Chuck Smith, care
s-a stins cu vreo două săptămâni în urmă, a lăsat după el o pleiadă de
predicatori cari i-au călcat pe urme și au înființat biserici numite Calvary
Chapel peste tot în Statele Unite. Necazul este că moștenirea lăsată acestor
predicatori a inclus și unele elemente negative.
De pildă,
biserica păstorită de Chuck Smith s-a bucurat de convertirea multor tineri
proveniți din rândurile mișcării hippie. Dar în loc să procedeze așa cum ne-a
cerut Mântuitorul, să îi instruiască pe aceștia cu privire la toate lucrurile,
în loc să îi asiste să își schimbe cultura și odată cu cultura stilul de viață
chestionabil, stil evident în îmbrăcăminte și muzică, Biserica le-a tolerat pe
toate acestea. Cei ce i-au acceptat ca membri în Biserică s-au bucurat de
faptul că tinerii hippie convertiți la credință au fost scoși din păcatele
oribile ale imoralității și drogurilor în care trăiseră înainte de a-L cunoaște
pe Domnul Isus, dar nu au vegheat ca schimbarea
lor să fie extinsă și la îmbrăcăminte, ținuta capilară, muzică și alte aspecte
considerate neesențiale.
Așa se face că
noii convertiți au adus în biserică o serie de lucruri ale culturii hippie
exemplificate în îmbrăcăminte, tunsură, vorbire, muzică, etc. Îmbrăcămintea
ponosită și de tip unisex, părul lung, femeiesc ( în cazul bărbaților) și scurt,
bărbătesc (în cazul femeilor), atitudinea superficială față de muncă și față de
închinare, au fost acceptate odată cu muzica rock ce s-a numit eufemistic
„muzică creștină contemporană”.
În curând unii au
tras concluzia că succesul mișcării Calvary Chapels s-a datorat în definitiv tocmai
faptului că au fost acceptate aceste realități ale culturii hippie în biserică
fără să fie chestionate. În realitate succesul s-a datorat predicării
Cuvântului lui Dumnezeu. Și acceptarea lucrurilor din cultura hippie a fost o
decădere cu consecințe negative pentru evoluția ulterioară a bisericilor din
America. Așa se face că avem biserici în care închinarea este practicată în
stil hippie, cu muzică deșănțată pe care s-au pus cuvinte „creștine” de un
lirism narcisistic și erotic, cu interpreți concretizați în tineri și tinere ce
nu știu că s-a inventat săpunul și piaptănul, ce iubesc alcoolul și dansul,
etc. Un oarecare Greg Laurie, predicator foarte talentat crescut de Chuck
Smith, are campanii evanghelistice la care sunt invitate grupuri de muzică rock
ce insultă bunul simț și slujesc de fapt excitării cărnii și inhibării duhului.
O serie de tineri predicatori ieșiți cu capul mare din seminarii, dar lipsiți
de discernământ, se îmbracă stil hippie (neglijent, cu tricouri ponosite și
pantaloni de doc deteriorați), apar în fața publicului cu fața nebărbierită, cu
părul vâlvoi și cu ochii injectați, și se aventurează să promoveze în
bisericile pe care le conduc muzica rock numită și contemporană, care distruge
duhul închinării și surescită simțurile păcătoase ale tinerilor în căutare de
senzații tari.
Cum s-a ajuns
aici? Prin nevegherea lui Chuck Smith și a celor din jurul său care au mușcat
din teoria că credința creștină trebuie să schimbe manifestările păcătoase
grosolane, dar nu cultura celui convertit. Și la cultură au fost incluse toate
lucrurile dragi păcătosului reformat, dar nu regenerat.
No comments:
Post a Comment