Din ce material sunt făcuți oamenii integri

Nu țin neaparat să am succes, dar sunt hotărât să trăiesc în adevăr. Nu țin neaparat să câștig, dar sunt hotărât să trăiesc în acord cu lumina pe care o am. Voi sta alături de orice om, atâta timp cât acesta este corect; și mă voi separa de el când apucă pe o cale greșită. Abraham Lincoln

O mărturie despre „darurile” cu care se laudă penticostalo-carismaticii

Un cititor al articolelor noastre deapănă amintirile despre începuturile mișcării penticostale din România și arată falsul în care se complac cei ce pretind că au daruri miraculoase. Nimic nou. Așa au procedat cei au demarat mișcarea penticostală în America, la fel au procedat corifeii penticostalismului în România și la fel procedează carismaticii în prezent. Fals, minciună, înșelare... Iată ce promovează carismatismul peste tot în lume. Ceea ce fratele Nicu S. confirmă ca martor am știut-o de multă vreme, dar nu am avut mărturia directă a unora ca el. Îi mulțumesc pentru mărturie și îndemn și pe alți cititori să aducă informațiile pe care le au pentru a arăta duhul de minciună în care se complace carismatismul.

Scriu acest comentariu cu multă responsabilitate și cu o teamă sfîntă, sunt un om trecut prin viață,și cu multe experiențe,unele frumoase iar altele treiste.Vorbind despre Bisericile Baptiste la începuturile existenței lor,am cîteva experiențe neplăcute. După apariția Bisericilor Baptiste atmosfera în cadrul lor era frumoasă,caldă, fără mîndrie, și fără răutate. Bisericiel erau conduse de"BĂTRINII" adunărilor, unde participau toți frații la părtășia lor. Acești bătrîni erau aleși de biserică pe baza mărturiei personale a vieții lor. După un număr bun de ani, s-au făcut presiuni ca să aleagă un păstor și să numească un comitet din mijlocul lor, aceasta ca să poata primi o hîrtie care era o autorizație de funcționare. Dar... cu aceasta bisericile au cunoscut o tranziție nefastă care a sdruncinat părtășia bisericilor, fiindcă în biserici a apărut: mîndria, fățărnicia și dorința de-a fi mare. Acest lucru a produs fisuri și rupturi de biserici, și se scăldau în ape tulburi. Penticostalii au prins prilejul să pescuiască în ape tulburi, producînd rupturi de biserici Baptiste.

Prin anul 1960 eram într-o comună din Bihor, eram la o nunta unde am auzit că au aparut într-o zi patru penticostali, care ziceau că au "DARUL" de-a vindeca. Acolo era o familie care avea pe bunica bolnavă și anchilozată pe pat. Acești patru s-au dus și s-au rugat pentru femeia bătrînă, după care au trecut la forțarea mîinilor și a picioarelor, producind mare hemoragie în urma căreia femeia a murit. Familia sorei decedate fiind compusă din credincioși nu a acționat pentru pedepsirea lor.

Un alt caz. Era prin anul 1963, cînd  mi-a povestit cumnatul meu o experiență de-a lui personala. El era inspector regional C.F.R. Dar fiind pocait era trimis în toată țara, să efectueze controlul caselor de bilete C.F.R. Era în regionala C.F.R. Iasi și a efectuat controlul, dar nu l-a terminat și a rămas dumineca în comună și s-a dus la Casa Domnului. Acolo era o biserică penticostală. Înaintea lui sosise o persoana care arata a fi "OLOG". După aceea la scurt timp au sosit doi indivizi îmbrăcați frumos cu diplomate pe care le-au așezat la anvon. Prima persoană a predicat, iar a doua zicea că are "DARUL" de-a vindeca. Deci al doilea a întrebat în adunare dacă sunt persoane care au probleme, boli... Atunci "OLOGUL" cu strigăte implora milă să-l vindece. "VINDECATORUL" i-a spus să arunce cîrjele și să meargă la amvon, si omul a facut-o. În acest moment în biserică s-a făcut un mare exces de bucurie. 

Cumnatul a tăcut și a plecat. Dar după circa 5-6 luni cumnatul meu a fost trimis în regionala C.F.R. București într-o comună să efectueze controlul caselor de bilete și l-a prins dumineca în acea comună. După obiceiul său s-a dus la adunare, acolo a observat pe același "OLOG". S-a așezat în spatele lui. La scurt timp au sosit și cei doi, și scena s-a repetat. Dar în momentul cînd pretinsul "OLOG" voia să ceară mila de-a fi vindecat, cumnatul meu l-a prins de mînă și a strigat: „Măi omule, pe tine de cîte ori de ologește Dumnezeu? Fiindcă și în comuna de lîngă Iași ai fost olog!” În acest moment cei trei au fugit din adunare și pe olog nu l-a mai vindecat nimeni, dar fugea perfect sănătos. În urma acestui fapt frații din adunare l-au înconjurat pe cumnatul meu, care le-a spus întreaga experiență cu acești trei falși. La urmă el le-a predicat Evanghelia fiindcă era un bun evanghelist. 

Mă întreb în mod serios: Are Dumnezeu nevoie de proptele false la carul Evangheliei Sale? NICU S.

De ce nici un penticostal sau carismatic nu are vorbirea în limbi de la Rusalii?

Rusaliile (sărbătoarea creștină a genezei Bisericii, dar pe care penticostalii o revendică a fi a lor și cu care se laudă tot timpul), au adus în fața mulțimilor adunate un fenomen clar pe care penticostalii nu îl pot repeta, deși pretind că îl experimentează mereu în întrunirile lor numite stăruințe. La Rusalii apostolii au vorbit în limbi curente, limbi vorbite în regiunile din jurul Iudeii, deși nu învățaseră niciodată acele limbi. Cei care i-au auzit au putut confirma că îi aud vorbind în limbile în care ei s-au născut.

Penticostalii rostesc silabe și combinații de silabe și fraze care nu sunt vorbire într-o altă limbă, ci proferări ininteligibile. Cei care le rostesc se înșeală pe ei înșiși că vorbesc într-o altă limbă, și cei care, chipurile, îi tălmăcesc se înșeală pe ei înșiși că efectuează o traducere.  Fenomenul vorbirii în limbi de la Rusalii a fost unul, și cel al glosolaliei contemporane este altul. Acela a fost o vorbire autentică în limbi străine neînvățate de vorbitori! Acesta este o manifestare falsă, o înșelare, o borborosire.

Fenomenul glosolaliei (așa numit al vorbirii în limbi) a apărut la începutul secoulului XX și nu are nimic comun cu cel de la Rusalii, deoarece „limbile” în care se exprimă penticostalii sau carismaticii nu sunt limbi cunoscute sau vorbite undeva în lume.

Că ceea ce trece drept vorbire în limbi și tălmăcire este o înșelare este dovedit de faptul că practicanții nu vor să se supună unui test simplu: să vorbească în limbi și să se traducă ei înșiși, apoi să fie traduși separat de alte persoane care au darul tălmăcirilor. O comparație a traducerilor va reliefa autoînșelarea în care se complac și vorbitorii și tălmăcitorii.

Din moment ce nici un penticostal și nici un carismatic nu are vorbirea în limbi de la Rusalii (care poate fi verificată), am dreptul să mă îndoiesc de autenticitatea vorbirii lor în limbi, și am dreptul să spun că este o autoînșelare! Există mulți penticostali care s-au desprins din amăgirea glosolaliei după ce au practicat-o mai mulți ani. Dar cine ascultă la aceștia?  Legănarea în visul că ești dotat cu daruri supranaturale și cu abilitatea de a vorbi în limbi pe care numai îngerii le înțeleg este așa plăcută că nu te poți desprinde din ea cu ușurință. Ea place firii, și cei firești o caută cu înfierbântare.

Balcanizarea gândirii teologice penticostale din România – Sfatul domnului L. Balcan în controversa iscată de Chrislam

După ce argumentează în stil hocus-pocus pentru a demonstra că M. Volf este fată mare și nu s-a culcat cu chrislamiștii, domnul Laurențiu Balcan trece la instruirea cititorilor săi cu intenția de a-i vaccina împotriva gândirii sănătoase.  

Care este sfatul său pentru cititori? Să fugă de mentalitatea evanghelică fundamentalistă!

Motivul? Acea „mentalitate” pe care o înfierează expune de fapt erezia chrislamistă și falabilitatea celor de la ITP în a depista erorile unor teologi sau ideologi ce preamăresc islamul în dauna credinței creștine. Ca și alți negândiți el ia de bune pledoariile înduioșătoare ale lui M. Volf contra excluderii și în favoarea îmbrățișării (chrislamului).

Domnul Balcan se jură că a verificat lucrurile și nu a găsit nimic rău cu teologia lui M. Volf. Drept urmare trece la anatemizarea celor ce au cutezat să tragă semnale de alarmă (puțini, dar tot mai obosiți de hărțuiala haidamacilor ce refuză să gândească, dar au clonțul tare).

Ceea ce mintea domnului Balcan nu poate sesiza este că erezia vine frumos machiată și fetele ei seducător îmbrăcate în cele mai frumoase straie biblice, pentru a nu trezi suspiciunile celor ce vor să rămână prieteni cu adevărul.

Puerilă este și convingerea lui că e necesar să fie aduși la ITP și dintre cei suspectați de erezie, pentru a permite studenților un dialog care, chipurile, va lămuri ce compoziție are teologia celor invitați.

În timp ce Scriptura ne sfătuiește să ne ferim de orice se pare rău, domnul Balcan îi îndeamnă pe studenții de la ITP, nu să se ferească, ci să se angajeze în dialog și în relații cu cei care se abat de la dreapta credință. Ce să mai zicem? Maturitate și mentalitate balcanică!

De ce Penticostalii sunt mai multi ca Baptistii sau Crestini dupa Evanghelie?

Titlul l-am preluat (cu greșelile ortografice) de pe blogurile penticostalilor unde circulă cu satisfacția mare că un baptist (Emil Bartoș) le confirmă acestora presupoziția superiorității lor spirituale vizavi de baptiști și creștini după Evanghelie.

Vânjoleală mare! Dezbateri ca la pâraiele lui Ruben! Toți își dau cu părerea și ghicirea.

De ce sunt mai mulți?

Din același motiv pentru care un om de afaceri necinstit are bani mai mulți decât unul cinstit. Din același motiv pentru care regatul lui Israel a avut mai mulți închinători la cei doi viței decât regatul lui Iuda la centrul ales de Domnul pentru jertfe. Mulțimile preferă un mod de închinare care eludează disciplina și oferă satisfacție firii.

De ce pastorul Daniel Branzai își pierde prietenii?

La șirul de amici care și-au manifestat dezaprobarea față de anumite poziții ale pastorului Daniel Branzai și dezamăgirea față de articolele domniei sale s-a adăugat recent și Barthimeu.

Oare ce se întâmplă de un pastor cu fler în vorbire, cu capacitatea de a atrage cititori și de a face prieteni, nu este în stare să mențină relații amicale de lungă durată cu oamenii principiali?

Explicația o găsim în mutația psihologică pe care au suferit-o sub comunism pastorii colaboraționiști când trebuiau să jongleze bine cele două poziții pe care le adoptaseră: una oficială (dar tot mai fictivă) de serv al Domnului, alta neoficială, dar reală, de serv al Securității. În definitiv era fățărnicie substituită caracterului. Niciun pastor care a colaborat cu Securitatea nu a putut să își mențină multă vreme respectabilitatea în fața mulțimilor. Mai degrabă sau mai târziu apăreau notele ce negau sau subminau masiv prima pretenție, aceea de serv al Domnului.

Pastorul Daniel Branzai nu a fost, probabil, colaboraționist, dar a fost prieten cu cei ce o făceau. Și-a închipuit tot timpul că poate fi atât de partea celor integri (cu care voia să se identifice), cât și de partea celor ce și-au vândut conștiința (cu care voia să mențină relații cordiale). Ambivalența sa s-a văzut pe de o parte în lipsa de angajare reală în lupta dusă de cei principiali împotriva abuzurilor comuniste la care era supusă comunitatea baptistă din România, pe de altă parte în demersurile pe care le-a făcut de-alungul anilor de a scuza pe colaboraționiști și de a rămâne amic cu toți cei compromiși, refuzând să se pronunțe împotriva acestora chiar și atunci când dovezile incriminării erau peremptorii. Până astăzi îi vine greu să spună lucrurilor pe nume. Așa se explică faptul că în situația în care țara este condusă de fiii securiștilor și cultul baptist de fiii colaboraționiștilor, pastorul Daniel Branzai poate fi afabil cu aceștia, chiar prieten. Nu își dă seama că pierde prietenia celor principiali!

Pastorii colaboraționiști voiau să fie și cu mândra și cu draga. La fel procedează domnul Daniel Branzai. Vrea să își mențină prietenia cu creștinii principiali din preajma sa, dar nu vrea să condamne pe trădători, nici să renunțe la relațiile amicale cu foștii și noii colaboratori. Se enervează când inconsecvența sa este expusă, însă nu este dispus să opereze schimbări, o neputință datorată mutației psihologice la care ne-am referit. Sub presiune crescândă recurge – uneori în extremis - la unele rectificări de suprafață care nu mai conving pe nimeni.

Dilema domnului Branzai se vede și din faptul că într-o zi publică pe site-ul său un articol pesedist, pro-diaconist, ca ulterior, sub critică, să îl înlocuiască cu unul ce face bășcălie de politicienii pe care cu o zi înainte îi periase.  Realitatea nu este că pastorul Branzai nu știe cu cine votează. El știe, dar ar vrea să mențină aparența că votează consecvent cu cei principiali, în ciuda faptului că stă la masă cu dușmanii integrității.

Motivele lui Barthimeu (enumerate tacticos într-o listă) pentru care l-a exclus de la blogurile amicale nu sunt puține, nici superficiale. Redăm câteva care ne-au făcut și pe noi să fim circumspecți și critici la adresa domnului Branzai:

…faptul că persistă să fie un prieten declarat cu o persoană care e limpede că are o instabilitate teologică și comportamentală mai mult decît evidentă;

...faptul că s-a implicat în înscăunarea unor prelați baptiști români din țara de baștină în diaspora americană a căror conexiuni cu personalități baptiste compromise moral sunt mai mult decît evidente;

...faptul că pe blogrollul domniei sale e menținut un site cu vădite valențe național-comunisto-securito-șovine;

...faptul că sub camuflajul unor termeni eufemistici a încercat să ne sugereze diluarea unei atitudini clare față de foștii, actualii și (vai! :( ) viitorii colaboratori/informatori evanghelici ai Securității respectiv SRI…

Dar să revenim la titlu. De ce își pierde prietenii domnul Branzai?

Pentru că nu este loial niciunui principiu moral incumbat într-o prietenie reală. Prietenii subscriu împreună la un cod etic pe care îl observă, cel al integrității; luptă pentru ceea ce este drept și au curajul să condamne ceea ce este greșit; se susțin unii pe alții, nu se subminează;  sunt fideli unii altora, și nu se asociază cu detractorii prietenilor lor; se respectă reciproc, nu iau în bășcălie pe amicii lor când primesc un cuvânt de mustrare din partea acestora; au un cuvânt pe care te poți bizui etc.

Probabil lucrul care dezamăgește cel mai mult în cazul pastorului Daniel Branzai este instabilitatea de care dă dovadă când trebuie să stea pe poziție și să sufere împreună cu cei care l-au declarat și considerat prieten. Drumul de mijloc - fără angajare, indecizia și oportunismul, dorința de a fi și cu mândra și cu draga îi subminează caracterul și îi îndepartă pe amici. A se vedea și un articol mai vechi ce demonstrează cele spuse:

http://radoinicolae.blogspot.com/2014/05/viteji-dupa-razboi.html

Iată de ce pastorul Daniel Branzai își pierde prietenii! Iată de ce este într-o căutare permanentă de noi prieteni, adică persoane care să nu fi ajuns să îl cunoască îndeaproape.

O propunere lucidă pentru sanctificarea lui Mahomed

Recent un iubitor al Islamului, dar aflat de astălaltă parte a gardului, a propus ca Biserica Anglicană să îl declare pe Mahomed un sfânt al acesteia și Coranul să fie plasat în fiecare biserică anglicană alături de Biblie. 

Propunerea ar putea deveni o realitate dacă cei trei admiratori ai lui Mahomed din tabăra românilor evanghelici, anglicanul, turcitul și prostănacul (era să zic alienatul) ar circula o petiție pentru adoptarea propunerii solicitând semnăturile celor ce le calcă pragul blogurilor. Dacă tot se închină unui  dumnezeu identic cu cel al Islamului, nu este o problemă să aibe și un sfânt comun! Că de când au circulat o petiție pentru înființarea unui stat palestinian au căpătat ceva experiență! Și guguștiuci care să înghită gălușca lor „este” mulți!

Bărzăunul cu pretenții de estet – Alin Cristea și deserviciile pe care le face Evangheliei

Se crede culmea inteligenței și a bunului simț în timp ce bătând câmpii (ai lui și ai altora) elaborează elucubrații și stupidități.

Îi place să admonesteze pe alții și să pretindă că este arbitrul blogurilor evanghelice, dar nu are nimic comun cu Evanghelia, ci doar o discreditează prin spiritul mojic și malefic, prin gândirea-i dezmățată și dezorientată, prin exprimarea  ireverențioasă și insalubră, nicicând dreasă cu sare.

Se răsplătește pe sine însuși cu aprecieri și laude în compoziții de prost gust.

Este incapabil să scrie ceva original, deși depune eforturi laborioase. Bărzăunul cu pretenții de estet culege fraze și expresii din fel de fel de articole și scrieri (pe care le parcurge fără discernământ căutând doar asocieri frapante de cuvinte) ca ulterior să le transfere și să le amestece strident în propria cocă mucegăită, încropind în cele din urmă un colaj bombastic, declamator și răsuflat.

Mânat de furii patologice și obsesii paranoice (direcționate împotriva tuturor celor ce nu îi cântă în strună), dă naștere mai tot timpul la kitsch-uri publicistice în care îmbină monstruozități lingvistice cu erori de formulare și exprimare, peste care întinde fără excepție glazura obrăzniciilor și abjecțiilor. Nu e greu să distingi în ceea ce emană în scris pretențiile megalomanice ale unei gândiri estropiate de narcisism și absurditate sordidă.

Cel mai bun serviciu pe care l-ar putea face Evangheliei este să își disocieze numele pentru totdeauna de aceasta. Oricum, nu are nimic comun cu ea.

REFLUXUL DE ȘTIRI DE PE BLOGUL LUI ALIN CRISTEA

Cineva mi-a făcut favoarea și mi-a copiat un articol de pe blogul lui Alin Cristea care cică, ar fi trebuit să mă intereseze. Oare? Pe mine un om simplu, un cioban, să mă favorizeze soarta și să am onoarea să fiu "discutat" în "spatiul public" de însuși Mogulul Romaniei Evanghelice? Mi-am și pus pălăria pe-o ureche, m-am îndreptat de șale sub greutatea cojocului și am strîns la mîna bota mea de cioban (mă mănîncă palmele să o folosesc în conformitate cu Proverbe 26:3 Biciul este pentru cal, frâul pentru măgar și bota pentru spinarea nebunului)... Și acuma cred că mă pregatesc să fluier un pic, așa cum le stă bine ciobanilor. 

Il consumă și îl gată pe domnu’ Alin, cine scrie oare pe blogul lui Radoi Nicolae? Și-a făcut socoteala corectă că oarecine scrie, are un nivel intelectual (dacă nu mai înalt, cel puțin egal cu al unui cioban), dar ...un nivel superior de formulare - ia auzi domnule?! 

Din tot ce am citit am înțeles că Alin suferă de cîteva metehne printre care și lipsuri tocmai la nivelul de formulare de care vorbea. Și boala lui este un fel de "reflux". Dînsul a înțeles anumite procese anatomice și are și practica precum zice dumnealui... Și totuși, n-a înțeles care este intrarea și care ieșirea în acest proces anatomic. Din felul în care scrie se vede clar că ceea ce îi iese pe gură ar trebui îngropat în afara taberei. În Vechiul Testament era lege, nu tocmeală în privința asta. Dînsul ar trebui în loc de blog să aibă o lopată să îngroape ... "formularea" ideilor dumnealui... Că uite ce scrie în Matei 15:11 "Nu ce întră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om." 

Și înca ceva domnule Alin Cristea,  mai folosește dumneata ceva apă de gură din când în când... mai ales în "spațiul public". Că ce "discutați"  dumneavoastră nu mai miroase demult, ci... de-adreptul, pute...

Domnul Mănăstireanu a avut dreptate când a acuzat conducerea ITP-ului de superficialitate și imaturitate teologică

Nu am crezut că voi ajunge să dau dreptate domnului Mănăstireanu, și totuși o fac.  Într-un articol incisiv (caninii domnului Mănăstireanu sunt lungi) el susține că conducerea cultului penticostal este caracterizată de imaturitate.

Având în vedere că Institutul Teologic Penticostal l-a angajat în consiliul de redactare a revistei Pleroma după ce cultul baptist l-a ostracizat, credem că acea caracterizare are merit. Numai niște indivizi superficiali în ale teologiei puteau angaja la revista cultului lor un apostat. 

Penticostalii învață greu și uită repede. Nu este prima data când baptiștii dau afară pe unii deștepți, ca ulterior aceștia să fie primiți cu brațele deschise de frățuții penticostali, care cred că achiziția lor este una valoroasă. În astfel de ocazii își permit să dea cu tifla fraților lor baptiști, arătând că nu le pasă de epurarea efectuată de aceștia în cazul elementelor eretice și turbulente. Drept urmare ei primesc cu fanfare în mijlocul lor elementele certate cu disciplina. Așa au pățit cu peștele mare numit Iosif Țon, și așa au pățit cu peștele ce se crede tot atât de mare numit Dănuț Mănăstireanu. Peștii aceștia le-au împuțit apele. Va trece puțină vreme până să fie curățite iarăși, dacă între timp nu vor mai pescui vreun alt dizident baptist.

Oare când se vor înțelepți frații penticostali, și când vor învăța că unul ce a fost disciplinat în cultul baptist nu poate fi aclamat de cultul penticostal fără ca penticostalii să se facă de râs?

Furiile și afuriseniile domnului Dănuț Mănăstireanu

Nu l-aș fi crezut în stare de asemenea reacții. Ele însă dovedesc că rătăcirile lui Dănuț Mănăstireanu nu sunt superficiale, ci cu rădăcini adânci. Simptomele le-am văzut de mai multă vreme. Boala a ieșit cu pregnanță la iveală abia acum.

Că s-a făcut anglican, unii i-au găsit o scuză, și anume că a fost scos pe linie moartă în cultul baptist. Dar putea să își manifeste nemulțumirea în atîtea alte feluri (dacă nu a învățat încă smerenia și dependența de Domnul), nu unindu-se cu o biserică apostată! Trecerea lui de la un cult la altul în mai multe rânduri, ca în final să aterizeze în curtea bisericii anglicane infectate de liberalism și imoralitate a dovedit că au existat motive serioase pentru a fi scos la pensie de la Institutul Emanuel.

Orientarea lui spre anglicanism nu este întâmplătoare. Acolo a găsit mediul unde convingerile lui și-au găsit afinități multiple. Liberalismul teologic se îmbină acolo perfect cu libertinismul etic (cei mai mulți anglicani nu mai cred în istoricitatea lui Adam și Eva, nici în divinitatea lui Iisus Hristos, nici în lucrările lui miraculoase etc. de aceea nu este de mirare că biserica anglicană nu mai consideră curvia păcat nici homosexualitatea o perversiune, ci moduri alternative de viață; dacă domnul Mănăstireanu ar fi avut obiecții la urâciunile menționate nu s-ar fi unit cu biserica anglicană în veci!).

Extremele bisericii anglicane sunt și ele simptomatice. Una din extreme este toleranța morală (anglicanii au preoți și episcopi sodomiți, nu doar membri ce practică urâciunea Sodomei) și alta este intoleranța față de toți cei ce mai cred literalismul Scripturii și trăiesc în sfințenie după cerințele Cuvântului lui Dumnezeu. Nu este doar atât, ci anglicanismul contemporan se face vinovat la un pol de anti-semitism și la celălalt de simpatii pro-filistine. Toate sunt evidente în scrisul domnului Mănăstireanu. Ce se aseamănă se adună.

Dar ceea ce i-a evidențial caracterul hâd a fost reacția lui față de eliminarea unui apostat de la Institutul Teologic Penticostal din București  aici. Reacția a fost una penibilă, arătând imaturitatea, incapacitatea de a manifesta respect față de o instituție care își gestionează problemele după cum crede de cuviință. Domnul Mănăstireanu se așează fără probleme de conștiință pe scaunul celor batjocoritori și își dă drumul la gură fără perdea, cu o grandomanie nevoalată.

Toți cei care au altă orientare decât măria sa sunt abonați la o teologie ieftină și îndoielnică. La stâlpul infamiei sunt puși teologi de renume ca Piper și Mohler, oameni care au rămas cât de cât credincioși adevărului în infernul aluatului teologiei emergente. Insultele și abjecțiile curg din gura sa la adresa tuturor celor ce îi bănuiește că ar fi avut vreun rol în demiterea rectorului pornit cu pluta pe undele ispititoare ale Crislamului. În conformitate cu bănuiele bune ale lui Mănăstireanu, cei de la Institutul Teologic Penticostal nu sunt în stare să analizeze matur datele problemei, ci sunt manipulați de un pastor fundamentalist. Pentru coconul Mănăstireanu cel mai urât cuvânt este acesta – fundamentalist, dar numai atunci când conceptul descrie pe cei care au rămas fideli Scripturii. Nu îl deranjează când are de-a face cu fundamentaliștii musulmani – pe aceștia îi strânge la piept; nici când este vorba de activiștii fundamentaliști ai teologiei emergente pe care o reprezintă. 

Tirada dezlănțuită împotriva Institutului Penticostal îi prilejuiește să își reînnoiască afuriseniile și împotriva Institutului Baptist Emanuel din Oradea, de unde a fost parașutat când propensiunile sale pentru liberalism și islamism au ajuns cunoscute.  O ură acumulată de aproape două decenii, dar care îl muncește zilnic îl determină să facă spume la gură când pomenește institutul orădean și pe spiritul rector al acestuia.

Sabia pe care o mânuiește domnul Mănăstireanu nu este altceva decât amenințarea că retragerea lui din consiliul revistei Pleroma ar fi o avertizare a Casandrei, o iminentă catastrofă. Fără el acolo nu va mai exista un spirit științific, pretenție ce îmi aduce aminte de un text al Scripturii ce surprinde așa bine gâlceava domnului Mănăstireanu cu cei ce mai vor să păstreze Evanghelia (1 Corinteni 1:19-20). Dumnezeu declară în dreptul celor ce se cred deștepți:

„Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi, şi voi nimici priceperea celor pricepuţi”. De unde concluzia: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N'a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?  

Ceea ce este nostim și în același timp trist este că domnul Mănăstireanu nici nu bănuiește că se află printre cei prostiți. Vorba lui, Qui prodest?  Pentru cei mai puțin deștepți, care nu au studiat latina și copta, le oferim noi traducerea. Cui folosește?  este o formula retorică ce insinuează că acțiunile pe care unii le consideră necesare și folositoare sunt în final fără folos.  Bănuim că așa este și reacția canină a domnului Mănăstireanu.

Cum se enunță iertarea păcatelor de către slujitorii Evangheliei? O întrebare și o explicație pentru pastorul Daniel Branzai

Preotestanții au condamnat mereu și mereu pe papistași care pretindeau că ei iartă păcatele enoriașilor catolici. Papistașii și popii cred că ei au autoritatea de a ierta păcatele oamenilor. Biserica Catolică și cea Ortodoxă au făcut din iertarea păcatelor prin clerici o dogmă bisericească. Ei își întemeiază dogma iertării păcatelor pe prezumția că această autoritate a aparținut apostolilor și aceștia au transmis-o mai departe celor pe care i-au hirotonisit cu mâinile lor. Astfel ei cred că există un lanț de clerici care au deținut autoritatea iertării păcatelor de-a lungul secolelor în virtutea așa zisei succesiunii apostolice.  

Dogma susține că apostolii au avut puterea să ierte păcatele și ei au transmis această putere celor ce i-au succedat în linie directă și legală. Papistașii și popii se cred în această succesiune și prin urmare rostesc formule ca și cea rostită de pastorul Daniel Branzai la căpâtâiul lui Richard Wurmbrandt: „în Numele Domnului Isus Christos și al Bisericii Lui te iert de păcatele tale”.

Domnul Branzai se simte încolțit de cele spuse în momentul de negândire pe care l-a avut la cererea lui Richard Wurmbrandt de a-i da acestuia dezlegarea de păcate, și încearcă să justifice ceea ce a făcut cu explicații și cu citate culese de la niște credincioși care par să îi dea dreptate. „Să stâm strâmb și să judecăm drept”, spune o zicală veche a românilor. Adică să analizăm rațional dacă justificările pastorului Branzai sunt acceptabile din punct de vedere biblic. Să vedem cât de corecte sunt argumentele domnului Branzai când pretinde că a avut dreptul să se exprime așa cum a făcut-o la capul patului lui Richard Wurmbrandt.

Toți protestanții sunt de acord că textul din Ioan 20:23 în care Domnul spune ucenicilor: „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ținea, vor fi ținute” se referă la autoritatea credincioșilor pe de o parte de a da asigurarea iertării celor ce cred Evanghelia și se pocăiesc, pe de altă parte de a avertiza pe cei ce refuză pocăința că rămân în starea de pierduți, indiferent ce altceva fac, o confirmare a faptului că păcatele nu le sunt iertate.

Nu aici este controversa noastră cu pastorul Daniel Branzai. Și el știe foarte bine acest lucru, dar se face că nu înțelege care este punctul de controversă.  După ce am văzut care este înțelesul spuselor Domnului Iisus și am căzut de acord în această privință, trebuie să vedem cum se aplică practic această autoritate pe care Domnul Iisus a dat-o ucenicilor și credincioșilor Săi. Aici este punctul în care intervine dezacordul nostru cu pastorul Branzai.

Noul Testament ne arată că numai Domnul Iisus a spus oamenilor: „Păcatele îți sunt iertate”, adăugând că „Fiul Omului are autoritatea să ierte” (Matei 9:1-6). Niciunul din apostoli nu a spus cuiva: „Fiule, îți  iert păcatele!”  Niciunul din apostoli nu a folosit formula domnului Branzai. Atunci de unde o are pastorul Branzai? Nu din Biblie, ci din tradiția bisericilor catolice și ortodoxe. Mai mult, nici un predicator baptist nu a folosit acea formulă, nicicând. De unde a împrumutat-o pastorul Branzai? De la papistași și de la popi. Acest lucru este clar ca bună ziua.  

Încă o întrebare se ridică vizavi de explicația pastorului Branzai că formula sa dă asigurarea iertării celui ce crede în Domnul Isus. Îl provocăm să arate o singură instanță în care apostolii Domnului Iisus au dat asigurarea iertării cu formula prescrisă de pastorul Branzai. Nu există niciuna. În Noul Testament avem cazuri de oameni evanghelizați și aduși la credința mântuitoare în Domnul Isus, dar în nici unul din cazurile expuse în Scriptură apostolii nu au folosit formula domnului Branzai.

De pildă, apostolul Petru prezintă vestea bună lui Corneliu, sutașul roman interesat de iertare și mântuire, și îi spune că oricine crede în El (în Iisus), capătă prin credința în Numele lui iertarea păcatelor. Apostolul Petru nu rostește formula papistașă adoptată și de pastorul Branzai, ci îi spune că asigurarea iertării o are pe baza faptului că toți profeții mărturisesc același lucru, anume că iertarea este obținută prin credința în Domnul Iisus. Iată în ce a constat asigurarea oferită de apostolul Petru lui Corneliu, textul Scripturii! Nu o formulă prin care omul să se erijeze în autoritate care oferă certitudini! Dar se pare că învățătura Scripturii și exemplele clare ale Scripturii nu sunt bune pentru pastorul Branzai, care încearcă din răsputeri să își susțină cu sofisme enormitatea pretenției că el are dreptul să spună: „Îți iert păcatele!”

Să mai observăm un lucru. Apostolul Pavel vorbește și el de iertarea pe care o pot primi oamenii, și spune: „Să știți fraților, că în El (în Iisus) vi se vestește iertarea păcatelor, și oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care nu ați putut fi iertați prin Legea lui Moise.” Ce spune apostolul Pavel? „Sunteți iertați prin El...” Nu spune: „Vă iert și vă dezleg de păcatele voastre...”

Din nou, trebuie să remarcăm că pastorul Branzai este foarte abil în a masca lucrurile și a-și face dreptate obscurantizând problematica. El a spus lui Richard Wurmbrandt: „Frate Richard, în Numele lui Isus Hristos și al Bisericii Lui te iert de păcatele tale” Du-te în pace!” Aceasta este formula papistașă, nebiblică. Dar articolului în care se justifică el îi pune titlul „Păcatele îți sunt iertate. Du-te în pace!” și aici a schimbat diateza verbului de la activă la pasivă. În prima formulă pe care a folosit-o accentul cade pe el, pastorul Branzai, care iartă. În a doua formulă accentul cade pe faptul că omul este iertat de Domnul Iisus. Pe cine crede că prostește pastorul Branzai? De ce schimbă termenii formulei pe parcursul argumentării?

Noi nu am contestat formula: „Păcatele își sunt iertate!” ci am contestat formula: „Te iert de păcatele tale!” Nici apostolii nu au folosit această formulă, nici predicatorii baptiști nu au folosit-o, numai papistașii și popii. Și în ultima vreme Daniel Branzai. Era spre creditul său dacă ar fi admis: „Am folosit o formulă greșită!” în loc să justifice greșala pe care a făcut-o.

Iarăși, el invocă pe socrul său și sfatul acestuia care se pare că îi dă dreptate. Se pare, dar socrul său nu îi dă dreptate, căci i-a spus:  ,,Du-te. Vezi dacă mai are ceva de mărturisit, ceva păcate ascunse pe care mie îi este rușine să mi le spună. Roagă-te cu el și asigură-l de iertarea Domnului Isus, ca să poată avea pace și să moară liniștit.“  Este cazul să facem o observație necesară în acest punct:  „Asigură-l de iertarea Domnului Iisus după ce mărturisește și se roagă...” este total diferit de „Spune-i că îi ierți păcatele!” Vorbele socrului domnului Branzai nu îl justifică, ci îl condamnă. Pastorul Branzai nu a procedat după sfatul dat de socrul său în cazul lui Richard Wurmbrandt, ci a rostit formula papistașă și popească, cu care socrul său nu este nici pe departe de acord!

De ce nu poate fi pastorul Branzai onest măcar o clipă și să recunoască faptul că a greșit? Pe cine convinge modul acesta de argumentare? Doar pe cei care îi țin trena și închid ochii la gogomăniile pe care le proferează.  Este cazul ca pastorul Branzai să admită că a făcut greșeli în felul în care a vorbit și procedat. Cuvintele și procedura lui, o abatere de la Scriptură și de la practica bisericilor protestante, inclusiv cele baptiste, sunt cuvinte și procedură papistașă.

Că domnul Branzai nu poate suferi pe cei care îi arată greșelile este evident din faptul că a scos de la comentarii cele care îi sugerau să accepte că a greșit și să treacă astfel mai departe de hopul la care se afla. Cei care îl măgulesc pe pastorul Branzai și nu îi arată greșelile, nu îi sunt prieteni reali. Eu îmi dovedesc prietenia prin faptul că îi arăt greșelile pe care le face. Din moment ce greșelile sale sunt publice, trebuie să accepte critica publică. „Rănile unui prieten dovedesc credincioșia lui.”

Dacă pastorul Branzai crede că este corect când susține că are voie să folosească formula: „Îți iert păcatele”, trebuie să ne arate de ce papistașii și popii au avut și au dreptate și de ce predicatorii protestanți, inclusiv cei baptiști sunt greșiți din moment ce au refuzat și refuză să folosească formula arătată.  Așteptăm  o explicație lipsită de meandre și sofisme, o explicație în care să demonstreze că papistașii și popii au dreptate, iar predicatorii protestanți sunt în eroare când refuză folosirea formulei papistașe, dacă aceea dă asigurarea iertării.