Emițătorul radio și capetele proaste ale securiștilor

Din moment ce prin înființarea Comitetului ALRC deveniserăm disidenți politici în România comunistă, și din moment ce ne-am propus să aducem la cunoștința publicului abuzurile unui guvern psihopat, pornit să șteargă din societate cea mai mică rezistență la politica partidului, ni s-a înlesnit să avem contact direct cu cei de la Europa Liberă printr-un emițător radio cu care puteam transmite știri instantaneu celor ce le așteptau cu nerăbdare la celălalt capăt al rețelei.

Noi centralizam datele ce ne parveneau despre persecuțiile religioase și politice din România anului 1978 și le transmiteam imediat radioului Europa Liberă. Securitatea era exasperată pentru că nu putea afla cum transmitem atât de repede și eficient informațiile pe care ei doreau să le ascundă de urechile cetățenilor. În sfârșit au aflat de emițătorul nostru și s-au pus pe treabă ca să descopere unde era ascuns. Noi știam că după ce făceam o transmisie trebuia imediat să schimbăm locul emițătorului pentru a nu fi depistați.

O iscoadă a Securității a fost trimisă la mine ca să afle localizarea emițătorului. Omul „înjura” Securitatea și ne „lăuda” pe motiv că suntem capabili să comunicăm atât de rapid informațiile. Voia să știe cum reușim să ne ascundem de ochiul atotvăzător al Securității. Într-o doară i-am spus că am plasat emițătorul pe capul oilor de la pășune, și imediat Securitatea a trimis pe teren un pluton de agenți care au colidat toate dealurile și munții pe care pășteau oile noastre (vreo câteva sute) ca să le verifice creștetul capului.  Bineînțeles că s-au întors cu buzele umflate. De-abia la capătul misiunii au înțeles că ne băteam joc de ei. Noi râdeam de ne prăpădeam de stupiditatea oamenilor Securității, iar ei nu știau cum să își ascundă sentimentul penibil pe care îl nutreau în urma faptului ce ajunsese cunoscut în toată zona Caransebeșului. Oamenii se întrebau cu ilaritate: Au fost oile deștepte și i-au fentat pe securiști, sau aceștia erau stupizi și de aceea incapabili să depisteze emițătorul rătăcit printre oi? O vreme cei din zonă nu au mai vorbit despre oile proaste, ci despre securiștii idioți ce și-au spart capetele încercând să găsească un emițător prezent, periculos, dar invizibil.

Un colonel de securitate simpatizează cu disidenții și deconspirează pe trădătorii de frați

Necazul autorităților comuniste cu pocăiții era nu numai că aceștia perpetuau credința în Dumnezeu, despre care prorocii marxismului preziseseră că va dispare odată cu construirea societății multilaterale, ci și că erau deosebit de activi în pregătirea noii generații pentru a prelua cu seriozitate datoria facerii de ucenici ai Nazarineanului.

Noi, la Caransebeș, organizam în fiecare an o tabără de tineret în munții Banatului, unde invitam predicatori capabili cu scopul să petreacă timp cu tinerii noștri și să îi întărească în umblarea pe terenul minat al societății comuniste. Printre cei invitați erau Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Vasile Taloș, Iosif Țon, Aurel Tanc, etc. Mare mi-a fost mirarea când unul din coloneii de Securitate din Reșița m-a chemat la el și mi-a spus că trebuie să bag bine de seamă cu cine lucrez și pe cine invit la taberele de tineret, deoarece sunt trădat de unii din colaboratori. Am luat această sfătuire ca o intenție de a băga zâzanie între noi, de aceea nu am acționat în nici un fel. Colonelul David, căci așa îi era numele, m-a chemat din nou și mi-a spus că îi pare rău de noi, disidenții cultului baptist, deoarece suntem turnați de frați de ai noștri. Când i-am ripostat că spusele lui au scopul să ne dezbine, mi-a dat numele a cinci oameni din Biserica Baptistă din Caransebeș care au dat declarații împotriva mea și a fraților mei care eram puși pe fapte mari în schimbarea lucrurilor din Biserică și din cult. „Ești trădat de cinci oameni din Biserică” mi-a spus el. Nu știam ce să cred. Colonelul părea sincer în cele ce ne comunica despre trădarea unor frați.

Am confruntat pe cei cinci cu întrebarea dacă au dat declarații la securitate în legătură cu noi, cei activi în mișcarea de primenire a apelor stătute din Biserică. Toți cei cinci au negat că ar fi dat declarație la Securitate. M-am întors la colonelul David și i-am spus că îmi este clară intenția lui de a mă deruta și a mă pune în conflict cu frații mei folosindu-se de acuzații gratuite la adresa lor. Omul, binevoitor, m-a sfătuit să cer celor cinci să dea o declarație cum că ei nu au dat niciodată informații la Securitate! Zis și făcut. În fața cererii mele, cei cinci au recunoscut că au dat declarații despre mine și alți frați activi din Biserică. Biserica a fost informată de acțiunile trădătoare ale celor cinci, și în februarie 1978 s-a ales un nou comitet al Bisericii, în care erau mai mulți membri ALRC, comitet care i-a disciplinat pe cei cinci.

Ajutorul colonelului David nu s-a oprit cu deconspirarea celor cinci trădători din Biserica Baptistă din Caransebeș. Odată mi-a spus: „Uite, Rădoi, voi invitați la taberele de tineret predicatori care credeți că vor educa și vor forma noua generație ce o aveți în Biserică. Dar să știți că între cei pe care îi invitați unul este un drac”. Se vedea că omul cunoștea textul Scripturii și făcea aluzie la cuvintele Domnului Isus despre Iuda. Nu știam ce să cred. Văzând că stau pe gânduri, colonelul mi-a șoptit că Iuda care se ascundea printre păstorii baptiști ce noi îi chemam la slujirea tineretului era de fapt Iosif Țon. Nu l-am crezut atunci, dar după ce Iosif Țon a intervenit în conflictul nostru cu conducerea Uniunii Baptiste și ne-a trădat și acuzat public prin scrisoarea sa din noiembrie 1978, în urma căreia am fost condamnați la închisoare, am văzut buna intenție a colonelului David.

După ieșirea din închisoare m-a chemat din nou la el și mi-a spus: „Rădoi, trebuie să pleci din țară! Penru tine nu mai este loc în România!” Am înțeles ce mi se comunica. Dacă refuzam în  continuare să plec din țară, așa cum făcusem până atunci, riscam să fiu ucis. Împreună cu soția am decis că este mai înțelept să ascultăm de sfatul unui colonel de Securitate care mi-a furnizat de două ori informații secrete ce s-au dovedit a fi adevărate, decât să rămânem pe loc, când el ne avertiza că suntem în mare pericol.

În minte mi-au rămas două lucruri: imaginea unui colonel de Securitate care ne-a întins o mână de ajutor și imaginea unor frați care ne-au trădat dând informații despre activitatea noastră. Cea mai grea lovitură am simțit-o însă când am constatat veridicitatea vorbelor colonelului David, care ne-a spus că Iosif Țon este un drac. Ulterior am aflat că bunicul colonelului David fusese un credincios baptist din Clisura Dunării. Ce paradoxal! Un colonel al Securității ne ajuta în lupta ce o duceam cu autoritățile comuniste, în timp ce un frate din familia Domnului Isus (probabil pe atunci tot cu grad de colonel în Securitate) ne trăda la fel cum l-a trădat Iuda pe Mântuitorul nostru!

Silvia Tărniceriu, Genovieva Sfatcu și Corul copiilor din Iași la Caransebeș

Era anul de grație 1978, când Biserica Baptistă din Caransebeș, care apucase pe drumul independenței față de autoritățile eclesiastice vândute partidului, a hotărât să invite Corul Copiilor din Iași să vină în zona noastră pentru a efectua un tur al Bisericilor locale în nevoie de revitalizare spirituală. Invitația a fost acceptată și ne-am trezit în casă cu vreo 25 de copii dornici să slujească prin cântare Bisericile ce își exprimaseră interesul de a-i avea. Corul era condus de cele două surori ce deveniseră atît de cunoscute în România pentru lucrarea cu copii în domeniul studiului biblic și în cel muzical. Corul Copiilor din Iași era un fenomen printre baptiști. Bine instruiți, cântau cu viață și motivau pe ascultători să laude și ei pe Domnul cu toată inima și să ia în serios trăirea în sfințenie.  

În paranteză spus, Securitatea depunea eforturi serioase pentru a împiedica activitatea acestui cor. Urmăreau mai tot timpul pe cele două surori ce dirijau corul, le amenințau cu închisoarea, „sfătuiau” pe părinții copiilor să nu îi mai lase la Biserică și la cor, etc., dar nimic nu a putut pune capăt misiunii Corului Copiilor din Iași. Când i-am auzit prima dată am hotărât imediat că trebuie să vină și la Caransebeș. Cele două surori îmi erau cunoscute deoarece își exprimaseră dorința de a se alătura Comitetului ALRC, dar imediat după primirea lor în Comitet au fost contactate de Iosif Țon și convinse să se retragă, deoarece „lupta politică nu era potrivită pentru credincioșii baptiști!” Noi cunoșteam riscurile mari pe care și le asumau ceice intrau în Comitetul Apărării Libertății Religioase și de Conștiință, și de aceea nu am insistat de nimeni să se alăture și nici să rămână în Comitet. Am fost conștienți că Dumnezeu are pentru fiecare credincios o chemare, și consideram că lucrarea cu copiii era chemarea celor două surori la vremea aceea. Corul Copiilor din Iași era oglinda hărniciei, creativității și dăruirii lor în lucrarea Domnului. Deși se știa de riscul asocierii cu Biserica Baptistă din Caransebeș, cele două surori au primit cu drag să vină cu Corul Copiilor la noi.

Acum îi aveam pe toți în casă. Copiii nu erau de loc pretențioși. Se mulțumeau să doarmă înghesuiți în paturi sau chiar pe jos. Erau foarte ascultători de cele două instructoare ale lor. Împreună cu alți frați care aveau ca și mine un automobil, i-am dus prin bisericile locale ajungând până la Hațeg, unde era păstor Petre Dugulescu. Securitatea fierbea de mânie, dar nu putea interveni în nici un fel. Zilele acelea au fost dintre cel mai memorabile. Bisericile care i-au primit pe copiii din Iași au fost binecuvântate peste măsură. Cred cu tărie că cele două surori au avut realizări mari în viață și datorită faptului că prin corul instruit de ele au adus frumusețe și încîntare prin Biserici și prin casele credincioșilor, care nu au pregetat să mulțumească lui Dumnezeu pentru ele și să le binecuvinteze la rândul lor.

Îmi amintesc de momentele pe care le-am petrecut cu copiii Corului la gară în seara când trebuiau să plece înapoi spre Iași. Le-am cerut să cânte câteva cântări pe peronul gării, ceea ce au și făcut. Printre cântările intonate s-a aflat una ce avea accente profetice pentru regimul comunist, Căderea zidurilor Ierihonului. Cântările Corului Copiilor au fost receptate nu numai de călătorii din gară, ci și de funcționarii birourilor din clădirile gării și de locuitorii blocurilor din jur. Ferestrele tuturor s-au deschis repede de îndată ce copiii au început să cânte. Aprecierea ascultătorilor s-a concretizat în final prin aplauze zgomotoase. Securitatea s-a temut să intervină, dar imediat ce copiii au plecat cu trenul și eu m-am suit în mașină să plec spre casă, am fost oprit de niște milițieni și securiști furioși care mi-au luat carnetul de conducere și m-au amenințat cu arestarea pentru că am cântat în gară! De fapt eu nu mă oprisem din cântat! Ei nu puteau să vadă însă cântarea inimii mele, cântare ce se intețise după ce am avut timp de o săptămână pe acei copii minunați în casa noastră.

Cum răsplătește Domnul pe cei care nu se rușinează să Îl mărturisească

Am ajuns la finele timpului de armată când fiecare soldat număra cu înfrigurare zilele care mai rămăseseră de slujit țara. Mai erau câteva zile, și trebuia să fim anunțați că plecăm acasă. Dar în loc să primim vestea bună că ne eliberăm din armată, am primit ordin de sus să fim concentrați pentru încă două luni la munci agricole! În loc să plecăm acasă, am fost duși pe teren să recoltăm porumbul ce tremura pe câmpurile lipsite de culegători civili. 

După prima zi depresia s-a instalat printre soldați. Eram epuizați și cu moralul la pământ. În seara aceea a apărut în mijlocul nostru un ofițer care a întrebat: Care este soldatul Rădoi? Mi-era teamă ca nu cumva să fiu acuzat că nu am lucrat cu inimă pe tarlaua cu porumb. Dar nu a fost așa. Ofițerul a anunțat că la comandamentul batalionului s-a luat hotărârea de a răsplăti doi soldați cu suspendarea timpului de concentrare prelungită cu două luni. Unul din cei doi am fost eu.

L-am întrebat pe ofițerul ce ne adusese vestea bună cum se face că eu am fost ales pentru această recompensă? Răspunsul lui a fost că șeful batalionului a introdus măsura respectivă tocmai pentru a mă răsplăti ]n urma modului exemplar în care am slujit unitatea militară ca agent de aprovizionare. Mi-am adus aminte că în momentele în care colonelul se afla în mașina ce eu o conduceam l-am confruntat de mai multe ori cu Evanghelia. Odată i-am spus: „Domnule colonel, știu că și dumneavoastră credeți în Dumnezeu!” la care el mi-a zis doar atât: ”De unde știi tu? De fapt așa este, și eu cred.” 

Când suntem gata să dăm socoteală de nădejdea care este în noi, Dumnezeu face minuni. Minunea făcută la comandamentul batalionului în care am slujit ca soldat a fost că din niște ofițeri împotrivitori față de Evanghelie a făcut oameni care să răsplătească pe cei ce le-au mărturisit pe Domnul Isus.

Curajul mărturisirii credinței

Am ajuns în fața colonelului care de îndată ce m-a văzut m-a luat la întrebări răstite:

„Măi Rădoi, ce vrei să spui cu afirmațiile tale pe care le-ai făcut înaintea companiei? Cine ți-a băgat în cap ideile acestea despre existența lui Dumnezeu?” S-a încins un dialog care mi-a permis să trec la ceea ce credeam că îl va atinge pe interlocutorul meu.

„Domnule colonel, dați-mi voie să vă spun cum L-am cunoscut pe Dumnezeul despre care voi spuneți că nu există.” Și am început să îi prezint istoria convertirii mele de la petrecerile păcătoase ale lumii la credința mântuitoare în Domnul Isus. L-am văzut cum asculta cu atenție cum îi relatam felul meu de viață anterior, când eram ahtiat după plăcerile păcatului, apoi modul în care Dumnezeu mi-a atras atenția prin Cuvîntul său și m-a oprit din alergarea mea spre iad, și clipa mare când m-am hotărât să mă pocăiesc. Am încheiat spunându-i că Dumnezeul Bibliei mi-a schimbat viața și Lui îi datorez existența mea nouă trăită de atunci cu demnitate în integritatea adusă de credință!

I-am relatat felul în care unchiul meu, un preot ortodox foarte dedicat slujbei ce o făcea, a încercat să mă oprească de pe calea pocăinței, dar nu a reușit decât să îmi crească determinarea de a sta lângă Domnul meu care a plătit cu sângele Său pentru păcatele mele. Am încheiat spunându-i că dacă cei din armată își închipuie că mă vor abate de la calea îngustă pe care am pornit, se înșeală, deoarece nimeni și nimic nu mă mai poate întoarce înapoi! Se vedea că ofițerul însărcinat cu propaganda de partid în batalion era mișcat de cele ce auzise. Nu a spus decât: „Bine, măi Rădoi, poți să pleci!”

După câteva zile s-a anunțat că batalionul are nevoie de o persoană care să se ocupe de aprovizionare, inclusiv de transportul alimentelor. Un astfel de post era râvnit de fiecare soldat. Șoferul însărcinat cu aprovizionarea batalionului avea libertatea să plece cu camionul din unitate când voia, în interes de serviciu, de obicei mânca la popota ofițerilor și i se acordau peste 50 de zile de permisie anual. Șeful de Parc a venit în mijlocul soldaților și a anunțat că șoferul ales pentru aprovizionare nu era altul decât Nicolae Rădoi. Atunci au văzut colegii că luarea mea de poziție nu m-a costat, așa cum mi se promisese de căpitanul ultragiat de intervenția mea, ci, dimpotrică, m-a avansat. Ulterior Șeful de Parc mi-a destăinuit că alegerea a fost făcută de colonelul care prinsese drag de mine pentru curajul ce l-am avut să apăr credința în Dumnezeu.

Orientare politică și religioasă

De-abia fusesem recrutat în armată și făceam eforturi de a mă orienta la fața locului în cazarmă, printre plutoane, când am fost convocați cu toții la prima noastră ședință de orientare politică. Un căpitan de plai a considerat că cel mai important lucru ce trebuia să îl știm ca soldați era că din moment ce reprezentanții proletariatului puseseră mâna pe conducerea țării, Dumnezeu fusese eliminat din armata muncitorească. Prin urmare de-a declarat emfatic, că Dumnezeu nu există! Și-a rotit ochii peste cei prezenți să vadă dacă toți sunt de acord cu teza lui, mai bine zis a ideologiei pe care o reprezenta stângaci. Am cerut voie să vorbesc și, după ce mi s-a dat permisiunea, am spus:

„Tovarășe căpitan, este o minciună ceea ce ați spus. Dumnezeu există și nimeni nu poate nega existența lui fără a se face de rușine!” Mai erau acolo de față câțiva pocăiți între cei 60 de soldați prezenți, dar niciunul nu a intervenit, ci toți au tăcut. Atunci un credincios ortodox a luat cuvântul și a zis: „Rădoi are dreptate! Dumnezeu există!”

Drept urmare a poziției pe care am luat-o la prima ședință de orientare politică, ofițerul m-a amenințat că mă va scoate la raportul batalionului să dau socoteală de credința mea (ce venea în contradicție cu ideologia oficială a conducerii armatei române), ceea ce s-a și întâmplat. După raport am fost convocat la comandamentul batalionului să dau ochii cu colonelul ce răspundea atât de propaganda marxistă, fiind activist de partid, cât și de activitatea militară a batalionului. Era un om vestit pentru asprimea lui. Toți soldații mă compătimeau pentru ceea ce urma să mi se întâmple când voi da ochii cu colonelul.

S-au întâlnit la amvon: Paul Bărbătei și Liviu Olah. Oare se vor întâlni și în cer?

Amândoi au studiat dreptul în România, amândoi au mărturisit cu gura că Domnul Isus este mântuitorul lor, și amândoi au ajuns să slujească în bisericile Baptiste. Liviu Olah a devenit predicator, păstor și îndrumător de suflete. A rămas fidel Domnului în toate persecuțiile la care l-au supus autoritățile comuniste. Nici destituirile, nici mutarea lui dintr-un oraș în altul, nici calomniile, nici amenințările nevoalate ale autorităților, nici prigoanele și șicaniile de tot felul la care a fost supus ani de zile, nu l-au schimbat. Dosarul lui de la securitate este o mărturie că securiștii s-au recunoscut învinși, deoarece nu i-au putut găsi nici o vină (ca lui Daniel, cel aruncat între lei) și nu l-au putut corupe în nici un fel. Paul Bărbătei, la îndemnul celor ce voiau să schimbe fața Cultului Baptist, a acceptat să candideze pentru poziția de Secretar general al Cultului, promițând să apere drepturile celor persecutați. Dar în momentul în care și-a atins scopul, a uitat de frații săi, pe care i-a trădat. Funcția pe care a ocupat-o l-a compromis pentru totdeauna, deoarece ca Secretar al Cultului Baptist, a fost presat să persecute pe frații săi care rămăseseră credincioși Cuvântului și nu îl sărutau pe Baal, și el a cedat în fața acestor presiuni.

Biserica din Caransebeș îl invita deseori pe fratele Liviu Olah la servicii de evanghelizare. Cuvântul ce îl proclama fără teamă cucerea sufletele ascultătorilor. Acțiunile noastre repetate de a-l invita pe Liviu Olah la amvonul Bisericii Baptiste din Caransebeș nu au rămas neobservate de securitate, ceea ce i-a determinat pe oamenii acestei lugubre agenții să ne someze să nu îl mai invităm la Caransebeș. Drept răspuns la cererea lor, noi l-am invitat din nou, dar de data aceasta, alături de Paul Bărbătei. Acesta din urmă nu bănuia nimic din ceeace urma să se întâmple la Caransebeș. A acceptat invitația noastră, a venit la Biserică și când s-a urcat la amvon a observat că alături de el urca și fratele Liviu Olah.

Au predicat amândoi. Mai întâi Paul Bărbătei, apoi Liviu Olah. Primul vorbea ca un avocat, al doilea ca un împuternicit al lui Dumnezeu. Primul se străduia să comunice ceea ce învățase prin școli și pe la studiile biblice de duminica, al doilea se delecata în a proclama Cuvântul Celui veșnic. Peste predica celui dintâi s-a așternut uitarea. Nimeni nu mai știe ce a vorbit, și aceasta pentru că nu a comunicat nimic ascultătorilor. Ce putea să comunice un fricos, un trădător, un liber schimbist? Predica celui de al doilea a rămas cizelată în viețile tuturor celor prezenți. Era pe limba lui un foc ce ardea păcatul în noi și ne aprindea dorința de a sluji mai mult și mai bine Domnului.

A doua zi am fost contactați de securiștii care ne-au amintit de faptul că ne interziseseră să îl mai invităm pe Liviu Olah la Caransebeș. I-am răspuns că Liviu Olah nu a comis nici o nelegiuire, și că a predicat alături de Secretarul general al Cultului Baptist. Dacă Uninea Baptistă nu avea nimic de imputat fratelui Olah, nici noi nu aveam. Securiștii, care nu voiau să îl acuze în nici un fel pe Paul Bărbătei, omul de care se slujeau în Cultul Baptist, au înghițit gălușca și au tăcut molcom.

Cum a silit Dumnezeu pe trădătorii fraților și pe securiștii prigonitori să asculte cuminți la o predică a celui pe care îl prigoneau

Ziua de 15 octombrie 1978 a rămas memorabilă nu numai în istoria Bisericii Baptiste din Caransebeș, ci și în istoria luptei pentru recunoașterea drepturilor religioase ale baptiștilor și a altor grupări evanghelice din Romînia ceaușistă. De peste șapte luni Biserica Baptistă din Caransebeș, care alesese în luna februarie un comitet după principiile Scripturii, refuza orice amestec al autorităților în problemele interne ale congregației.

În 13 octombrie au venit toți greii la Caransebeș pentru a pune la punct comitetul Bisericii. Printre grei se numărau cei din conducerea Uniunii Cultului Baptist, cei din conducerea Comunității Baptiste din Timișoare, precum și secretarul de partid al orașului, inspectorul de culte alături de milițieni și securiști. Toți au jurat că nu ne vor permite să aivem botez în duminica aceea cu slujitorii desemnați de Biserică, ci au planificat în amănunt ca botezul să fie înfăptuit de oamenii partidului. Cel ales pentru a oficia botezul a fost pastorul Ieremia Gavagină, șeful de la Timișoara, care slujea cu devotament cauza partidului în Cultul Baptist.

Începând de sâmbătă seara până spre dumincă dimineață milițienii și pompierii adunați de autorități au umplut bazinul baptistierului cu apă caldă pentru botez. Haina de botez a păstorului a fost spălată, apretată și călcată pentru ca Ieremia Gavagină să o poată folosi la botezul pentru care fusese desemnat. În jurul orei nouă dimineața, drumurile spre biserică și ușa bisericii erau păzite de milițieni și securiști ca nici un membru al comitetului Bisericii să nu poată intra și să schimbe ceva din cele hotărâte la ședința de partid. Înlăuntru erau organele de ordine comuniste precum și 15 păstori ai cultului ce slujeau cu scumpătate cauza partidului și jubilau în așteptarea umilirii comitetului. Numai că Dumnezeu are surprize mari pentru cei ce se tem de oameni și nu de El.

Noi am venit prin grădina Bisericii, am intrat în sala din spate a Casei de Rugăciune unde era haina de botez, i-am spus lui Gavagină să ia mâna de pe acea haină, întrucât nu era vrednic să o poarte. Am dat haina de botez fratelui Pavel Gavrilovici, sosit în acea noapte la Caransebeș pentru a fi alături de frații săi ce treceau prin persecuție, și l-am rugat să țină și predica de botez. În momentul în care a început serviciul divin, din spate au urcat la amvon, nu Gavagină cu acoliții săi, ci pastorul Pavel Gavrilovici cu alți frați oaspeți. Gavagină a trebuit să ocupe loc în banca membrilor alături de ceilalți aserviți ai guvernului. Scena care a urmat a fost una de neuitat. Cei 15 păstori se uitau speriați spre securiști și milițieni, iar aceștia nu știau ce să mai facă. Secretarul de partid și împuternicitul spumegau de furie, dar nu puteau intreprinde nimic pentru a opri serviciul divin. Așa că toți au ascultat la predica fratelui Pavel Gavrilovici, care nu s-a sfiit să le spună tuturor că cei ce sunt de partea Domnului au viața veșnică în dar și se bucură de ocrotirea lui.

Cu ani în urmă Ieremia Gavagină, la cererea autorităților comuniste, îl destituise din pastorat pe fratele Pavel Gavrilovici. Acum Dumnezeu îl punea în bancă pe Găvăgină și îi oferea amvonul lui Pavel Gavrilovici, arărând celor prezenți că nu planurile celor răi izbutesc, ci planurile Sale care le-a stabilit din vecii. A fost o lecție usturătoare pentru toți vânduții, și un îndemn pentru cei neprihăniți să se încreadă în Domnul care conduce toate lucrurile după buna Lui plăcere.

Cum se termină drumul pentru prigonitorii fraților lui Christos

Am relatat în articolele anterioare că în noiembrie 1985 autoritățile comuniste au adăugat la palmares distrugerea încă a unei case de rugăciune din România, clădirea Bisericii Baptiste din Blaj. Dărâmarea venea în urma colaborării păstorului Bisericii, domnul Constantin Chisăliță, cu Securitatea, care l-a răsplătit imediat cu o vizită în Statele Unite. Nu era o vizită obișnuită, ci una de lucru, deoarece răsplătitul urma să strângă informații despre diaspora romînească din această zonă a lumii. Cert este că a plecat înapoi cu buzele cam umflate, din moment ce noi, reprezentanții ALRC-ului, am refuzat invitația de a ne întâlni cu el. Poate a avut mai mult spor la tragerea de limbă a unor camarazi camuflați, așa cum era el, de care nu ducea lipsă America anilor 1980.

După căderea lui Ceaușescu, colaborarea fructouasă dintre domnul Chisăliță și Securitate a continuat în urma cererii acestuia, la nivele numai de el știute. Știm că prin lucrătura Securității pe baza mașinațiilor sale și datorită influenței ce o avea la nivelul comunității baptiste pe care o conducea (citește „trăda”) cu diplomație, a distrus cariera politică a unor credincioși care ajunseseră să ocupe, printre altele, funcția de primar al orașului Arad. Uneori, în cercuri mai restrânse se lauda cum a pus la pământ un primar pocăit, ca în felul acesta să ofere funcția unuia uns cu toate unsorile, dar care îi promisese o influență mai mare în cercurile politice.

Nu ar strica dacă colaboratorul de bună voie al Securității ar fi observat sfârșitul de cale al celor ce și-au întins mâna să se atingă de lumina ochilor Domnului. Bunăoară, știm că secretarul de partid al orașului Blaj, domnul Gheorghe B., absolvent al mai multor facultăți cu profil politic la Academia Ștefan Gheorghiu, omul cu care domnul Chisăliță a lucrat în cârdășie și a fost probabil cel mai vinovat de dărâmarea casei de rugăciune, la zece ani după ispravă se plimba de unul singur prin cimitir, și nebun, repeta anumite cuvinte ce demonstrau culpabilitatea mare ce a adunase în decursul anilor în lupta împotriva celor credincioși. Mai ales, că credincioșii baptiști ai Blajului, după ce clădirea Bisericii le-a fost distrusă, s-au adunat sub cerul liber timp de patru ani. Trădătorii nu pot avea o răsplată mai mică decât împotrivitorii pe față și dușmanii declarați ai credinței creștine. Domnul Chisăliță ar trebui să știe că moara lui Dumnezeu macină încet, dar dacă ești prins în încleștarea ei fără pocăință, s-ar putea să ajungi  mai prăfuit și mai nivelat decât o casă de rugăciune dărâmată cu furie.

Olah Secundus și Spurgeon al României

Nu numai că și-a vândut frații și ca urmare clădirea Bisericii Baptiste din Blaj a fost distrusă din temelii de comuniști; nu numai că a fost răsplătit cu o vizită în Statele Unite ale Americii de către Securitate în urma colaborării laborioase cu aceasta; dar falsitatea domnului Constantin Chisăliță se manifesta pe multiple planuri. Astfel, se străduia să își creeze imaginea unei personalități celebre în cultul Baptist. Pentru aceasta și-a atribuit nume ca și cel menționat de Barthimeu în
http://barthimeu.wordpress.com/2013/09/06/nu-stiu-altii-cum-sunt-dar/
Da, se numea pe sine un al doilea Olah. Era tare smerit, mititelul. În America spunea tuturor celor ce îl primeau în casele lor că printre credincioșii baptiști el și-a dobândit faima de mare predicator, fiind declarat „Spurgeon al Romîniei”. Ce bine ar fi fost dacă în loc să se umfle în pene, domnul Chisăliță ar fi emulat caracterul integru al lui Liviu Olah, și hărnicia lui Spurgeon. Ce bine ar fi fost dacă în loc să ciripească la Securitate ar fi petrecut timp vorbind cu Tatăl ceresc. Atunci numele lui ar fi fost rostit cu respect de cei ce l-au cunoscut. Domnul Chisăliță s-a acoperit de rușinea celor ce părăsesc fără temei pe Domnul (Psalmul 25:3). Nu este târziu să iasă la interval și să își mărturisească păcatul trădării și falsitatea în care a trăit atâția ani. Apoi, ca Zacheu, să dea înapoi împătrit celor pe care i-a înșelat. Altfel judecata ce îl așteaptă nu va fi ușoară.

Constantin Chisăliță salvează Biserica Baptistă din Blaj

În anul 1985 credincioșii baptiști din Blaj se bucurau închinându-se în noul lor locaș de închinare pe care îl ridicaseră cu mari sacrificii. Păstor al Bisericii era un colaborator al securității, domnul Constantin Chisăliță. Autoritățile comuniste deciseseră să dărâme clădirea nouă a Bisericii Baptiste și de aceea au angajat câteva elemente turbulente din orașul Blaj să treacă la dărâmarea construcției. Membrii Bisericii erau însă prezenți în locașul de închinare în toate zilele, ceea ce făcea imposibilă dărâmarea construcției în condiții obișnuite. Nu știm prin ce proceduri autoritățile au prins un moment favorabil când locașul nu era ocupat de credincioși și în luna noiembrie au procedat la dărâmarea clădirii. Se pare că păstorul bisericii a fost instrumental în furnizarea informațiilor de care avea nevoie securitatea pentru a proceda la îndeplinirea cerinței autorităților de a distruge clădirea Bisericii Baptiste.

Cert este că imediat după dărâmarea clădirii bisericii domnul Chisăliță a fost răsplătit cu un pașaport și la aproximativ un an după distrugerea locașului de închinare al Bisericii Baptiste din Blaj, domnului Chisăliță i s-a permis să călătorească în Statele Unite ale Americii. Aici a încercat să intre în contact cu noi, foștii membri ai Comitetului ALRC, și cu alte personalități ale emigrației românești din America. Dacă înainte de distrugerea casei de rugăciune din Blaj existau dubii cu privire la colaborarea domnului Chisăliță cu securitatea, după acel eveniment nu a mai existat nici un dubiu. Astăzi se știe că pentru cooperarea cu autoritățile comuniste în distrugerea casei de rugăciune a credincioșilor baptiști din Blaj, domnul Chisăliță a fost răsplătit cu o călătorie în America unde a venit cu misiuni specifice.

După răsturnarea guvernului ceaușist domnul Chisăliță a început să se laude că el a fost un luptător pentru drepturile credincioșilor din România și a fost o victimă a persecuției religioase. A pretins că a luptat alături de membrii Bisericii Baptiste din Blaj pentru stoparea acțiunilor  distructive ale  securității, dar de fapt el se afla pe poziții adverse, fiind un trădător al fraților săi. Mai mult, a cerut să fie acceptat în Asociația Foștilor Deținuți Politici ai României (lucru care s-a și realizat), deși nu a fost nici o zi la închisoare pentru credința la care susținea că subscrie. În urma aderării la Asociația menționată a primit o serie de privilegii și o pensie viageră care s-a adăugat la multele salarii pe care le încasa și încă le încasează de la diversele corpuri religioase sau sociale din România. Ca și alți trădători de renume ai credincioșilor baptiști din România și el pretinde că a fost un salvator al cultului baptist și în particular al Bisericii Baptiste din Blaj. Datorită acțiunilor sale salvatoare (de fapt trădătoare și informatoare) clădirea Bisericii Baptiste din Blaj a fost dărâmată.

Subsemnatul am fost condamnat la închisoare de autoritățile comuniste și am petrecut timp îndelungat în celulele morții. Deși aș fi putut cere compensații după căderea regimului lui Ceaușescu, nu am făcut-o niciodată. Domnul Chisășiță nu a petrecut nici o zi în gherlele  comuniste, dar primește beneficiile unui deținut politic. Îl provoc să demonstreze fie cu acte, fie cu martori faptul că a fost un deținut politic al Romîniei ceaușiste, ceea ce nu va putea face niciodată. Faptul că se slujește de o minciună pentru a obține beneficii la care nu are dreptul iar autoritățile nu îl acționează în judecată dovedește că încă slujește vechiului stăpân. Năravul din fire nu are lecuire.

De fapt, continuarea slujbei lui de trădător al fraților și colaborator al securității a fost confirmată de unul din foștii ofițerii superiori ai securității, care a declarat că unii păstori care au colaborat cu securitatea sub Ceușescu au cerut, după cădera guvernului acestuia, să fie reținuți în serviciile securității. Colonelul care a furnizat această informație a nominalizat pe domnul Chisăliță ca fiind unul din cei dornici de a continua activitatea de informator. Deocamdată domnul Chisăliță își închipuie că poate sluji la doi stăpâni. De fapt el a slujit tot timpul pe cei care îl prigonesc pe Domnul nostru Isus Hristos. Va veni curând și ziua când va primi plata pentru serviciile sale.