toți colaboratorii și trădătorii fraților lor și toți fricoșii, care și la ora actuală sunt gata să măsluiască istoria ca să cadă ei bine! Intenția noastră este să ajutăm pe cei care au căzut în păcatul colaborării cu autoritățile comuniste să mărturisească acest păcat pentru a scăpa de judecata Domnului. S-ar prea putea să fi greșit în unele informații pe care le-am publicat, dar aceste greșeli puteau fi evitate dacă cei în cauză ar fi dat o declarație onestă despre trecutul lor.

Ce putem să concluzionăm? În conformitate cu declarațiile lui, fratele George Dancea nu a colaborat cu Securitatea și nici cu autoritățile. El a colaborat doar cu cei ce colaborau cu autoritățile și cu Securitatea, și care loveau în frații lor! A fost și aceasta o colaborare, și ne întrebăm dacă cei ce au acceptat-o se pot scuza înaintea lui Dumnezeu.

Nu este nimic mai neplăcut decât să dezvăluiești întunericul din viața cuiva. Lucrul acesta mă expune pe mine însumi la dușmănie, la calomniere, la presiuni incredibile din partea unora care îmi sunt prieteni și cu care am suferit împreună pentru Evanghelie, dar care la rândul lor au făcut concesii de dragul slavei ce o pot primi de la oameni sau de dragul relațiilor pe care le consideră mai importante decât adevărul. Dumnezeu m-a chemat pe mine să fac acest lucru de expunere a colaboratorilor, știind că nu am nimic de câștigat sau de pierdut așa cum e cazul unor păstori ce refuză să spună adevărul de teamă să nu aibă ei de suferit. Nădăjduiesc că în cele din urmă eforturile noastre nu vor rămâne zadarnice, ci ca rezultat,  cei care au colaborat și au negat acest lucru să ajungă torturați de minciuna în care trăiesc, să își mărturisească păcatul și să înceapă o nouă pagină în existența lor, o pagină care să nu mai fie pătată de trecut! Doamne ajută!