Avram Boțan - un pastor cu inimă de păstor

L-am cunoscut după venirea mea în America în anul 1980. Era unul din acei păstori ce își dădeau viața pentru turmă. Fratele Boțan era în pensie de boală și ar fi trebuit să se îngrijească pe sine deoarece suferea de cancer în stare avansată. Dar el nu s-a păstorit pe sine, ci pe alții. S-a pus în slujba celor ce soseau în America venind din iadul comunist. Îi aștepta cu un apartament gata pregătit, cu o masă întinsă și cu un frigider plin de alimente. Chiria era plătită pe două luni în avans și frigiderul era umplut mereu pe măsură ce se golea. Pe noii veniți, ce treceau prin greutățile începerii unei vieți noi într-o țară și cultură străină, el îi ducea peste tot cu mașina lui veche pentru a le găsi slujbe. Nu accepta nici un fel de recompensă pentru slujbele făcute, nici de la biserica ce o păstorea, nici de la cei pe care îi ajuta.

A fost foarte bucuros de sosirea mea și a familiei mele în San Francisco. Auzise că vine un păstor care fusese persecutat în România și era bucuros să poată face lucrarea de păstorire a Bisericii împreună cu acesta. Aici îmi permit o observație. Unii păstori ai Bisericilor românești din diaspora nu vor aibă în congregație alți păstori cu care să conlucreze! Ei vor să conducă singuri, fără a împărți poziția lor cu alții! Fratele Boțan s-a bucurat când a auzit că vine un păstor în congregația ce o slujea! Abia după ce am sosit în San Francisco a înțeles că eu eram păstor, dar nu de suflete, ci de mioare!

Ne-a primit cu inimă mare, așa cum îi era obiceiul. A insistat foarte mult de mine să preiau caseria Bisericii. Ca și casier am constatat că nu primea să fie rambursat pentru cheltuielile ce le făcea pentru membrii congregației (benzina ce o cheltuia cu ei, reparațiile de mașină, etc.). Nu primea bani nici de la cei pe care îi slujea când aceștia insistau de el să accepte un ajutor bănesc pentru multele jertfe și servicii făcute. Văzând că nu pot să îl convingă să accepte atențiile lor, aceștia au donat bani Bisericii cu mențiunea că sunt destinați fratelui Boțan! Oridecâte ori i s-a oferit un cec pentru cheltuielile multe ce le acumulase slujind pe alții, el a returnat banii înapoi la Biserică, deși venitul lui se rezuma la o pensie de boală de $500 pe lună! Știu lucrurile acestea pentru că am fost casierul Bisericii Române Baptiste din zona orașului San Francisco.

Fratele Avram Boțan intervenea cu informații și cu cereri la Radio Europa Liberă în folosul celor ce erau persecutați de guvernul comunist, deși unii îl sfătuiau să tacă, avertizându-l că va avea de suferit. Odată l-a solicitat pe un coleg al său, păstor şi acesta, să facă împreună un protest la Europa Liberă în favoarea unor frați ajunși în ghearele ascuțite ale Securității (se știa că securiștii se temperau de îndată ce numele celor torturați de ei erau date publicității în Apus). Colegul l-a refuzat invocând lozinca „creștinii nu își cer drepturi!” Mă interesează cum a ajuns el în America, dacă nu și-ar fi cerut dreptul de emigrare! Oricum păstorul Avram Boțan a continuat să pledeze pentru drepturile celor deposedați de  drepturi din România, lucru pentru care soției lui i s-a spus că nu va mai vedea țara în care s-a născut.

Astăzi pe la congresele Asociației Bisericilor Baptiste din America  sunt menționați și amintiți ca pastori buni unii care nu au mișcat nici un deget pentru semenii lor, și nu au intervenit niciodată pentru frații lor persecutați în România (ci doar și-au fixat salarii grase din contribuțiile celor ce au ajuns în libertate), iar numele lui Avram Boțan, omul care a trăit pentru alții, și s-a jertfit pentru alții, este uitat! Îmi aduc foarte bine aminte de ultimul botez pe care l-a ținut în Biserica pe care a păstorit-o cu dedicare. Era slăbit, și mi-a cerut să îl sprijinesc vreo câteva momente înainte de a face botezul. La puține zile după aceea s-a stins, dar amintirea lui, a păstorului ce s-a jertfit în ajutorarea altora, nu se șterege. A fost un om mare, deoarece a slujit pe mulți, și a slujit pe mulți, deoarece avea o inimă de păstor!

Calvary Chapel – tolerarea culturii hippie

Chuck Smith, care s-a stins cu vreo două săptămâni în urmă, a lăsat după el o pleiadă de predicatori cari i-au călcat pe urme și au înființat biserici numite Calvary Chapel peste tot în Statele Unite. Necazul este că moștenirea lăsată acestor predicatori a inclus și unele elemente negative.

De pildă, biserica păstorită de Chuck Smith s-a bucurat de convertirea multor tineri proveniți din rândurile mișcării hippie. Dar în loc să procedeze așa cum ne-a cerut Mântuitorul, să îi instruiască pe aceștia cu privire la toate lucrurile, în loc să îi asiste să își schimbe cultura și odată cu cultura stilul de viață chestionabil, stil evident în îmbrăcăminte și muzică, Biserica le-a tolerat pe toate acestea. Cei ce i-au acceptat ca membri în Biserică s-au bucurat de faptul că tinerii hippie convertiți la credință au fost scoși din păcatele oribile ale imoralității și drogurilor în care trăiseră înainte de a-L cunoaște pe Domnul Isus, dar nu au vegheat ca schimbarea lor să fie extinsă și la îmbrăcăminte, ținuta capilară, muzică și alte aspecte considerate neesențiale.

Așa se face că noii convertiți au adus în biserică o serie de lucruri ale culturii hippie exemplificate în îmbrăcăminte, tunsură, vorbire, muzică, etc. Îmbrăcămintea ponosită și de tip unisex, părul lung, femeiesc ( în cazul bărbaților) și scurt, bărbătesc (în cazul femeilor), atitudinea superficială față de muncă și față de închinare, au fost acceptate odată cu muzica rock ce s-a numit eufemistic „muzică creștină contemporană”.

În curând unii au tras concluzia că succesul mișcării Calvary Chapels s-a datorat în definitiv tocmai faptului că au fost acceptate aceste realități ale culturii hippie în biserică fără să fie chestionate. În realitate succesul s-a datorat predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Și acceptarea lucrurilor din cultura hippie a fost o decădere cu consecințe negative pentru evoluția ulterioară a bisericilor din America. Așa se face că avem biserici în care închinarea este practicată în stil hippie, cu muzică deșănțată pe care s-au pus cuvinte „creștine” de un lirism narcisistic și erotic, cu interpreți concretizați în tineri și tinere ce nu știu că s-a inventat săpunul și piaptănul, ce iubesc alcoolul și dansul, etc. Un oarecare Greg Laurie, predicator foarte talentat crescut de Chuck Smith, are campanii evanghelistice la care sunt invitate grupuri de muzică rock ce insultă bunul simț și slujesc de fapt excitării cărnii și inhibării duhului. O serie de tineri predicatori ieșiți cu capul mare din seminarii, dar lipsiți de discernământ, se îmbracă stil hippie (neglijent, cu tricouri ponosite și pantaloni de doc deteriorați), apar în fața publicului cu fața nebărbierită, cu părul vâlvoi și cu ochii injectați, și se aventurează să promoveze în bisericile pe care le conduc muzica rock numită și contemporană, care distruge duhul închinării și surescită simțurile păcătoase ale tinerilor în căutare de senzații tari.

Cum s-a ajuns aici? Prin nevegherea lui Chuck Smith și a celor din jurul său care au mușcat din teoria că credința creștină trebuie să schimbe manifestările păcătoase grosolane, dar nu cultura celui convertit. Și la cultură au fost incluse toate lucrurile dragi păcătosului reformat, dar nu regenerat.

Calvary Chapel – O Biserică unde charismania nu a putut prinde rădăcini

Printre lucrurile valoroase lăsate în urmă de Chuck Smith este și poziția lui sănătoasă față de mișcarea carismatică cu excesele ei notorii în privința vorbirii în limbi și a minunilor de tot felul. Crescut într-o comunitate carismatică, lui Chuck Smith nu i-a fost greu să recunoască falsurile promovate de carismatici în numele doctrinei ce susține că toate darurile Duhului Sfânt sunt prezente și astăzi. Falsitatea pretenției vorbirii în limbi a fost printre primele care i-au atras atenția, urmată de pretenția vindecărilor miraculoase la comandă.

Ajuns predicator, nu i-a fost frică să denunțe aceste falsuri prezente peste tot în mișcarea carismatică, și în cele din urmă a scris o carte intitulată Charisma or Charismania? Cartea expune ca false vorbirile extatice și ininteligibile practicate de carismatici și arată că darul autentic al Duhului Sfânt de vorbire în limbi se concretizează în capacitatea unui membru de a transmite instantaneu un mesaj într-o limbă pe care nu a învățat-o niciodată în timp ce o persoană prezentă primește instantaneu capacitatea de a traduce acel mesaj dintr-o limbă pe care nici traducătorul nu a învățat-o vreodată.

Astfel, cartea oferă un caz concludent ce a avut loc în biserica pe care Chuck Smith o păstorea. Într-o duminică oarecare o femeie din congregație a început să vorbească în limba franceză, iar soția lui Chuck o oferit imediat traducerea în limba engleză. La sfârșitul serviciului divin, Chuck Smith a fost abordat de o femeie evreică ce l-a întrebat de unde știe acea femeie să vorbească dialectul acela francez ce se vorbește numai într-o anumită regiune specifică a Franței? Păstorul i-a răspuns că femeia respectivă nu a fost niciodată în Franța și nu a învățat nicăieri să vorbească în dialectul respectiv, așa cum nici soția lui, care a tradus mesajul, nu a învățat acel dialect, ci ceea ce s-a petrecut acolo a fost o lucratre a Duhului Sfânt.

Desigur că credulii carismatici vor protesta că la Corint credincioșii au vorbit limbi neînțelese, limbi ce nu sunt vorbite de populațiile pământului, deoarece, pretind ei, limbile lor în care ei vorbesc sunt limbi îngerești. La care le vom răspunde că la Ierusalim, în conformitate cu Faptele Apostolilor 2, apostolii au vorbit limbi inteligibile ale popoarelor ce trăiau în lumea de atunci. Dacă pretenția vorbirii în limbi a carismaticilor ar fi autentică am avea din când în când carismatici care ar vorbi, fără să fi învățat vreodată, în limbile ce se vorbesc la ora actuală pe glob. Dar realitatea este că nici un carismatic nu a primit un așa dar de la Duhul Sfânt, ceeace arată clar că sunt pe o cale a rătăcirii. Lui Chuck Smith nu i-a fost frică să spună lucrurile pe nume în privința carismaticilor. Sunt niște rătăciți ce duc și pe alții în rătăcire! Niște orbi ce călăuzesc pe alți orbi! Cât de autentică este pretenția lor că vorbesc în limbi, tot atât de autentică este pretenția lor că vindecă pe cei bolnavi la comandă!

Calvary Chapel - O biserică a vameșilor și curvelor

După ce Chuck Smith a început să predice sistematic Scripturile, biserica sa s-a văzut confruntată cu un fenomen ce a adus conflicte în sânul ei. Printre cei ce veneau să asculte Cuvântul vieții erau și tinerii numiți hippies. Se știa că aceștia aparțineau generației „pacifiste” ce înfăptuise revoluția sexuală în America și Europa de Vest, și prin urmare aveau un mod de viață nu doar parazitar, ci și imoral. Când hippies au invadat spațiul sacru al Bisericii Calvary Chapel, venind în grupuri mari, nespălați și nepieptănați, unii diaconi au protestat și au cerut ca aceștia să nu mai fie primiți în sanctuar.

Hippies apăreau în biserică la mijlocul serviciilor religioase,se așezau pe jos în sanctuar, purtau haine rupte, erau gălăgioși, fără să dea prea mare atenție ritualului consacrat, etc. Conflictele nu au întârziat să apară. Diaconii s-au inflamat și au trecut la atac. Au cerut păstorului să ia măsuri cari să elimine prezența hippie-lor în biserică. Vameșii și curvele nu aveau ce căuta în compania fariseilor migrați din iudaism în creștinism. 

Chuck Smith nu a cedat presiunii diaconilor bolnavi de fariseism, ci a cerut tuturor membrilor să îi înconjoare cu dragostea lui Hristos și să uite de lucrurile ce lăsau de dorit în comportamentul hippie-lor ce veneau să asculte Cuvântul. Așa se face că mulți hippies au fost câștigați pentru credință la Calvary Chapel.

Predicatorii ar trebui să știe că biserica nu este un bastion al unei categorii sociale emancipate, ci este locul unde se întâlnesc cei vindecați de Hristos cu cei ce au nevoie de vindecare. În Biserica reală a lui Hristos accentul se pune pe milă, și nu pe jertfe. Hristos a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. Cerul se bucură nu de neprihăniți, ci de păcătosul ce se pocăiește. Dumnezeu ignoră pe cei 99 de practicanți ai religiei auto-neprihănirii și apreciază pe acel păcătos singur ce stă departe și se bate cu pumnul în piept, recunoscându-și nevrednicia.

Evanghelia este propovăduită săracilor, vameșilor și curvelor. Aceștia, prin puterea transformatoare a Cuvântului devin membrii societății răscumpărate a lui Dumnezeu. Calvary Chapels au fost la începutul existenței lor exemple elocvente în această privință, datorită atitudinii duhovnicești a lui Chuck Smith ce nu s-a lăsat antrenat de fariseismul epocii sale. Orientarea predilectă spre păcătoșii notorii dispuși să se pocăiască a fost un alt aspect al lucrării lui Chuck Smith devenit partea a moștenirii reale lăsate în urma sa.

Chuck Smith – un predicator ce a crezut că toată Scriptura este insuflată și de folos...

Printre lucrurile bune pe care Chuck Smith le-a avut este faptul că a predicat sistematic Cuvântul lui Dumnezeu. El mărturisește că la începuturile slujirii sale ca predicator, își dădea tot interesul să predice cu inimă și cu fidelitate Cuvântul Domnului, dar rezultatele întârziau să se arate. Avea predici de zidire sufletească și predici evanghelistice, dar lucrurile nu se urneau din loc. Nimic nu se întâmpla în Biserica ce o păstorea cu zel. Cauza? Era predicarea pe sărite din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea a hotărât să ia la rând câte o carte a Scripturii și să predice sistematic conținutul fiecărei cărți aflate la cuprins. Rezultatul a fost  extraordinar! În scurtă vreme fața bisericii s-a schimbat. Oamenii erau transformați de predicile rostite la Calvary Chapel în Costa Mesa. Era același predicator, același mesaj scripturistic, dar rezultatele erau altele. Cei ce nu erau mântuiți au început să se pocăiască! Biserica s-a umplut de indivizi ce căutau adevărul. Membralitatea a crescut exponențial. Odată cu membralitatea a crescut și nivelul spiritual al membrilor Bisericii, deoarece aceștia înțelegeau Cuvântul și trăiau în conformitate cu preceptele predicate.

În decursul anilor experimentul de la Calvary Chapel în Costa Mesa a cunoscut o reduplicare masivă. Alte și alte biserici numite Calvary Chapel au fost formate urmând modelul primeia, cea păstorită de Chuck Smith, unde se predica sistematic Cuvântul lui Dumnezeu. Iată un lucru foarte bun din moștenirea lăsată în urmă de Chuck Smith.

Mai aproape de zilele noastre, după exemplul lui Chuck Smith alți predicatori s-au angajat în a crea un lanț de biserici cu nume comun (vezi New Life Congregations, Harvest Chapels, etc.), cu scopuri similare, dar care nu au luat de la Chuck Smith ceea ce este mai esențial, și anume predicarea sistematică a Cuvântului.

Pavel îl îndemna pe tânărul Timotei să predice Cuvântul. Nu îi spune ce tematici să predice, nici ce texte să abordeze, ci îi amintește de datoria de a vesti Cuvântul, tot Cuvântul lui Dumnezeu. Toată Scriptura este insuflată și de folos... Necazul este că mulți predicatori nu cred că toată Scriptura este de folos, din moment ce nu predică sistematic conținutul acesteia. Majoritatea celor ce au imitat lucrarea lui Chuck Smith au ignorat lucrul cel mai esențial în zidirea congregațiilor formate, și anume predicarea integrală a Cuvântului.

Chuck Smith cu procedura lui de a predica sistematic toată Scriptura este o condamnare pentru predicatorii ce își aleg ei subiectele de predică, pe care le presară cu glume și poante savuroase, pentru a câștiga audiențe mari. Aceștia  se miră apoi că nu au rezultate în activitatea lor, rezultate în transformarea enoriașilor, deși s-au „străduit” să predice! Modul lui Chuck Smith de a învăța Cuvântul de la A la Z este o palmă dată apoi predicatorilor ce nu predică Scripturile, ci doar le folosesc ca pretext pentru mesajele lor motivaționale. Fără o bază doctrinară solidă toată polologhia motivațională nu face doi bani. Astfel se înțelege de ce avem astăzi biserici mari, cu predicatori faimoși, apreciați pentru flerul lor motivațional, dar care nu schimbă cu nimic viața celor ce îi ascultă (uneori cu sufletul la gură dar cu inimile tot netăiate împrejur!). Chuck Smith nu a fost un mare orator, dar a predicat ceeace este scris, și de aceea viețile celor ce l-au ascultat au fost schimbate. (Va urma) 

Chuck Smith și moștenirea lăsată

Mai multe bloguri românești au consemnat trecerea la cele veșnice a pastorului Charles Smith din Costa Mesa, California, cel care a inițiat mișcarea bisericească numită Calvary Chapels. Toate bune și frumoase. I s-au adus laude, i s-au descris meritele etc., însă nu s-a punctat ceea ce este mai esențial în privința lucrurilor pozitive pe care le-a avut și nici nu s-au identificat lucrurile negative ce i-au umbrit activitatea de predicator. 

Desigur, că trebuie să ne întrebăm, ce anume explică succesul pe care l-a avut mișcarea Calvary Chapels în anii de după 1965? De exemplu, se susține și se crede eronat că succesul mișcării Calvary Chapels s-a datorat deschiderii acesteia pentru muzica creștină contemporană. Cred că este datoria celor ce pregătesc mâncare spirituală și servesc mese cititorilor să manifeste discernământ și să zugrăvească lucrurile așa cum sunt, cum au fost, cum le-ar prezenta Domnul Isus, dacă i s-ar cere o analiză așa cum a făcut-o bisericilor din Apocalipsa. 

Idealizarea personalităților creștine, apoi lipsa unei examinări lucide a lucrărilor predicatorilor de succes, nu aduc un serviciu real lucrării lui Hristos. Neobservarea și nesemnalizarea elementelor negative ale personalităților creștine face ca acele aspecte aparținând laturii lor negative să fie acceptate fără rezerve de generația care îi admiră, ba mai mult, să se creadă că sunt virtuți, când în realitate sunt lucruri ce aduc pagube lucrării bisericești. Vom puncta ceea ce a fost lăudabil în activitatea lui Chuck Smith, ceea ce a adus roade perene în activitatea lui de predicator,  și apoi vom trece la ceea ce a lăsat de dorit, ceea ce i-a umbrit lucrarea laborioasă. (Va urma)

Ronald Reagan despre religie și politică

În timp ce demagogii partidului democratic susțin că religia nu ar trebui să aibe vreun loc în politică, sub pretenția că religia distruge politica sănătoasă, marii politicieni ai trecutului au crezut ceva cu totul diferit. Bunăoară Ronald Reagan, care a spus: Când vom uita că suntem o națiune sub conducerea lui Dumnezeu, atunci vom deveni o națiune avariată (If we ever forget that we're a nation under God, then we will be a nation gone under).

Pigmeicele – soțiile pigmeilor

Bine a zis Daniel Mitrofan în analiza sa privitoare la situația cultului baptist sub comuniști. Vîrfurile comunității baptiste nu erau altceva decît pigmei cocoțați de securitate la cârma cultului. Nu doar că erau mici la suflet, dar miroseau urît pe oriunde mergeau și acționau. Nu puteau răspândi mireasma lui Christos, ci doar mirosul celui pe care îl slujeau. Ce este și mai detestabil este faptul că aveau neveste la fel de hâde ca și ei. Era un fel de parteneriat matrimoniu ca între Ahab și Izabela ce se lăsa cu persecutarea credincioșilor și promovarea partidolatriei.

Când am intrat în vizorul Securității, noi, membrii Comitetului ALRC, pigmeii au început să ne vorbească de rău și să ne atace din mai multe direcții. Bunăoară spuneau că nu suntem supuși autorităților, cum cere Scriptura. Când am arătat cu Scripturile că ei erau ceice încălcau Cuvântul Sfânt ascultând mai mult de oameni decât de Dumnezeu, au lăsat-o mai moale cu acuzațiile de nesupunere, și au trecut la atacuri de natură doctrinară. Ne-au acuzat că avem doctrine în contradicție cu mărturisirea de credință baptistă. Interpelați de cei cărora li se plîngeau de abaterile doctrinare (existente doar în imaginația lor bolnavă) să aducă dovezi peremptorii, s-au lăsat păgubași din nou și au asmuțit asupra noastră, de data aceasta, pe tovarășele lor canine.

Acestea au scos vorbe (la slujirea asta se pricepeau foarte bine) că ne înșelăm nevestele, iar pe acestea le-au avertizat „prietenește”că noi suntem afemeiați și prin urmare ar fi bine să ne părăsească. Nevestele noastre au știut că respectivele slujeau și ele partidul cu o dedicare ce emula pe cea a soților lor, și de aceea nu le-au învrednicit nici măcar cu o atenție a privirilor. Ne-am fi bucurat să fi fost printre ele măcar una care să semene cu Abigail, să își mustre soțul nebun. Puteau să arate apreciere pentru cei persecutați de iudele  îmbrăcate în sutană baptistă printre care se aflau și soții lor. Nu au făcut-o, de aceea concluzionăm ca psalmistul, că s-au încărcat  de veșnică ocară. Pigmeii nu aparțin doar clanului masculin, deși cuvântul este defectiv la forma feminină.

Ce a învățat președintele Obama din lectura cărții Estera?

Istoria se repetă, dar proștii nu învață niciodată lecțiie ei. Nu că nu ar fi capabili să învețe, dar mândria și disprețul ce îl au pentru informațiile oferite de dascălii istoriei îi împiedică să beneficieze în mod real.

Iranul are o istorie imperială lungă. A început cu Cirus cel Mare, care a dat lovitura de moarte Babilonului și a permis evreilor să se întoarcă din robie în patria lor. Cirus a fost conștient că prietenia cu popurul lui Dumnezeu îi este favorabilă, și a cerut evreilor să se roage pentru el. Nu toți monarhii persani au avut intuiția lui Cirus. Fiul acestuia, Cambyses, a făcut pe placul anti-semițior și a oprit lucrările de reconstrucție a Templului. Nu întâmplător, domnia lui a fost una foarte scurtă, fiul marelui cuceritor sfârșindu-și viața sub pumnalul asasinilor. 

Una din cele mai importante lecții pe care Dumnezeu le-a oferit poporului iranian de la începuturile imperiului lor, a fost să nu întindă mâna împotriva evreilor, că s-ar putea să experimenteze efectul de bumerang oferind poporului lui Yehova motive de celebrare numite Purim. La puțină vreme după Cambyses, un alt disprețuitor al istoriei, Haman, având aprobarea și inelul regelui Xerxes, plănuiește să distrugă pe toți evreii din Imperiul Persan. Decretul a fost dat, ziua distrugerii totale a fost stabilită, dar lucrurile nu au decurs după planurile lui Haman. Dimpotrivă, dușmanii evreilor au fost măcelăriți chiar în ziua când planificaseră să îi anihileze pe evrei, iar inamicul de moarte al evreilor, Haman, a sfârșit-o tocmai pe spânzurătoarea ce o înălțase pentru iudeul Mardoheu.

Așa ne învață istoria. Este total neînțelept să te asociezi cu dușmanii evreilor. Anti-semitismul are un preț foarte mare. Cazul Haman, care a demarat celebrarea numită Purim, nu este singurul caz iluminator în privința răsplății adunate de anti-semitism. La 2500 de ani după Haman, sub auspiciile unui alt imperiu arian (perșii s-au numit iranieni și germanii arieni, din același motiv de mândrie rasială), un oarecare Julius Streicher, foarte activ în implementarea soluției finale în timpul când servea cu pasiune scopurile celui de al Treilea Reich, a repetat în mod identic istoria lui Haman. Persecutorii evreilor s-au găsit pe banca acuzaților la puțin timp după ce s-au lansat în aplicarea soluției finale. La 1 octombrie 1946 zece activiști anti-semiți au fost condamnați la moarte de tribunalul internațional de la Nuremberg, iar la 16 octombrie a avut loc execuția lor. În mod inexplicabil, s-a cerut executarea acestora nu prin împușcare, ci prin spânzurare. Ajuns la locul execuției, Julius Streicher, escortat la Spânzurătoarea Numărul Unu, a fost postat cu fața spre mulțime sub ștreangul ce își aștepta victima. Ca unul care a învățat în sfârșit ceva din istorie, acesta a spus: „Sărbătoarea Purim 1946.” A fost o lecție învățată prea târziu.

Istoria se repetă. Când în sfârșit, președintele Obama a acceptat să se întâlnească cu premierul israelian Netanyahu, acesta i-a făcut cadou Cartea Estera. Intenția premierului cu acest cadou a determinat o serie de speculații în lumea reporterilor. Unii au văzut în gestul premierului dorința de a comunica președintelui american că perșii au un nou Haman, și intenția lor declarată, de a induce soluția finală, este pe punctul de a fi activată, ceea ce înseamnă că americanii ar trebui să oprească programul iranian de dezvoltarea a bombei atomice. Bănuiesc că mesajul primului ministru israelian este mult mai subtil. El vizează avertizarea unui musulman ajuns la Casa Albă de a renunța la sprijinirea islamismului ce are ca scop major distrugerea Israelului, și de a sprijini pe evrei, cei care vor celebra în final Marele Purim.

Din câte îl cunoaștem pe președintele Obama, ne îndoim de capacitatea lui de a lepăda mândria și a trece în smerenie de partea poporului desemnat de arabi pentru distrugere dar ales de Dumnezeu pentru glorie. Până la ora actuală el nu face altceva decât să promoveze interesele elementelor radicale din lumea musulmană, fie în Egipt, fie în Libia sau Tunisia sau Syria. O astfel de perseverență îl va face să experimenteze cândva propriul său Purim. Se prea poate ca domnul Obama nici să nu fi citit cartea primită cadou. Este prea ocupat cu promovarea intereselor islamice în lumea tot mai anti-semită.