Wednesday, May 10, 2017

Amintiri depănate de Sora Rodica Boțan - Povestea unui emigrant

Saturday, April 15, 2017

Duminica dovezilor

La trei zile după crucificarea lui Isus  Ierusalimul vuia la știrea că mormîntul lui Isus este gol și El a început să apară viu în fața ucenicilor săi și a celorlalți credincioși care i-au rămas loiali. Care sunt dovezile învierii lui Isus prezentate în Evanghelii?

1.    Isus a murit în urma crucificării sale de către soldații romani ai lui Pilat.
2.       El a fost îngropat în mormântul nou al unui bogătaș care a cerut trupul lui Isus de la Pilat și s-a îngrijit de cele necesare pentru îngropare.
3.       Ucenicii erau disperați și fără speranță.
4.       Marii preoți ai lui Israel au cerut ca mormântul să fie sigilat și o gardă să fie plasată la fața locului pentru ca nimeni să nu poată să se atingă de mormântul în care era trupul lui Isus.
5.       A treia zi de la îngropare și a doua zi de la sigilare mormântul lui Isus era deschis și gol. Doar giulgiurile în care fusese înfășurat trupul lui Isus mai erau în mormânt.
6.       Ucenicii și alte persoane ce cunoscuseră pe Isus înainte de crucificare (mulți dintre ei martori ai morții lui), au mărturisit că l-au văzut pe Isus viu începând cu a treia zi, și au petrecut cu El timp îndelungat, aproximativ 40 de zile duă ieșirea lui din mormânt.
7.       Aceste experiențe i-au transformat pe ucenici, până acolo că au fost gata să își dea viața pentru credința că Isus era viu.
8.       Isus a fost văzut viu și de către unii sceptici, ca Toma, sau ca Iacov, ba chiar și de oponenți înverșunați, ca Saul din Tars. Rezultatul acestor întâlniri cu Isus a fost transformarea acestor persoane în credincioși puternic devotați mesajului învierii lui Isus.
9.       Ucenicii au început să proclame vestea învierii lui chiar din Ierusalim, locul unde Isus fusese judecat, condamnat și executat. Mesajul lor era în principal despre moartea și învierea lui Isus. Mulți oameni au crezut mesajul și au devenit urmași ai lui Isus, numiți creștini.
10.   Acești urmași ai lui Isus se întâlneau pentru închinare în prima zi a săptămânii, ziua învierii, pe care au numit-o de aceea „a Domnului zi,” sau „duminica.”
11.   Ucenicii au scris despre viața lui Isus, despre învățătura lui, acțiunile lui, moartea lui și învierea lui în lucrări numite Evanghelii și Epistole. Acestea au fost adunate într-un corpus numit Noul Testament. Scrierile Noului Testament s-au transmis prin copii mai numeroase și mai corecte decât orice alte documente și lucrări ale istoriei vechi, ceea ce face ca viața, moartea și învierea lui Isus să fie cele mai bine documentate evenimente ale antichității.
12.   Mesajul învierii lui Isus a dus la formarea de comunități de credincioși pretutindeni în lume, comunități numite Biserici.
Cititorii Noului Testament sunt impresionați de sobrietatea scrierilor apostolilor și de sinceritatea mărturiei lor. Dovezile învierii lui Isus așa cum sunt prezentate în Evanghelii și Epistole sunt atât de persuasive, încât citirea acestor scrieri a dus la transformarea multor oameni din sceptici în credincioși. O puternică dovadă a autenticității acestor scrieri și implicit a învierii lui Isus este faptul că nimeni nu a putut oferi o explicație alternativă a credinței ucenicilor în învierea Învățătorului lor aparte de învierea lui Isus.

Sâmbăta spaimelor

Era prima zi după crucificarea profetului din Nazaret. Era sâmbătă, o zi ce trebuia să confere odihnă și repaos, dar  în schimb a indus spaime în cei ce participaseră la drama crucificării. Nu doar cei ce L-au urât pe Isus au fost cuprinși de spaime, ci și cei care L-au iubit. Crucificarea lui Isus a însemnat înspăimântarea ucenicilor Săi, deși Domnul le spusese să aibă credință în El și să nu accepte tulburarea inimii (Ioan 14:1). Frica lor se datora mai multor cauze ce aveau de-a face cu necredința în înviere. Nu înțelegeau ce s-a întâmplat. Existau motive să se teamă că ceea ce survenise era doar începutul catastrofelor. Nu mai aveau nici o nădejde și nici o încredere cu privire la viitor. Speranța lor fusese înmormântată odată cu Învățătorul lor prețuit. Prevedeau că vor fi ținta atacurilor marilor preoți, atacuri pe care le așteptau în orice moment. Ușile locului unde erau adunați le țineau încuiate de frică. Spaima ucenicilor se manifesta în ciuda faptului că Isus le-a spus că va învia a treia zi. Necredința în înviere produce frică.


Nici dușmanii lui Isus nu se puteau bucura de odihna sabatului. În timp ce ucenicii aveau spaime din pricina convingerii că moartea lui Isus a pus capăt activității Lui, marii preoți, dimpotrivă, aveau spaime deoarece îi muncea ideea că moartea lui Isus nu pusese capăt activității Acestuia. Spaime de care nu puteau scăpa. Celebrarea lor în vinerea patimilor a fost de scurtă durată, căci și-au adus aminte de niște vorbe ale lui Isus a căror rememorare le-a produs panică. Și-au amintit că Isus îi provocase să îl dea morții prevenindu-i însă că a treia zi va învia. Și deși era ziua Paștelor pentru marii preoți, și deși, conform Legii, nu se cuvenea să facă nimic în sabat, mai ales că era unul mare (Paștele lor căzuse tocmai în ziua de sâmbătă anul acela), ei se încolonează spre reședința lui Pilat pentru a cere cooperarea acestuia în oprirea împlinirii profeției învierii. Sigilarea mormântului și plasarea unei gărzi în fața pietrei imense ce închidea mormântul nu au putut însă risipi spaimele marilor preoți. Ziua întreagă a fost sfâșietoare deoarece îi zgândărea gândul posibilității învierii lui Isus. Pentru cei ce nu cred în divinitatea lui Isus gândul învierii produce spaime. În timp ce spaimele ucenicilor urmau să fie de scurtă durată și să se elimine cu totul peste o zi făcând loc credinței în înviere, spaimele marilor preoți urmau să crească, tocmai pentru că erau în revoltă față de Cel ce pretindea divinitatea prin înviere. „Cei răi n-au pace, ci sunt ca marea învolburată...”

Învierea lui Isus produce fie o mare bucurie, fie o mare înspăimântare, deoarece chezășluiește adevărul a tot ceea ce El a spus și pretins. Celor ce cred în El le-a promis desfătarea veșnică la venirea lui în slavă, pe când celor ce nu vor să audă de El le-a garantat că vor avea parte de judecata lui dreaptă și de condamnare. Minunăția istoriei de după Isus constă în faptul că mulți au trecut de la spaime la bucurie,  demonstrând abandonarea revoltei și necredinței prin proclamarea Celui înviat ca Domn și Mântuitor al vieții lor.

Friday, April 14, 2017

Vinerea patimilor

Ultimele cuvinte ale oamenilor sunt relevante. Ale lui Isus sunt mai mult decât relevante, sunt revelatoare. Pe cruce Isus a rostit șapte cuvinte ce au fost înregistrate de evangheliști, cuvinte cari se cuvine să fie auzite de toți oamenii.


Tată iartă-i, căci nu știu ce fac!
Măreția lui Mesia este surprinsă de Isaia în observația că s-a rugat pentru cei vinovați. Ce arată această rugăciune scurtă? 1. Că Isus a fost conștient de misiunea Sa. 2. Că nu există păcat care nu poate fi iertat. 3. Că Isus era conștient de cea mai mare trebuință a noastră. 4. Că prin rugăciune putem înfăptui lucruri și atunci când mâinile și picioarele nu ne mai sunt de nici un ajutor.

Astăzi vei fi cu Mine-n rai!
Isus manifestă prerogativele Sale de mântuitor pentru cei care cred în El și în jertfa Sa. 1. El oferă mântuirea. 2. El o oferă în dar. 3. O oferă într-un moment. 4. O oferă dând certitudine și siguranță. 5. O oferă întrecând toate așteptările noastre.

A zis mamei sale: „Femeie, iată fiul tău!” și ucenicului: „Iată mama ta!
Vedem pe omul perfect că își onorează părinții. El ne cere să ne tratăm unii pe alții ca membri ai aceleiași familii. O numește pe Maria: „Femeie” și nu „Mamă” ca să ne arate că ea nu este răscumpărătoarea noastră, ci o ființă răscumpărată în același fel ca noi.

Eli, Eli, lama sabactani
Strigătul tradus cu Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? reprezintă culmea suferințelor lui Isus pentru păcatele noastre. Fiul suferă plata păcatelor fiind despărțit de Dumnezeu! Despărțirea de Dumnezeu nu a fost o impresie, ci o realitate cerută de plata păcatului.

Mi-e sete!
Ne arată natura umană a Mântuitorului. Ne demonstrează intensitatea suferințelor lui. Ne comunică faptul că Fiul suferea mânia lui Dumnezeu. Ne amintește de grija lui de a împlini Scripturile chiar și atunci când era în chinul morții.

S-a isprăvit! (în sensul de terminare și perfecționare)
S-a sfârșit suferința în trup a Mântuitorului. Păcatul a fost ispășit. Opera mântuirii a fost dusă la perfecțiune. Victoria a fost câștigată.

Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!
Isus știe că nu mâinile păcătoșilor au decizia și autoritatea finală, ci mâinile lui Dumnezeu. El își dă viața de bună voie. Își exprimă totala dependență de Dumnezeu. Ne arată locul unde trebuie să ne plasăm pentru a fi în securitate.

Wednesday, April 12, 2017

Joia (des)tăinuirilor

După războiul cu reprezentanții grupărilor religioase și politice ale Ierusalimului, după rostirea vaiurilor asupra fariseilor și cărturarilor, Învățătorul se retrage cu ucenicii Săi în camera de sus pentru a le oferi beneficiile legământului nou printre care și descoperirea tainelor divine. În acel moment El îi numește prieteni, deoarece le face cunoscut tot ce a auzit de la Tatăl său (Ioan 15:15). Iată câteva din tainele descoperite cu acea ocazie:


1. Taina cunoașterii adevărului: Este cunoașterea lui Isus. Implicația? Cine Îl cunoaște pe El Îl cunoaște pe Tatăl (Ioan 14:6-7), singurul Dumnezeu adevărat.

2. Taina identității lui Christos. El îi asigură că ei l-au văzut pe Tatăl, din moment ce l-au văzut pe cel care este Calea, Adevărul și Viața. De aceea le spune să aibă credință în El așa după cum au credință în Dumnezeu Tatăl (Ioan 14:8, 6, 1). Implicația? Al cunoaște pe Isus este cunoașterea supremă.

3. Taina accesului la Dumnezeu: Isus este Calea. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin El (Ioan 14:6). Implicația? Există o singură cale spre Dumnezeu. Din moment ce Isus ne-a spus că El este Calea, înseamnă că nu mai există nici o alta.

4. Taina ascultării și trăirii după porunca dragostei: Pentru prima dată Învățătorul le cere să păzească poruncile Sale și să viețuiască în dragoste (Ioan 14:15; 15:12). Taina? Doar acum le vorbește de celălalt Mângăietor care va împlini în ei cerințele Sale și va turna dragostea. Aceasta este taina viețuirii după poruncile Domnului și a trăirii în dragoste - rodirea Duhului în noi.

5. Taina plecării lui Christos: Era necesar să plece, deoarece numai astfel putea veni celălalt Mângăietor. Implicația? Plecarea lui trebuia să fie pricină de bucurie, și nu de întristare, deoarece însemna ascultarea rugăciunilor noastre, rugăciuni făcute prin Duhul, datorită mijlocirii lui la Tatăl.

6. Taina revenirii lui Christos: El se va întoarce să ne ia cu sine, să fim cu El pentru totdeauna și să vedem slava lui. Implicația? Vederea slavei lui înseamnă mai mult decît contemplarea acesteia, înseamnă participarea noastră la slava Sa, prin glorificarea ce o așteptăm datorită arvunei Duhului (Ioan 14:3; 17:24).

7. Taina păstrării în privilegiile mântuirii: El nu a pierdut pe niciunul din cei pe care I i-a dat Tatăl și nici nu va pierde (Ioan 17:12, 15). Explicația? Rugăciunea lui de Mare Preot pentru noi în acord cu voia Tatălui ca niciunul să nu se piardă. Opusul pierderii este învierea.

Miercurea vaiurilor

De ce oare un atac atât de virulent al Domnului Isus împotriva cărturarilor și fariseilor (Matei 23:13-36)? Pentru că aceștia aveau un aluat al fățărniciei foarte periculos. Mesajul acela caustic este binevenit pentru noi toți. Nu numai că suntem vulnerabili în privința fățărniciei, dar atunci când ajungem contaminați nici măcar nu ne dăm deama de prezența aluatului în propria plămădeală. Care sunt caracteristicile fariseismului de care ne face conștienți Fiul lui Dumnezeu în miercurea când a proferat vaiurile asupra celor cu două fețe?


1. Fariseul rămâne la simboluri (spălarea mâinilor, trupului, a vaselor, a patului, etc.) și nu trece la realități (spălarea inimii și a cugetului). Fățarnicii sunt foarte grijulii să îndeplinească ritualurile fără să fie interesați de realitatea spre care punctează ritualurile. Există fețe bisericești ce știu să tămâieze cu cădelnița (simbolul rugăciunii), dar nu știu să se roage sincer, etc.

2. Fariseul respectă tradițiile neglijând Cuvântul. Datina bătrânilor era observată, dar Cuvântul era desființat – arată Domnul Isus. Fățarnicul arată respect pentru tradiții și lipsă de respect pentru Cuvânt. Obiceiurile moștenite sunt mai importante decât cerințele Domnului exprimate clar în Cuvânt.

3. Fariseul rămâne la literă, nerecunoscând spiritul acesteia. În cazul dezbaterilor ce le-a avut cu fariseii pe subiectul Sabatului, de pildă, Domnul le-a arătat principiul Scripturilor: Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru Sabat. Fariseismul se poate detecta ușor atunci când trebuie să se facă alegere între om și regulă. Fățarnicii respectă regula și sacrifică omul. Domnul Isus arată că omul și trebuințele sale sunt mai presus de regulile religioase, dând exemplu pe David care a mâncat pâinile ce numai preoții aveau dreptul să le mănânce – conform Legii.

4. Fariseul substituie propriile interpretări Cuvântului scris. „Dumnezeu a zis, dar voi ziceți...” este una din acuzațiile grave pe care Domnul le aduce fariseilor. În Marcu 7:10-12 Domnul le impută faptul că ei interpretau cerințele Scripturii și se scuzau pe baza interpretărilor de încălcarea Cuvântului. Practica numită Corban (o interpretare ingenuoasă a Scripturilor pentru a scăpa de obligații), ajunsese o justificare pentru ignorarea cerinței de a ajuta părinții. Această specie de fariseii este din plin reprezentată în vremea noastră în Bisericile evanghelice unde interpretarea predicatorilor a ajuns să constituie modul preferat de a ocoli cerințele Scripturii.

5. Fariseul apelează mereu la comparație pentru a condamna pe alții și a se scoate în evidență pe sine. Mult sugestivă este Pilda fariseului și a vameșului spusă de Domnul unora care se credeau neprihăniți atunci când se comparau cu alții. Ipocriții contemporani au împrumutat de ochii lumii cuvintele vameșului pentru a convinge pe alții de spiritualitatea lor.

6. Fariseul face caz de gruparea la care aparține considerând celelalte grupări abătute de la adevăr pentru simplu motiv că nu se identifică cu gruparea sa. Marcu 7:1 arată că fariseii au venit tocmai de la Ierusalim pentru a evalua grupul ucenicilor lui Isus. Măsurarea efectuată cu etalonul lor au declarat acel grup ca fiind abătut de la adevăr. Epigonii contemporani te declară anatema dacă nu aparții grupului lor (identificat printr-un nume și o experiență bizară).

7. Fariseul face caz de lucrurile mici și neglijează pe cele cu adevărat importante. Domnul arată că fariseii dădeau zeciuială din mărar și chimen, dar lăsau nefăcute dreptatea, mila și credincioșia. Fățarnicul strecoară țânțarul și înghite cămila, adică face caz de lucrurile cele mai triviale și ignoră pe cele cu adevărat demne de atenție.

8. Fariseul pune accent pe exterior și este total neinteresat de interior. Pe dinafară fățarnicii se arătau neprihăniți, dar pe dinlăuntru erau plini de necurăție (morminte văruite). Specia actuală de farisei, având aceeași orbire, invocă interiorul, spunând că acesta este important și exteriorul nu contează, prin aceata voind a scuza dezordinea și necurăția exterioră. Nici unii, nici alții nu au înțeles că spălarea interioară aduce curăția exterioră. Atît cei care curăță exteriorul și rămân neinteresați de interior, cât și cei care țin exteriorul necurat invocând importanța curăției lăuntrice sunt infectați de microbul fățărniciei.

9. Fariseul afișează cinstire pentru marii oameni ai lui Dumnezeu din trecut, dar necinstește pe oamenii lui Dumnezeu din prezent. În timp ce planificau să dea morții pe oamenii neprihăniți ai vremii lor, fățarnicii declarau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui profeților.” Puii de năpârci ai timpului prezent știu să aprecieze pe marii fundamentaliști ai vremurilor trecute (Jonathan Edwards, C. Finney, D. L. Moody, H. Spurgeon, etc.) dar scuipă, și dacă ar putea ar da morții, pe cei care manifestă aceeași reverență pentru Scripturi și aceeași grijă pentru trăirea în sfințenie ca înaintașii enumerați. Pentru că fariseii zilei noastre umplu măsura părinților lor (descind pe linie directă din cei care au populat primul secol) persecutând pe cei trimiși de Domnul, nu pot scăpa de mânia care vine.

1o. Fariseii sunt interesați să aibe o situație prosperă și să câștige adepți. Ei se roagă cu pioșenie de paradă în timp ce devorează casele văduvelor și înconjoară pământul cu scopul să își facă ucenici după chipul și asemănarea lor. Proprietățile și luxul predicatorilor actuali, dorința lor de afirmare și recunoaștere vor atrage dreapta mânie a Învățătorului care i-a avertizat prin multele lui vaiuri.

Marțea întrebărilor

În ziua de marți Învățătorul s-a confruntat cu reprezentanții partidelor religioase și politice ale evreilor prin întrebările ce i-au fost adresate de aceștia. 


La întrebarea preoților și bătrânilor lansată după curățirea Templului: Cu ce autoritate faci este lucruri? El le-a răspuns cu o întrebare la care interlocutorii Săi au refuzat să răspundă, pentru că se incriminau singuri. Isus îi trimetea înapoi la botezul lui Ioan, pe care cu trei ani în urmă, confruntați fiind cu adevărul lui Dumnezeu ce cerea pocăință, îl respinseseră. Înainte de a înțelege de unde venea autoritatea lui Isus ei trebuiau să răspundă la întrebarea de unde venea botezul lui Ioan pe care Îl respinseseră. Când ei declină răspunsul, Isus refuză să le satisfacă curiozitatea privind autoritatea lui. Preoții și bătrânii nu se puteau aștepta la lumină mai mare din moment ce suprimaseră lumina primită anterior. Refuzul lui Isus de a le răspunde la întrebare era justificat moral. Să nu ne mirăm că unele minți foarte iscoditoare și dornice să primească răspunsuri sunt lăsate de Domnul în întuneric.

Întrebarea ce urma să Îl încolțească fără posibilitate de ieșire pe profetul din Nazaret a fost adusă pe tapet de farisei și irodieni cu pretextul că vor să știe dacă se cuvine sau nu să plătească bir Cezarului. Aceștia au pregătit terenul înainte de a pune întrebarea printr-o pretinsă observație ce urma să îl măgulească pe Isus și să elimine alternativa de a nu răspunde, așa cum făcuse în cazul precedent. Învățătorule – au spus ei, știm că nu ești fals și înveți pe oameni adevărul fără să îți pese de nimeni  pentru că nu cauți la fața oamenilor... Apoi au venit cu întrebarea fără ieșire: Se cade sau nu să plătim bir Cezarului? Domnul Isus le-a răspuns magistral, fără să Îi pese de conveniențe și de intenția lor de a-L înfunda. Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, răspuns ce i-a uimit pe cei ce Îl crezuseră încolțit fără ieșire, a rămas un dicton prin care Domnul ne-a învățat cum să mânuim cele două seturi de responsabilități ce le avem. Pentru profetul din Nazaret nu existau întrebări fără ieșire.

A treia întrebare a venit din partea saducheilor, ce voiau nu atît să pună întrebări, cât să arate cât de ridicolă este credința în învierea morților. Dacă în cazul fariseilor și irodianilor Isus le-a expus intențiile nu prea lăudabile spunându-le: Pentru ce mă ispitiți, fățarnicilor?, putem să concluzionăm că aceeași intenție a existat și în întrebarea saducheilor, deși fățărnicia lor nu a fost relevată de Cel întrebat. Dar ispitirea lui Isus prin întrebarea saducheilor și-a avut originea nu în mintea omenească, ci din altă parte, și anume în mintea Ispititorului cu care Isus se confruntase deja în pustie. Prin întrebarea saducheilor ce ridiculiza învierea, Ispititorul oamenilor încerca să Îl abată pe Isus de la cruce sugerând că nu există înviere! Dacă duminică, cu cele mai bune intenții îl ispitiseră grecii să renunțe la moarte, acum, cu alte intenții, făcea același lucru domnul infernal al saducheilor. Oricum, Isus răspunde întrebării expunând ignoranța lor privind Scripturile și puterea Dumnezeului celor vii.

Fariseii, care credeau în înviere, au fost extrem de mulțumiți că Isus astupase gura saducheilor. Și de aceea, cu condescendență de acum, s-au apropiat din nou de Isus. Unul dintre ei a pus o întrebare referitoare la cea mai mare poruncă. În răspunsul Său Domnul leagă ascultarea de iubirea Domnului și a aproapelui. Învățătorul Legii care avansase întrebarea, își arată sincer aprecierea pentru răspunsul lui Isus, iar Acesta îi comunică faptul că nu este departe de împărăția lui Dumnezeu.

Acum vine rândul lui Isus să pună întrebări. Al cui fiu este Christosul?  - întreabă El. Întrebarea pare foarte simplă fariseilor, cari imediat se grăbesc să răspundă că Christosul este fiul lui David. Dar la răspunsul dat Isus mai aduce o întrebare care demonstrează superficialitatea lor în ce privește înțelegerea corectă a identității lui Mesia.  Cum de David, inspirat de Duhul, îl numește Domn? – întreabă Isus. La această întrebare interlocutorii rămân muți. De fapt, Isus îi invită pe interlocutorii Săi să Îi recunoască natura divină.
În marțea chestionărilor El răspunde întrebărilor cu întrebări înfundând pe cei ce încercaseră să Îl înfunde. Întrebările încuietoare nu vin din partea omului pentru Dumnezeu, ci, adversial, din partea Lui pentru noi. Celor ce se smeresc Domnul le pune în față nu doar întrebări, ci și răspunsuri.