De ce nu sancționează Alin Cristea pe profesorii de limba română?

Maisusnumitul se leagă de subiecte (mai puțin de propriul subiect) și predicate (fără să își predice vreodată sieși), apoi se agață de virgule și vergele de bătut proștii la tălpi și scuturat covoarele de praf (pe care îl inhalează de unul singur), ca în sfârșit să treacă la acțiuni mai serioase ca ciugulitul prin mahalale jegoase ale blogurilor.

Îl deranjează fiecare greșală făcută în scris de amatori, dar nu schițează nici un gest de supărare când unul din „titrații” pe care îi apără pe blogul personal se exprimă execrabil în operele unde își trâmbițează  noile achiziții teologice. Mă refer la amicul domnului Cristea, domnul Iosif Țon, celce a publicat recent o Trilogie în care pe lângă enormitățile teologice pe care le brodește (la care România Evanghelică nu are nimic de comentat) își arată și incapacitatea de a scrie corect românește. Lucrarea este plină de greșeli de exprimare. Nu ar deranja pe nimeni, dar autorul se pretinde a fi nu numai profesor de limba română, dar și un apostol căruia divinitatea îi dictează ce să scrie (care divinitate?).

Redăm mai jos un citat bun de rumegat pentru cârcotașii ce corectează pe alții în privința greșelilor de exprimare, dar nu și pe erudiții apostoli cu care ne-a procopsit contemporaneitatea.

A șaptea cotitură: mișcarea carismatică (începută în 1960). Prin ea s-a introdus în mișcarea evanghelică închinarea. Conceptul de închinare și, mai ales, practica închinării în adunare fusese absentă din bisericile evanghelice...  (Iosif Țon, Puncte de cotitură în istoria creștinismului, 2012, p. 23).

Domnul Cristea nu a sesizat (la fel ca și autorul citatului) că la un subiect plural compus din mai multe elemente singulare (conceptul de închinare și practica închinării) verbul ar trebui pus la plural. Nu de alta, dar în limba română există acorduri gramaticale valabile și pentru cei dezacordați cu teologia.