De Anul Nou

Tuturor cititorilor noştri le dorim un An Nou cu fericirea ce vine din cunoaşterea Celui ce ne cunoaşte şi cu realizările ce le produce Duhul lui Dumnezeu în cei care sunt călăuziţi de EL.

Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor alipi de învăţăturile dracilor...
Noi, pe blogul nostru am semnalat astfel de învăţături, ale carismaticilor şi ale celorce promovează cultura, nu a lui Isus, aşa cum pretind (Jesus Culture), ci a celui rău pe care îl slujesc. În ciuda detractorilor noştri vom continua să expunem învăţăturile dracilor, şi să apărăm Evanghelia Domnului.

Iarăşi, Domnul nostru avertizează că din pricina nelegiuirii dragostea celor mai mulţi se va răci. Aşa zisa dragoste a celor ce pun linţoliul peste nelegiuire nu este autentică, ci o negare a dragostei pe care ne-a ilustrat-o Învăţătorul.

Copilaşilor, să rămânem credincioşi adevărului!

Al vostru frate, Nicolae Rădoi

 

De Crăciun

O Stea răsare din Iacov şi un Toiag de cârmuire se ridică din Israel...

Steaua a împrumutat strălucirea ei vieţii noastre,iar Toiagul de cârmuire îl simţim în fiecare zi.

Un Crăciun plin de bucurie

dorim tuturor cititorilor noştri, celor mai de aproape, cât şi celor de mai departe. Gândul nostru este la ţara în care ne-am născut, la fraţii şi surorile noastre cu care am dus lupta bună a Evangheliei. Dumnezeu să se îndure de neamul nostru şi de bisericile Sale care sunt în aceeaşi stare de plâns ca şi naţiunea noastră! Dar ştim că victoria este a Domnului nostru Isus Christos, care este pe punctul de a veni a doua oară. Cei care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal să se bucure în anticiparea victoriei finale! Domnul este aproape!  

Decembrie – luna (pre)facerilor revoluționare pentru români

Decembrie nu este doar luna celebrării venirii în lume a Mântuitorului, nu este doar luna cadourilor, ci pentru români este și luna revoluțiilor ce au dus la afirmarea unor drepturi fundamnetale pentru poporul nostru.

La 1 decembrie 1918 românii ce trăiau rupți de frații lor în imperiile învechite ale începutului de veac XX (Austro-Ungaria și Rusia) au decis să se unească cu România. Nu au comis nici o ilegalitate. Ei acționau în conformitate cu Declarația președintelui Wilson care garanta popoarelor europene dreptul la autodeterminare, deși ungurii au început un război împotriva celor ce voiau să se desprindă din regatul lor!  Armata română le-a administrat însă o înfrângere rușinoasă la Tisa, după care a ocupat Budapesta, și a răsturnat guvernul bolșevic ce se instaurase la putere în urma bulversărilor ocazionate de sfârșitul primului război mondial.

Generația aceea ne-a oferit o țară mare cu perspective la fel de mari. Necazul a fost că politicienii români s-au lansat după război în lupte intestine ce au dus la dezechilibrarea țării și aducerea ei sub influența nefastă a fascismului. Legionarismul a fost confundat cu patriotismul. Ortodoxia cu identitatea de neam. Confuzii regretabile. Patriotismul real și sincer i-a caracterizat pe prea puțini dintre liderii noștri naționali. De sub plaga fascismului țara a intrat direct sub plaga comunismului. Cei mai mulți români au acceptat să li se pună călușul în gură. Printre aceștia au fost și mulți credincioși baptiști. E adevărat că unii au trădat cauza lui Christos și au făcut jocul murdar al autorităților comuniste, încărcându-se de vinovăție mare și veșnică ocară. Dar nu mai puțin vinovați au fost cei care au refuzat să acționeze împotriva comunismului, permițând răului să triumfe cu concursul lor! Aceștia și-au găsit o scuză foarte pioasă: „Noi nu facem politică!” De fapt o făceau din plin, în folosul ticvelor comuniste!

Dumnezeu a ridicat și în zodia bolșevicilor credincioși care nu s-au temut de comuniști, ci au manifestat curaj în acțiuni, prin care au arătat clar că ascultă mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Așa au fost cei care au înființat Comitetul ALRC și s-au opus oricărei imixtiuni a comuniștilor în Biserici. Pentru curajul lor unii au plătit cu viața, alți cu ani de închisoare, alții cu acceptarea sabiei lui Damocles deasupra capului, o viețuire continuă sub teroarea roșie. Bine ar fi să luăm seama la ce au spus și alți oameni ai credinței, ca psalmistul, de exemplu, care concluziona că Dumnezeu trebuie să intervină ca „să nu biruie omul!” De fapt omul nu a biruit niciodată, deși unii au căzut pradă iluziei că luptând împotriva lui Dumnezeu sunt de partea victoriei în istorie! Înșelare fatală!

Dumnezeu este cel ce schimbă vremurile și împrejurările. El face istoria, nu oamenii care I se opun! El a schimbat și guvernul comunist al României. Și a făcut-o printr-o mișcare revoluționară ce a avut loc în luna decembrie. Ar fi de dorit ca românii să își dezvolte o conștiință a intervențiilor divine în istorie, printr-o rememorare a evenimentelor trecutului în care Dumnezeu a ridicat pe cel obijduit punându-l să șadă cu cei mari, iar pe cei puternici i-a scos afară cu mâinile goale! Evreii au o astfel de conștiință națională a intervențiilor directe ale lui Dumnezeu în istoria lor multi-milenară. Zilele trecute au încheiat Sărbătoarea Luminilor când și-au adus aminte că Dumnezeu le-a dat izbăvirea de dușmanii lor, deși aceia erau de zeci de ori mai numeroși. Hanuca nu este altceva decât o rememorare a unei epopei naționale sub Macabei! O celebrarea a izbăvirii prin providența divină care nu s-a retras din istorie.

Dumnezeu numără popoarele. Toate s-au născut în Sion. Există nădejde și pentru neamul nostru. Bine ar fi dacă cei care se numesc credincioși ar accepta să fie factori de progres, un ferment care să ducă la prefaceri de ordin spiritual și implicit de ordin politic și social. Să nu se mai scuze cu ceea ce îi va acuza în ziua judecății, și anume inactivitatea, care nu este altceva decât respingerea implicării, refuzul de a plăti un preț pentru o credință activă!

La ora actuală România cade din nou în mâinile murdare ale comuniștilor. Există în rândurile credincioșilor baptiști o nouă șleahtă ce se înhamă la carăle neo-stalinistului Ponta. Și ce fac cei mai mulți? Se scuză că ei nu fac politică! Bine ar fi dacă Crăciunul le-ar schimba gândirea, aducându-şi aminte de Cel ce nu a refuzat să se implice în folosul nostru, deși a știut că va plăti cu viața.

Cei mari predică Evanghelia şi cei mici suferă pentru Evanghelie

După ce m-am trezit în libertate în America, şi am continuat să arăt interes pentru cei persecutaţi din pricina credinţei în România, am avut ocazia să mă întâlnesc cu predicatorii mai răsăriţi ce aveau privilegiul să predice Cuvântul Domnului la radio, fie că era vorba de posturile din Monte Carlo şi Quito, Ecuator, fie că era vorba de emisiunea religioasă de la postul atât de cunoscut şi ascultat al Europei Libere.

I-am întrebat cum se face că niciodată nu au intervenit pentru fraţii lor persecutaţi în România, având în vedere că aveau o platformă atât de elevată de unde se adresau mulţimilor, şi cu certitudine ar fi putut contribui la eliminarea multor abuzuri de putere? Mi-au răspuns fiecare, parcă fuseseră înţeleşi, că ei predică Evanghelia, nu fac politică!

Nu am fost conştient până atunci că a apăra pe cel lovit pe nedrept înseamnă a face politică şi că a face o astfel de politică este un lucru de condamnat! Probabil că au învăţat acest subterfugiu de la precursorii şi mentorii lor pe care i-am întâlnit cu toţii, ulterior, în cartea Paşi, dar în nici un caz de la apostolul Pavel ce i-a cerut lui Timotei să sufere împreună cu el pentru Evanghelie! Ce mai încoace şi încolo, concepţia lor era că cei mari sunt chemaţi să predice Evanghelia, iar cei mici să sufere pentru Evanghelie! Singurul necaz cu o astfel de concepţie era faptul că ei se considerau printre cei mari!

Unii nu au vocaţia martirajului, deşi cred că o au pe cea a păstoririi

După căderea comunismului în România, mai marii Bisericii Ortodoxe au fost întrebaţi, cum se face că reprezentanţii atâtor altor culte au suferit pentru credinţă sub comunism, iar preasfinţiile lor nu au avut nimic de suferit? Răspunsul lor a fost că Biserica Ortodoxă nu are vocaţia martirajului!

În lumina celor spuse de Domnul Isus cu privire la cei pe care El îi cheamă şi îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, ne întrebăm, ce chemare şi ce trimitere au mai marii Bisericii Ortodoxe? Departe de a avea insemnele oilor sau mieilor, ei prezintă toate semnalmentele lupilor răpitori, eventual deghizaţi în piele de oaie. Şi pielea de oaie o au din jupuirea pravoslavnicilor enoriaşi!

Cine e interesat de adevăr?

Adevărul nu se spune decât atunci când, fie că nu mai interesează pe nimeni, fie că nu mai supără pe nimeni. T. T.

PASTOR DE...PROFESIE...

     Se spune ca o poza este cit o mie de cuvinte. Si poate ca este ceva adevar in vorba asta. Sint cioban de meserie. Pastor...nu de oameni ci pastor de oi. Zimbiti deja, nu-i asa? Aveti tot dreptul. Si eu zimbesc...si cind eram dus cu oile mele la pasune...zimbeam chiar si mai mult. Nu va uitati insa cu jale la mine si la meseria mea; Domnul Isus este si El un pastor, El este Pastorul cel bun, si desi nu ma pot compara cu El, inteleg unele lucruri pe care le explica David care si el a fost un pastoras (Psalmul 23).

     Nu poate fi pastor unul care nu iubeste oile; si eu tare mi-am iubit oitele. Desi aveam oameni care grijau de oi, aveam una in special care venea la mine imediat ce-o chemam ca imi cunostea glasul.
     Sa va spun eu drept...si pentru magarul turmei am avut mare respect. El ducea greutatile. Intr-o turma respectabila trebuie sa fie si un magar. Neaparat. Iacata-ma aici cu respectabilul ...

     Si stiti ce ginduri am cind ma uit la pozele de mai sus? Ma gindesc la Turma Lui Hristos, la glasul Lui dulce care ne cheama, la pasunile prin care ne duce, la izvoarele de apa lina...la umerii pe care ne poarta cind nu mai putem merge...Si spun in minte o rugaciune pentru toate oile ratacite, insetate, infometate. Nu auziti vocea Pastorului care va cheama..."Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati?"
Mai este loc in staul...veniti!
   

Imposibilul cu Dumnezeu

Dumnezeu cauta oamenii prin care sa poata infaptui imposibilul - ce pacat ca noi avem in plan doar lucrurile pe care le putem face singuri. A. W. Tozer

Avram Boțan - un pastor cu inimă de păstor

L-am cunoscut după venirea mea în America în anul 1980. Era unul din acei păstori ce își dădeau viața pentru turmă. Fratele Boțan era în pensie de boală și ar fi trebuit să se îngrijească pe sine deoarece suferea de cancer în stare avansată. Dar el nu s-a păstorit pe sine, ci pe alții. S-a pus în slujba celor ce soseau în America venind din iadul comunist. Îi aștepta cu un apartament gata pregătit, cu o masă întinsă și cu un frigider plin de alimente. Chiria era plătită pe două luni în avans și frigiderul era umplut mereu pe măsură ce se golea. Pe noii veniți, ce treceau prin greutățile începerii unei vieți noi într-o țară și cultură străină, el îi ducea peste tot cu mașina lui veche pentru a le găsi slujbe. Nu accepta nici un fel de recompensă pentru slujbele făcute, nici de la biserica ce o păstorea, nici de la cei pe care îi ajuta.

A fost foarte bucuros de sosirea mea și a familiei mele în San Francisco. Auzise că vine un păstor care fusese persecutat în România și era bucuros să poată face lucrarea de păstorire a Bisericii împreună cu acesta. Aici îmi permit o observație. Unii păstori ai Bisericilor românești din diaspora nu vor aibă în congregație alți păstori cu care să conlucreze! Ei vor să conducă singuri, fără a împărți poziția lor cu alții! Fratele Boțan s-a bucurat când a auzit că vine un păstor în congregația ce o slujea! Abia după ce am sosit în San Francisco a înțeles că eu eram păstor, dar nu de suflete, ci de mioare!

Ne-a primit cu inimă mare, așa cum îi era obiceiul. A insistat foarte mult de mine să preiau caseria Bisericii. Ca și casier am constatat că nu primea să fie rambursat pentru cheltuielile ce le făcea pentru membrii congregației (benzina ce o cheltuia cu ei, reparațiile de mașină, etc.). Nu primea bani nici de la cei pe care îi slujea când aceștia insistau de el să accepte un ajutor bănesc pentru multele jertfe și servicii făcute. Văzând că nu pot să îl convingă să accepte atențiile lor, aceștia au donat bani Bisericii cu mențiunea că sunt destinați fratelui Boțan! Oridecâte ori i s-a oferit un cec pentru cheltuielile multe ce le acumulase slujind pe alții, el a returnat banii înapoi la Biserică, deși venitul lui se rezuma la o pensie de boală de $500 pe lună! Știu lucrurile acestea pentru că am fost casierul Bisericii Române Baptiste din zona orașului San Francisco.

Fratele Avram Boțan intervenea cu informații și cu cereri la Radio Europa Liberă în folosul celor ce erau persecutați de guvernul comunist, deși unii îl sfătuiau să tacă, avertizându-l că va avea de suferit. Odată l-a solicitat pe un coleg al său, păstor şi acesta, să facă împreună un protest la Europa Liberă în favoarea unor frați ajunși în ghearele ascuțite ale Securității (se știa că securiștii se temperau de îndată ce numele celor torturați de ei erau date publicității în Apus). Colegul l-a refuzat invocând lozinca „creștinii nu își cer drepturi!” Mă interesează cum a ajuns el în America, dacă nu și-ar fi cerut dreptul de emigrare! Oricum păstorul Avram Boțan a continuat să pledeze pentru drepturile celor deposedați de  drepturi din România, lucru pentru care soției lui i s-a spus că nu va mai vedea țara în care s-a născut.

Astăzi pe la congresele Asociației Bisericilor Baptiste din America  sunt menționați și amintiți ca pastori buni unii care nu au mișcat nici un deget pentru semenii lor, și nu au intervenit niciodată pentru frații lor persecutați în România (ci doar și-au fixat salarii grase din contribuțiile celor ce au ajuns în libertate), iar numele lui Avram Boțan, omul care a trăit pentru alții, și s-a jertfit pentru alții, este uitat! Îmi aduc foarte bine aminte de ultimul botez pe care l-a ținut în Biserica pe care a păstorit-o cu dedicare. Era slăbit, și mi-a cerut să îl sprijinesc vreo câteva momente înainte de a face botezul. La puține zile după aceea s-a stins, dar amintirea lui, a păstorului ce s-a jertfit în ajutorarea altora, nu se șterege. A fost un om mare, deoarece a slujit pe mulți, și a slujit pe mulți, deoarece avea o inimă de păstor!

Calvary Chapel – tolerarea culturii hippie

Chuck Smith, care s-a stins cu vreo două săptămâni în urmă, a lăsat după el o pleiadă de predicatori cari i-au călcat pe urme și au înființat biserici numite Calvary Chapel peste tot în Statele Unite. Necazul este că moștenirea lăsată acestor predicatori a inclus și unele elemente negative.

De pildă, biserica păstorită de Chuck Smith s-a bucurat de convertirea multor tineri proveniți din rândurile mișcării hippie. Dar în loc să procedeze așa cum ne-a cerut Mântuitorul, să îi instruiască pe aceștia cu privire la toate lucrurile, în loc să îi asiste să își schimbe cultura și odată cu cultura stilul de viață chestionabil, stil evident în îmbrăcăminte și muzică, Biserica le-a tolerat pe toate acestea. Cei ce i-au acceptat ca membri în Biserică s-au bucurat de faptul că tinerii hippie convertiți la credință au fost scoși din păcatele oribile ale imoralității și drogurilor în care trăiseră înainte de a-L cunoaște pe Domnul Isus, dar nu au vegheat ca schimbarea lor să fie extinsă și la îmbrăcăminte, ținuta capilară, muzică și alte aspecte considerate neesențiale.

Așa se face că noii convertiți au adus în biserică o serie de lucruri ale culturii hippie exemplificate în îmbrăcăminte, tunsură, vorbire, muzică, etc. Îmbrăcămintea ponosită și de tip unisex, părul lung, femeiesc ( în cazul bărbaților) și scurt, bărbătesc (în cazul femeilor), atitudinea superficială față de muncă și față de închinare, au fost acceptate odată cu muzica rock ce s-a numit eufemistic „muzică creștină contemporană”.

În curând unii au tras concluzia că succesul mișcării Calvary Chapels s-a datorat în definitiv tocmai faptului că au fost acceptate aceste realități ale culturii hippie în biserică fără să fie chestionate. În realitate succesul s-a datorat predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Și acceptarea lucrurilor din cultura hippie a fost o decădere cu consecințe negative pentru evoluția ulterioară a bisericilor din America. Așa se face că avem biserici în care închinarea este practicată în stil hippie, cu muzică deșănțată pe care s-au pus cuvinte „creștine” de un lirism narcisistic și erotic, cu interpreți concretizați în tineri și tinere ce nu știu că s-a inventat săpunul și piaptănul, ce iubesc alcoolul și dansul, etc. Un oarecare Greg Laurie, predicator foarte talentat crescut de Chuck Smith, are campanii evanghelistice la care sunt invitate grupuri de muzică rock ce insultă bunul simț și slujesc de fapt excitării cărnii și inhibării duhului. O serie de tineri predicatori ieșiți cu capul mare din seminarii, dar lipsiți de discernământ, se îmbracă stil hippie (neglijent, cu tricouri ponosite și pantaloni de doc deteriorați), apar în fața publicului cu fața nebărbierită, cu părul vâlvoi și cu ochii injectați, și se aventurează să promoveze în bisericile pe care le conduc muzica rock numită și contemporană, care distruge duhul închinării și surescită simțurile păcătoase ale tinerilor în căutare de senzații tari.

Cum s-a ajuns aici? Prin nevegherea lui Chuck Smith și a celor din jurul său care au mușcat din teoria că credința creștină trebuie să schimbe manifestările păcătoase grosolane, dar nu cultura celui convertit. Și la cultură au fost incluse toate lucrurile dragi păcătosului reformat, dar nu regenerat.