O lume nebună, nebună, nebună... şi o biserică confuză, confuză, confuză

Nu trebuie să apelezi la studii speciale pentru a expune nebunia tot mai crescândă a lumii. Şi nici nu e nevoie să mergi prea departe pentru a constata confuzia regretabilă a bisericilor şi a celor ce se cred chemaţi să le conducă. E destul să dai un click pe net şi să intri în şandramaua pestriţă a unor bloguri pretins creştine care îţi îmbie gustări din cele mai variate, dar şi din cele mai otrăvitoare. Necazul este că aceste meniuri otrăvitoare stau cuminţi lângă altele de a căror natură sănătoasă nu ne putem îndoi.

Bunăoară intră pe blogul unuia ce îşi pune în titlu expresia „mielul lui Dumnezeu” (o face în limba preferată de curva cea mare) şi vei vedea confuzia totală ce domneşte în marea-i grădină (care în mod cert nu este „a Domnului”). Autorul nu îşi dă numele, dar îşi dă în petec punând articole şi mesaje ale unor propagandişti soioşi umăr la umăr cu cele ale predicatorilor serioşi (şi în vorbă şi în faptă).

Astfel, alături de puştani pustiiţi de pofte pubertine şi bărboşi ce nu s-au maturizat în Christos dar vor să chivernisească Biserica Mielului; alături de profeţi mincinoşi veniţi din ţara lui Gog şi Magog (care de ani de zile oferă scenarii profetice infirmate din nou şi din nou de evenimentele ce survin în dezvoltarea „postprofetică”); alături de protoni şi proţoni alunecaţi de pe orbitele dreptei credinţe în mâlurile carismatice; alături de oratori ce deşi numiţi „ai dreptei” o dau tot pe stânga şi pe strâmba preamăririi omului cu sinergismul teologic pe care îl iubesc cu toată pasiune firii vechi; alături, zic, găseşti nume respectabile ca Chuck Smith, ce a condamnat circul carismatic, sau Paul Washer, care are mereu roua prospeţimii Duhului pe gene şi mesajul pocăinţei pe buze.

Eşti indignat să vezi  pe faliţii foiletonului carismatic, indivizi desfoliaţi de bunul simţ şi de darurile ce vin din ungerea duhovnicească, plasaţi alături de oameni ai lui Dumnezeu ale căror nume au devenit faimoase datorită lucrării lor prin care Dumnezeu s-a glorificat şi încă se glorifică. Lângă Călătoria Creştinului observi reclame pentru Charisma, revista nehăruiţilor şi netăiaţilor împrejur cu inima ce clamează tot timpul după circuri şi clovni. Charisma, deşi a împrumutat un nume pretenţios şi preţios, nu are, din păcate, nimic de a face cu harurile Duhului lui Dumnezeu, dar are mult de a face cu şarlatania prorocilor peltici şi potlogari.

Impostura este la ea acasă pe astfel de bloguri. O lume confuză, confuză, confuză... O lume ce pretinde că este biserica Mielului, dar nu poate înşela cu fardurile ei groase decât pe cei care nu au ochi duhovniceşti. O anume fiară din Apocalipsa (13:11-12) revendica trăsăturile unui miel, dar nu era Mielul lui Dumnezeu. Cei care au dat crezare acelei bestii au ajuns prada Antichristului.  Confuzie care i-a costat veşnicia.

Şi ca să constatăm zăpăceala mare ce există în cercurile evanghelice, vom mai menţiona că şi Galaaditul trimite la astfel de site-uri fără nici o avertizare, ba mai mult, cu o notă laudativă, de referinţă. În locul leacului din Galaad ne trezim cu otravă. Ce să ne mai mirăm? Cărarea dreaptă, monotonă, este abandonată. Rătăcirea fiului lui Beor este mult mai atrăgătoare.

Urâciunea pustiirii

Cu cât papa arată mai desluşit hidoşenia ce îl caracterizează pe el şi instituţia ce o reprezintă, cu atât popularitatea lui creşte.  Mass media face eforturi uriaşe de a-l prezenta într-o lumină favorabilă, având în vedere că valorile şi obiectivele curvei celei mari şi ale coloanei a cincea sunt identice. 

Presa nu scapă ocazia de a-l lăuda ori de câte ori papa mai adaugă o abominaţie la lista lucrurilor pe care le aprobă. Pontiful s-a declarat de acord cu homosexualitatea, cu avortul, cu ateismul, cu socialismul şi cu alte urâciuni de sub soare. Se pare că tot ceea ce este o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi tot ceea ce este îndrăgit de pervertiţii speciei umane i-a căzut cu tronc papei, lucru ce ne spune ceva şi despre condiţia spirituală a evanghelicilor ce susţin ecumenismul, inclusiv despre cei din România, cum sunt dionisiacii, conţacii şi călugării canterburgici.  Ce se aseamănă se adună. 

Pe baza aceluiaşi principiu trebuie văzută şi vizita preşedintelui Obama la Vatican. Toţi aceştia au ceva în comun, sarcina lor fiind pregătirea  societatăţii pentru apariţia omului nelegiuirii.

Democraţia şi socialismul – două lucruri diferite

Democraţia extinde sfera libertăţii individuale; socialismul o restrânge. Democraţia leagă toate posibilele valori de fiecare individ; socialismul face din fiecare individ un simplu agent, un simplu număr.  Democraţia şi socialismul nu au nimic în comun, decât un cuvânt: egalitate.  Dar notează diferenţa. În timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în încătuşare şi servitute.  

(Alexis de Toqueville - francezul care a căutat să înţeleagă diferenţa dintre revoluţia înfăptuită în Statele Unite ale Americii prin războiul de independenţă şi cea înfăptuită în Franţa.)

Care este nevoia cea mai mare a Bisericilor?

După 1990 Charles Colson a călătorit mult în ţările eliberate de comunism, cu dorinţa de a observa cauza vitalităţii bisericilor sub totalitarismul marxist. Şi-a îndreptat atenţia apoi  spre informaţiile istorice care le avem despre bisericile protestante care au schimbat faţa Europei după 1500 scoţând-o din evul întunecat, şi s-a întrebat din nou, care a fost cauza acestui succes.  În cele din urmă a confruntat ceea ce a aflat cu informaţiile scripturale despre bisericile primului secol, biserici responsabile de cea mai mare trezire spirituală a veacurilor. Constatarea lui? Frica mare de Domnul prezentă în Biserica din Ierusalim şi în celelalte biserici ale erei apostolice a fost cauza răspândirii cu putere a credinţei creştine şi a succesului misionar din primul secol. Oriunde în istoria bisericii această frică a fost reînviată rezultatul a fost acelaşi. Şi iată şi concluzia lui Charles Colson:  

Cea mai mare nevoie a Bisericii, cea mai disperată nevoie e frica sfântă. Dorinţa arzătoare de a fi plăcut lui Dumnezeu mai mult decât dorinţa de a fi plăcut culturii şi societăţii în care petrecem aceşti puţini şi scurţi ani. (What the church needs most desperately is holy fear. The passion to please God more than the culture and community in which we spend these few, short years).

Nu ar strica dacă predicatorii români ce s-au acomodat la cultura bisericească americană ar renunţa la bancuri şi mesaje hazlii şi s-ar apuca serios să insufle membrilor bisericilor pe care le păstoresc o doză de frică de Domnul. Dar dacă ei înşişi nu o au, cum vor putea să o dea altora? Nu putem da ceea ce nu avem. Concluzia noastră? Cea mai mare nevoie a bisericilor  este să aibe predicatori cu frică de Domnul care să insufle şi congregaţiilor pe care le păstoresc aceeaşi frică sfântă.