Duminica viitoare se implinesc 33 de ani de la infiintarea Primei Biserici Baptiste din San Leandro Bay Area, California. Astazi sint mai multe biserici care s-au nascut din aceea biserica si functioneaza in Bay Area si pina la Sacramento. In amintirea acelora care au inceput lucrarea, am sa postez ceea ce am reusit sa scriu pina acuma din povestea familiei unchiului meu Avram Botan si despre acele inceputuri.
In momentul cind scriu aceste rinduri, FlaviusOvidiu Botan, varul meu si unchiul meu Avram Botan, tatal lui, se odihnesc unul linga altul intr-un cimitir din Oakland sub doua pietre care pastreaza o promisiune scrisa in romaneste..."Ne vom vedea in vesnicie"...iar Tusi Eugenia Botan, locuieste cu sora ei in Timisoara, Romania.
Si iata ce am scris...
..........................................................................................................
DE CE?
Din ce in ce mai mult mi se clarifica in mintea mea niste lucruri... despre noi romanii in general si …mediul inconjurator. Am vrut sa scriu un pic despre cum a inceput visul asta al Americii pentru mine…despre primii ani ca emigrant si despre cum te simti mai tirziu in viata cind devii american…sau chiar devenim americani? Despre copii nostri …americani…sau chiar sint americani? Exista si o alta stare sociala, politica…pentru niste oameni ca noi, dezradacinati?
Despre ce ne leaga de tara noastra…si ce ne dezleaga...mai avem o inima romana in noi (?), despre fratii nostri de aici, de acolo…de bucurie, de tristete, de speranta si dezamagiri…Vreau sa scriu despre viata unui emigrant roman pe care il cunosc destul de bine…
………………….
Unchiul meu Botan Avram era pastor la o Biserica mica dintr-un sat mic de linga Timisoara…Beregsaul Mare. Fain sat, cu oameni interesanti . Asa mi s-a parut mie, care, liceeana fiind mi-am petrecut pe-acolo o vacanta. Dupa fiecare poarta era cite o babuta sau un mos…de cite ori ma duceam cu bicicleta dupa apa treceam pe linga portile lor in marea viteza…Pina cind am fost chemata de unchiul si matusa mea intr-o zi la raport. Se dusese zvonul ca a lui Morariu (parintii matusii mele) de linga izlaz, au un nepot in vizita de la oras…care nu stie sa salute.
M-am simtit tare cuminte in vacanta aia ca aveam instructiuni stricte de acasa cum sa ma port si m-am cam speriat cind am fost chemata cu atita taina la forumul suprem...M-am aparat cit am stiut de bine…"eu nu cunosc absolut pe nimeni in satul asta"…am zis eu aproape soptit... De ce sa salut, nu? Pai…uite ca e "da", si trebuie salutat, mi s-a spus …ca in satul ala de banateni asta era regula…orice copil cuminte trebuia sa salute. Si deci "nepotul" care era o…nepoata cu paru scurt , in trening ca un baietoi…trebuia sa invete ca la sat, saluti pe toata lumea. Asa a fost atunci…azi…cine stie cum mai e viata la Beregsaul Mare…si daca oamenii se mai saluta ca pe vremuri...
Cum v-am spus mersesem in vacanta la Flavius, varul meu, dinspre tata. Acolo mai venea in vacanta si varul lui din Timisoara din partea mamei, Sergiu.
Noi trei formam cel mai interesant trio. Sergiu era desenator si desena toata ziua, fara sa vorbeasca…fara sa se joace in alt fel…el avea culorile lui. Si mie imi placea sa desenez, dar el era teritorial. Aveam un loc intr-o cotarca parasita, mare…acolo era locul nostru de joaca si masa era proprietatea lui Sergiu…el a fost acolo primul…acolo isi pusese tempora si reviste cu Puff…si alte hirtii. Nu era voie sa atingi…sa te uiti da…dar sa nu atingi...
Stiind ca imi place sa citesc si vazindu-ma pierduta in spatiu, unchiu m-a dus si mi-a aratat o scara ce ducea in pod. Acolo in pod era o lada uriasa si inauntru ei o comoara…cartile pe care el le cumparase de la anticariat pe vremea cind fusese seminarist la Bucuresti…oh…ce carti…cu file galbene si tare sensibile…unele carti cu pagini asa de subtiri si elegante…altele cu hirtia mai dura si coapta de vreme…Biblii cu litere chirilice…carti de poezii vechi…mitologia greaca, carti de religie…"lumea mea si-a ta Marie", mi-am zis eu…si din ziua aia nu ma mai vedea nimeni decit la masa si atit. Luam cite un brat de carti si ma duceam si eu in cotarca. Untr-un colt era un pat cu foieze…si citeam.
Era cit pe ce sa inchei acest capitol…dar ar fi nedrept sa uit de citeva lucruri importante si citeva imagini pretioase pentru mine. Se minca mult si se minca bine la Beregsau.
Bunicul lui Flavius era un Mos rautacios si totdeauna circotea…dar bunica lui careia ii ziceam Maica, era o femeie de milioane. Imbracata in negru, mi se spusese ca asa se imbraca de foarte tinara dupa ce ii murise primul ei baiat, era iute ca spirtu. Aveau o bucatarie de vara cu un cuptor de piine si pamint pe jos…Locul era imaculat.
Maica era ca un spiridus si hranea pe toti si avea grija de toti si nu stiu cum mai putea sa faca ceva atita ii lua Mosu din timp …dar cu toate astea reusea sa le faca pe toate.
Imi mai amintesc rosiile alea uriase din gradina, inca calde de soare cu clisa…dar nu orice clisa…de aia cu carne careia ii ziceau ei sonc. Numai scriind despre asta si salivez…Si piinea aia uriasa si proaspata si mirosul ala de piine de te ametea…oh, Doamne, in cer sper sa fie pita din aia pe masa…nu stiu daca sonc e voie…da cel putin pita calda ca la Beregsau…please...
Maica era o gospodina desavirsita…orice zama facea ea, era nemaipomenita. Dar odata pe saptamina ea facea gomboti cu prune. Oh si citi gomboti facea…Mi-aduc aminte de prima data cind am fost introdusa la obiceiul casei. In ce consta…dupa doua feluri de mincare, venea un castron urias din care ieseau aburi, plin de gomboti de prune…si atunci era concurs…
Mi-amintesc ca Unchiu Avram a mincat 23, Tusi Eugenia vreo 19, Flavius vreo 18, Sergiu cam tot ca el... si rideau cu totii ca eu mincasem numa doi si nu mai puteam…(ia sa vada ei cit pot "inhala" acuma…???) Dupa concursul asta abia ne rostogoleam fiecare unde putea, la umbra si la racoare…sa se odihneasca…gombotii. Noi copiii ne-am dus in cotarca…si am zacut acolo o vreme...
Flavius insa...vroia sa se joace. Cu cinci ani mai mic decit Sergiu, cu patru mai mic decit mine, el vroia sa se duca la fotbal cu noi, pe poiana din spatele casei lor careia ii ziceau izlaz. Era insa greu sa ne urneasca. Si insista sarmanu intruna…Unchiu si tusi au gindit ca ii aduc tovarasi de joaca in vara aia, numai ca noi eram copii…mari…si aveam alte indeletniciri...
Daca stau si ma gindesc, asta a fost ultima vacanta petrecuta cu Flavius.
………………….
Flavius crestea intr-un ritm nemaipomenit. Se inaltatse si la 16 ani era cit tatal lui. Dar de la o vreme ceva nu era in regula cu mina lui. Venise de la scoala intr-o zi si s-a pus sa sape via si …i s-a rupt mina. I-au pus mina in ghips si s-a vindecat, dar s-a dus la scoala si la ora de sport n-a facut prea mare effort dar i s-a rupt mina din nou.
Dupa citeva scene de felul asta si dupa citeva ghipsuri si operatii si drumuri pe la specialisti la Bucuresti, si dupa ce si-au cheltuit mai tot ce puteau cheltui, a devenit din ce in ce mai evident faptul ca doctorii in Romania nu-i puteau rezolva problema.
Unchiul meu a facut ceva demersuri si un spital din New York i-a oferit gratuit operatia la mina, ceva in costul a 100.000 de dolari.
De la hotarirea lor de a pleca in USA si pina la obtinerea pasapoartelor insa…a fost o intreaga lupta cu tot ce se putea lupta, securitate, militie si demoni ai vazduhului. Si data viitoare am sa va spun povestea mai departe...
