Wednesday, July 25, 2012

Dovezile cooperării lui Iosif Țon cu Securitatea între 1976 și 1981


Sunt câteva dovezi care îl incriminează pe Iosif Țon în perioada dinainte de plecarea lui din România în 1981 în Statele Unite. Iată câteva din cele mai evidente acțiuni ale sale ce dovedesc aservirea lui de către Securitatea română, deși „oficial” el rupsese legăturile cu Securitatea din 1973.

1. Capacitarea lui Liviu Olah de a renunța la botezul în aer liber la Criș. Securitatea în cooperare cu autoritățile de la Oradea au făcut presiuni enorme pentru a-l determina să renunța la acel botez, dar fără succes. Iosif Țon a preluat el această problemă și a dat satisfacție Securității convingându-l pe Liviu Olah să abandoneze botezul la râul Criș cu o zi înainte.

2. Condamnarea comitetului ALRC și denigrarea acestuia în fața credincioșilor baptiști; lupta lui de a împiedica aderarea altora la ALRC. Aceste acțiuni vin în contradicție cu scrisoarea anterioară scrisă împreună cu Aurel Popescu în care cei doi salută inițiativele comitetului ALRC și afirmă că unii au chemarea să lupte pe un front (al confruntării pe plan politic), iar alții au chemarea să lupte pe alt front (al predicării Evangheliei).

3. Scrisoarea redactată împotriva celor arestați și condamnați la Caransebeș, frați care și-au periclitat viața în încercarea de a elimina amestecul autorităților în Biserica Baptistă. Pentru prima dată sub comuniști o biserică baptistă se guverna conform cuvântului refuzând orice compromis cu Uniunea coruptă și cu autoritățile doritoare să domine în adunarea lui Hristos. Securitatea, conducerea locală a Caransebeșului, conducerea baptistă de la Timișoara și de la București, toate aceste autorități au fost puse la punct neacceptându-se amestecul lor în Biserică.  Deși inițial Iosif Țon i-a încurajat pe membrii noului comitet să lupte pentru asigurarea funcționării autonome a Bisericii, ulterior s-a întors împotriva acestora și i-a condamnat. În această privință poziția lui Iosif Țon era identică cu poziția Uniunii și a Securității.

4. După ce în lucrarea din 1973 Cine își va pierde viața a afirmat că credincioșii au datoria să se opună amestecului autorităților în Biserică și trebuie să facă acest lucru chiar cu prețul vieții, în 1978 Ioasif Țon a început să scrie că trebuie să ne supunem autorităților de stat și bisericești (în măsura în care aceste autorități bisericești erau supuse Uniunii, bineînțeles), deși acestea pot fi văzute ca fiind abuzive în acțiunile lor. O schimbare de 180 de grade care surâdea Securității.

5. După condamnarea noastră (a celor trei din Caransebeș: Ionel Prejban, Petre Cocârțeu și Nicolae Radoi) la închisoare, Iosif Țon a venit la nevestele noastre și le-a sfătuit să dea o declarație prin care să recunoască faptul că suntem vinovați, și el se va îngriji să ne scoată afară din închisoare pe baza acelei declarații de vinovăție. Eforturile lui Iosif Țon pe această linie sunt identice cu cele ale Securității care ținea nevestele noastre în frig și întuneric și le amenința cu închisoarea dacă nu dau o declarație că suntem vinovați. Cu un an înainte șefilor greviștilor mineri din Valea Jiului li s-a cerut o astfel de declarație pe motiv că așa vor obține grațierea, și după declarație a urmat exterminarea lor.

6. Refuzul lui Iosif Țon de a discuta legitimitatea acțiunilor Uniunii și a organelor de miliție în afacerea Caransebeș. A crezut că este de competența sa să discute cazul Caransebeș (de a ne acuza pe noi, luptătorii pentru libertate), dar nu a crezut că este de competența sa să discute acțiunile samavolnice ale Uniunii și ale organelor de miliție din Caransebeș. Curat murdar! Pe noi nu ne numește „frați” în scrisoarea lui, ci „tinerii aceștia”, pe când pe cei de la Uniune (iudele cultului baptist) îi numește frații săi.

Tuesday, July 24, 2012

Pestriț (II)


Alianțe și mezalianțe

O altă impresie falsă cu care a viețuit Iosif Țon a fost aceea că anumite elemente angajate în lucrarea Cultutlui Baptist din România îi vor putea asigura ascensiunea dacă se aliază cu acestea și „luptă” pentru obiectivele acestora. O primă țintă a lui Iosif Țon a fost aceea de a ajunge sus la Semniarul Baptist din București și de aceea prima acțiune de afirmare a fost în direcția subminării mediocrităților instalate la cârma Seminarului Baptist. Se pare că era simpatizat de unii conducători ai Cultului, care ar fi dorit și ei o schimbare la vârful Seminarului. Dar criticile lui devin un rateu jenant. Confruntat de Bălgrădeanu, inițial neagă criticile, ca apoi să le recunoască și să își ceară iertare (Pași, p. 592).  Continuă însă acțiunile de critică ale profesorilor de la Seminar cu sprijinul unor păstori din partea de apus a țării unde este promovat ca păstor (Speranța, Arad). Impacineța și inflamarea conducerii Semninarului cu Iosif Țon se vede din decizia acesteia de a-l da afară din Seminar (1957) și criza care urmează în viața lui Iosif Țon îl determină să facă război cu tot cultul baptist, declarându-se ateu. Lipsit de orice satisfacție în aniii următori, se decide să se reîntoarcă în sânul cultului baptist ceea ce se întâmplă la începutul anului 1968 când decide să plece în Apus pentru a abține o educație superioară celor ce îl umiliseră la Seminar.

Reîntors în țară în 1972 Iosif Țon crede că viitorul său este legat de mișcarea dizidenței baptiste (care începuse să se contureze), și de aceea intreprinde lucruri care să îl plaseze în fruntea acestei mișcări. Acum scrie Cine își va pierde viața și Manifestul Creștin. Valul creat de aceste lucrări îi permit să savureze timp de câțiva ani aureola de martir al mișcării baptiste din România. Păstorii baptiști (Memoriul celor 50) acționează pentru a elimina reglementările abuzive ale Departamentului Cultelor și obțin rezultate. Este perioada când guvernul proletar încearcă să proiecteze în Apus o imagine mai umană cu privire la socialismul românesc (Iosif Țon contribuise în Apus cu scrierile sale în care vorbea de locul creștinului în socialism), și de aceea nu acționează hotărât pentru oprirea dizidenței.

Lucrurile se schimbă din 1975 când Departamentul Cultelor la cererea guvernului (care își dădea seama de greșala făcută) începe să acționeze pentru eliminarea dizidenței dintre baptiști și pune presiune pe conducerea Uniunii Baptiste să procedeze ferm la eliminarea acestei mișcări. Scrierile și poziția lui Iosif Țon determinaseră schimbări de atitudine în mai multe locuri din țară. Seminariștii îl cereau ca profesor la Seminar și Iosif Țon îi încuraja să acționeze concret, astfel că în 1976 seminariștii amenință că nu vor mai participa la cursuri dacă cererile lor nu sunt satisfăcute. Între baptiști se constatau câteva focare de reformă ce influențau întreaga țară. Oradea era un astfel de centru, unde Liviu Olah refuza orice compromis cu autoritățile. Urmează exemplul Caransebeșului, care alege un comitet decis să nu mai permită autorităților să dicteze în Biserică. La București se formase grupul Aurel Popescu, Pavel Nicolescu, Iosif Serac, Pascu Geabou și Vasile Taloș care milita deschis pentru drepturile credincioșilor baptiști așa cum erau garantate de Constituție. Seminarul era în fierbere datorită cererilor studenților de a se remania corpul profesoral. ALRC-ul devenise cunoscut în toată România pentru scrisorile deschise publicate la Europa Liberă în care se cerea insistent ca autoritățile să înceteze abuzurile practicate de ani de zile față de credincioșii baptiști. Situația era explozivă.
Securitatea, organele locale și conducerea coruptă a baptiștilor acționează în consonanță pentru a elimina mișcarea dizidentă dintre baptiști. Începe interogatoriul lui Aurel Popescu, Pavel Nicolescu și Iosif Țon. Primii doi sunt bătuți de Securitate și dați afară din cultul baptist. Al treilea stă la negocieri cu Securitatea și se lasă momit să își schimbe orientarea. Când se procedează la represiunea seminariștilor, la arestarea conducătorilor de la Caransebeș și la eliminarea lui Olah de la Oradea, Iosif Țon înțelege că valul dizidenței pe care călărea de câțiva ani nu îi mai asigură succesul dorit, de aceea trece de partea Uniunii și începe să facă jocul Securității care îl folosește să oprească botezul de la Criș, să elimine pe Liviu Olah de la Oradea, să condamne pe cei întemnițați la Caransebeș și să pacifice pe seminariști. Doi seminariști care au stat neclintiți în lupta pentru a schimba realitatea de la Seminar au fost dați afară fără ca Iosif Țon să intervină în favoarea lor. Dimpotrivă, a sugerat acestora că vor putea rămâne dacă acceptă colaborarea cu autoritățile. Din această cooperare cu Uniunea și autoritățile Iosif Țon este răsplătit cu pastoratul Bisericii de la Oradea și cu un post de profesor la Seminar.

Iosif Țon și-a închipuit că poate manipula percepția maselor de credincioși baptiști să îi convingă că el a rămas același, deși faptele lui indicau clar orientarea lui diferită. Scrisoarea scrisă împotriva celor arestați și condamnați la Caransebeș dovedește că încă își făcea iluzii că va putea condamna pe martirii luptei pentru libertate și în același timp să își mențină personal aureola de luptător pentru drepturile credincioșilor din România. Schimbarea macazului însă i-a adus oprobiu din partea foștilor colaboratori (Aurel Popoescu scrie faimoasa scrisoare Cine ești dumneata, domnule Iosif Țon?) și din partea tuturor credincioșilor ce au rămas integri în lupta cu autoritățile comuniste. Lucrul acesta l-a durut mult pe Iosif Țon, care și-a dat seama că nu mai poate rămâne în țară cu clopoțeii pe care i-a dobândit. De aceea s-a gândit la o ieșire „onorabilă” și a cerut plecarea în străinătate promițând Securității că îi va face servicii după ca va ajunge în libertate.
Asocierile contradictorii ale lui Iosif Țon când cu dizidenții, când cu conducerea coruptă a Cultului Baptist, când cu ofițerii Securității nu au fost altceva decât rezultate firești ale dorinței lui de a ajunge în vârful piramidei pentru care s-a slujit de aceste entități în evoluția lui crezând uneori că dizidenții îi vor asigura ascensiunea, altă dată sperând că Uniunea are cheia succesului pentru el, și uneori măgulindu-se că făcând servicii Securității va ajunge, cu ajutorul acesteia, în vârful piramidei Cultului. Perioadele de simpatie pentru aceste entități corespund convingerilor pe care le-a avut la un moment dat că asocierea cu acești factori îi va asigura ascensiunea și succesul în final. Abandonarea pe rând a acestor entități corespunde dezamăgirii legate de constatrea că entitățile respective nu îl vor ajuta în ascensiunea sa. Se observă în anii 1974 - 1977 o oscilare permanentă a lui Iosif Țon între dizidență și Uniunea Baptistă. În public Iosif Țon promovează lucrări prin care se solidarizează cu dizidența baptistă, pe când la întrunirile de Comunitate și Uniune face corp comun cu cei din conducerea coruptă a baptiștilor. De exemplu, la întrunirea păstorilor din Comunitatea de București din 12 februarie 1974 (Pași p. 478), în prezența nu doar a conducătorulor cultului, ci și a multor împuterniciți, declară că el nu este de partea dizidenței, că regretă că lucrările sale au ajuns în Apus și au contribuit la „denigrarea țării noastre”, se desolidarizează de dizidenți și este gata să dea o declarație prin care să arate„că noi avem o conducere înțeleaptă care ascultă și rezolvă problemele noastre”, face „apel la unitate în jurul conducerii cultului și își exprimă atașamentul față de Uniune și față de autoritățile de stat” la care spune că „a găsit o înțelegere nevisată”. Toate acestea erau exprimate la câteva zile după ce criticase vehement conducerea Uniunii pentru gravele încălcări ale drepturilor credincioșilor baptiști! „Curat pestriț”, ca să nu spumen „murdar”.  Oscilarea lui Iosif Țon între dizidență și conducerea coruptă a Uniunii se continuă până în 1978, când trece deschis de partea Uniunii prin scrisoarea din noiembrie în care condamnă pe martirii de la Caransebeș și apără cu multe „argumente” acțiunile Uniunii prin care aceștia au fost vânduți și dați pe mâna Securității. În tot acest timp Iosif Țon face și jocul Securității ajutând pe ici și pe colea la împlinirea scopurilor acesteia în lupta lor contra baptiștilor.
(Va urma)

Monday, July 23, 2012

Aforismul (14) La ce e bună educația?

Education has produced a vast population able to read but unable to distinguish what is worth reading!
George M. Trevelyan - historian

Școala a produs o vastă populație capabilă să citească, dar incapabilă să discearnă ce e vrednic de citit.
George M. Trevelyan - istoric

Saturday, July 14, 2012

Pestriț


Probabil cuvântul care descrie cel mai bine viața și activitatea lui Iosif Țon este cel care îmbină fără logică albul cu negrul dând mereu la iveală unele zone de lumină, în complementaritate cu griuri, colțuri întunecate și obscurități. O amestecătură de pioșenie și apostazie, curaj și lașitate, avânt cu bravură impresionantă urmat de rușinoasă fugă cu teamă de persecuție, elan în antrenarea altora în acte de curaj și rezistență la despotism urmat de abandonarea colaboratorilor și trădarea inexplicabilă a celor pe care i-a entuziasmat și antrenat în luptă pentru libertate religioasă, iată țesătura reală a vieții lui Iosif Țon.

Ce anume a determinat acest curs permanent meandric? Cum se explică bi-polaritatea lui Iosif Țon care i-a contrariat și dezamăgit pe prieteni și a dat ocazie de critică incisivă celor ce nu l-au simpatizat niciodată? Cred că găsim o explicație satisfăcătoare. În timp ce se cuvine să admitem că Iosif Țon a a vut o relație reală cu Domnul în tinerețea sa, trebuie să arătăm că viața lui a fost guvernată de impresii false pe care și le-a hrănit mereu datorită orgoliului care i-a dominat gândirea.

Schimb de favoruri

O impresie falsă cu care a trăit toată viața a fost aceea că el trebuie să parvină și să ajungă în fruntea grupării cu care se asociază datorită potențialului său deosebit. Acest mod de gândire ce l-a dominat este responsabil de greșelile făcute la începutul carierii sale de predicator. A intuit că pentru a parveni trebuie să ajungă la Seminarul Baptist, și de aceea a mișcat lucrurile într-un mod obscur, care nu a fost lămurit până astăzi. Anul 1955 marchează intrarea sa la Seminarul Baptist din București, și informațiile zgârcite ce le avem punctează înspre o posibilă introducere a lui în Seminar prin decizia organele însărcinate cu supravegherea Bisericilor Baptiste. O declarație a agentului Fagure (Țunea Ioiachim) arată că aducerea lui la Seminarul Baptist s-a făcut la cererea Departamentului Cultelor, care probabil că a primit directive de la alt for, desigur Securitatea (Pași p. 426). Dacă autoritățile comuniste au decis integrarea sa în Seminarul Baptist, desigur că acest favor venea cu un preț. Nu știm ce a promis în schimb Iosif Țon, dar vedem că acest schimb de favoruri a fost prezent în viața lui din nou și din nou.

Anul 1968 când decide să plece în Apus stă sub vraja unui asemenea schimb. Securitatea i-a promis că îi va facilita plecarea la Viena dacă acceptă să dea informații despre străinii ce veneau frecvent din Viena în România. Iosif Țon a acceptat fără mustrări de conștiință o astfel de afacere, deoarece așa putea să studieze într-un „seminar de mâna întâi”. Dorința de a parveni și a ajunge în fruntea Cultului Baptist l-a determinat pe Iosif Țon să facă tot felul de concesii în legătură cu cerințele Securității de a deveni omul lor.

Așa se explică colaborarea lui cu Securitatea în anii de după întoarcerea din Anglia, și în anii de după plecarea lui în SUA. Uneori însă schimburile de favoruri nu au fost pe măsura așteptărilor și de aceea s-a ajuns și la conflict. Iosif Țon a știut să explice aceste conflicte ca fiind dovada luptei sale pentru libertăți religioase și a opoziției sale față de Securitate.

Datoria neplătită de Cultul Baptist

O altă impresie falsă cu care a trăit Iosif Țon a fost aceea că credincioșii baptiști îi datorează foarte mult, din moment ce el era un predicator eminent, un învățător abil și un vizionar capabil să reorienteze Cultul Baptist din România. Nu de puține ori a fost surprins spunând despre sine că el este o mare binecuvântare pentru baptiștii români. Această idee nu l-a părăsit până în 2007, când prin scrisoarea în care pretindea că pune diagnosticul lucrării cultului Baptist încerca să arate că el este speranța Cultului și prin urmare se cuvine să fie promovat la conducere. Scrisoarea de care vorbim s-a intitulat Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România – Rădăcinile şi implicarea mea in Uniunea Baptistă, și a avut ca scop, după declarația lui Daniel Mitrofan, de a discredita pe cei din conducerea Cultului, și, adăugăm noi, întreținea ultima speranță că baptiștii din România îi vor recunoaște valoarea și îi vor conferi o poziție în conducere pe măsură.
Ca urmare a faptului că i s-a „datorat” atât de  mult, Iosif Țon a avut pretenții de la credincioșii baptiști, dar aceștia l-au dezamăgit mereu, deoarece nu i-au oferit o trambulină de pe care să se lanseze în funcțiile importante de conducere ale Cultului. Așa se face că în 2010, după maturizarea dezamăgirilor, Iosif Țon a hotărât să treacă de la baptiști la penticostalii carismatici. Se imagina în fruntea mulțimilor adunate de mișcarea incoerentă a carismaticilor din România, și se declara teologul acestei mișcări.

Schimbări de teologie

Din câte se vede peregrinările lui, Iosif Țon nu a avut convingeri teologice personale, ci a adoptat întotdeauna acele poziții care i-au adus un avantaj momentan. S-a convertit între baptiști. Dezamăgit de aceștia a schimbat foarte ușor convingerile sale religioase cu doctrine liberale ce insultau creștinismul istoric. Revenit între baptiști pleacă în Anglia pentru a studia în „școlile cele mari”, ca și Budulea Taichii. Acolo vine în contact cu carismaticii lui Ted Kent, și îmbrățișează doctrina carismatică a vorbirii în limbi. Rupând legăturile cu gruparea lui Ted Kent, deoarece acesta nu îl putea ajuta în privința visului cu școlile cele mari, nu mai vede nici un avantaj pentru aventrura sa carismatică și o trece sub tăcere timp de patru decenii. Revenit în România, este un bun baptist (amilenist și arminian). Ajuns în America, înțelege că nu poate accesa cercul marilor bisericii baptiste din SUA decât dacă se declară premilenist. O face fără reținere. Mai mult, este dispus să de declare  fundamentalist calvinist în cercurile cu această orientare. Reîntors în România după 1990 recidivează în amilenism și arminianism. Urmează fiasco de la Oradea și Iosif Țon se vede exclus din facțiunea care are un cuvânt de spus în Cultul Baptist. Trec anii, însă odată cu ei trec și posibilitățile lui de a parveni și a ajunge la cârma Cultului Baptist. O ultimă încercare o face cu Ce aş dori eu să spun cultului baptist din România – Rădăcinile şi implicarea mea in Uniunea Baptistă, unde critică deschis Cultul Penticostal pentru poziția acestuia cu privire la darurile Duhului Sfânt și perorează pe ideea cât de avantajos ar fi pentru Cultul Baptist să îl promoveze în vârf. Cei de al cârma Cultului Baptist aparținând gerontocrației de factură comunistă nu au urechea deschisă pentru propunerile lui Iosif Țon, care nu erau lipsite de merit. Ușile i se închid din nou în față.  Și totuși, la orizont se întrevede o posibilitate de a ajunge iarăși înaintea mulțimilor. Ea îi este oferită de mișcarea străjerilor, o adunătură pestriță de negândiți care promite mult pentru Iosif Țon. O singură problemă. Cu trei ani înainte Iosif Țon se pronunțase împotriva carismelor carismaticilor. Dar și-a adus aminte de experința sa cu Ted Kent și la momentul oportun o scoate de pe mânecă și ia ochii carismaticilor români care, având experiențe lungi, dar minte scurtă, ajung să îl aduleze. Iosif Țon jubilează. E din nou în centrul atenției și poate să reproșeze în această manieră Cultului Baptist că nu a fost sensibil la dorințele sale. Acum începe să elaboreze o teologie „originală”, care stârnește însă râsul tuturor celor ce știu puțină teologie. Convingerile teologice ale lui Iosif Țon? Ele nu există decât într-un context dat și în dependență de acel context. Totul este negociabil în funcție de interesele zilei. (Va urma)

Friday, July 6, 2012

Negru – Negru – Negru


Este al treilea scenariu posibil al veiții lui Iosif Țon, ceea ce ne spune că cele trei faze ale vieții sale așa cum le-a delimitat el în Mărturia incompletă nu sunt decât delimitări menite să înșele pe cei care îi chestionează trecutul. Nu sunt puțini aceia care cred că Iosif Țon a fost de la început un agent al securității introdus în cultul baptist cu scopuri precise încă de la debutul carierei sale de predicator și a continuat să fie un astfel de agent pe tot parcursul vieții sale.

Există informații care pledează pentru acest scenariu. Cartea Pași a lui Daniel Mitrofan arată că apariția lui Iosif Țon la Seminarul Baptist din București în 1955 a fost o mișcare dirijată din nu se știe care cerc sau instituție. Profesorii Seminarului au primit ordin să îl accepte la Seminar. Oare de la cine au primit acest ordin?  

Plecarea lui la studii în străinătate a fost efectuată pentru ca Securitatea să primească informațiile cerute despre oamenii Apusului de care se interesau îndeaproape. Iosif Țon le-a promis că le va oferi informațiile cerute.

Securitatea a aceptat să facă falsuri în actele dosarului lui Iosif Țon pentru ca acesta să obțină statutul de student străin legal în Marea Britanie. Oare de ce s-au dat peste cap cei cu ochișori albastri pentru a-l ajuta pe Iosif Țon, dacă din 1968 acesta s-a convertit și a devenit un bun credincios? De ce ar fi fost Securitatea interesată să îl ajute cu un fals pe Iosif Țon, dacă acesta nu era omul lor? Poate ne răspund prietenii lui, deoarece el nu s-a străduit niciodată să răspundă la aceste întrebări.

Șederea lui Iosif Țon în Anglia s-a desfășurat sub cerințele contractului pe care îl avea cu Securitatea de a ponegri pe Richard Wurmbrandt și a impune o imagine pozitivă a condițiilor ce le aveau credincioșii baptiști în România. Iosif Țon și-a îndeplinit ambele misiuni primite.

Întoarcerea în țară a lui Iosif Țon s-a făcut fără de probleme. A fost primit cu brațele deschise de guvernul României, deși „o ștersese” ilegal din Austria în Anglia. Venea cu o pregătire teologică, ceea ce era total împotriva intereselor Departamentului Cultelor, ce avea misiunea de a ține predicatorii baptiști la un nivel cultural mediocru. Oare de ce au fost așa de dornici comuniștii să îl aibe pe dizidentul Iosif Țon înapoi în România după ce încălcase legile țării? Și de ce nu a avut nimic de suferit în urma încălcării lor? Poate au un răspuns prietenii lui Iosif Țon, că el nu s-a obosit să dea vreunul niciodată.

Bine, dar în 1973 Iosif Țon a rupt-o cu Securitatea, în acord cu declarația dată lui Daniel Mitrofan în 2007. Să nu uităm însă că această declarație venea după declarația dată la BBC în care spunea că a rupt-o în 1968! Mai întâi, că dacă a rupt-o în 1968, nu putea să o rupă din nou în 1973, decât dacă revenea la cooperare, ceea ce Iosif Țon nu este gata să admită (el a fost întotdeauna consecvent și nu a avut cotituri în viață!). Dar dacă nu a fost o nouă racolare a lui, și el a rupt colaborarea în 1973, rezultă că în 1968 era tot în solda lor, deși în declarația lui „completă” spunea că a terminat-o cu serviciile față de Securitate în anul convertirii sau reconvertirii. E greu de spus când a avut loc convertirea lui Iosif Țon, și când a avut loc reconvertirea, pentru că el nu ne spune acest lucru. E greu, de asemenea, să știm care este anul în care Iosif Țon, după pretenția lui, a rupt-o cu Securitatea. În mărturia lui ne spune că a terminat-o în 1968, pe când în dialogul cu Daniel Mitrofan ne spune că a terminat-o în 1973.

Acum, dacă a terminat-o în 1973, cum se face că în 1974 a dat o declarație la Securitate deconspirând activitatea lui Allen Scarfe, angajatul lui Keston College, venit în România sub pretextul că vrea să studieze ortodoxia, dar în realitate pentru a aduna date despre persecuțiile credincioșilor din țara noastră? O fi revenit oare asupra deciziei de a o rupe definitiv cu Securitatea? Sau poate „definitiv”, în înțelegerea lui Iosif Țon, nu avea semnificația pe care el dorea să o aibe în cazul cititorilor declarațiilor sale contradictorii? Poate ne pot lămuri prietenii săi, că Iosif Țon nu a prididit să lămurească pe nimeni cum ruperea sa definitivă cu Securitatea din 1973 a avut ca rezultat declarația dată Securității în 1974 în care el îl deconspira pe britanicul venit să ajute pe credincioșii din România!

În sprijinul scenariului de negru – negru – negru se înscriu și faptele sale din 1978 când a condamnat pe luptătorii pentru libertate religioasă din ALRC, pe cei din Caransebeș, pe Pavel Nicolescu și pe alții care luptat pentru recunoașterea drepturilor credincioșilor garantate de Constituția României și de acordurile internaționale semnate de România. Tot aici se înseriază și jocul lui cu Aurel Popescu, pe care l-a capacitat să nu acționeze public arătându-i acțiunile mârșave sub promisiunea că se va schimba. După plecarea lui Popescu din România, Iosif Țon și-a continuat mai departe acțiunile de opoziție față de cei care luptau cu prețul libertății și al vieții pentru a aduce o schimbare în raporturile statului comunist cu Bisericile și cu credincioșii.

Scenariul este apoi susținut de trădarea pe care a efectuat-o în cazul seminariștilor care au început un protest puternic în favoarea lui cerând să fie adus profesor la Seminar. Rezultatul acelor proteste a fost că Iosif Țon a primit o catedră de profesor la Seminar, dar doi seminariști au fost dați afară. În loc să intervină în favoarea acestora, Iosif Țon i-a îndemnat să devină și ei colaboratori, iar când aceștia au refuzat, i-a abandonat în gura leului.

În 1980 Iosif Țon își dovedea din nou slugărnicia față de regimul comunist mergând la Congresul Aliaței Baptiste în Thailanda unde a informat toată lumea despre locul și libertățile baptiștilor din România. La întoarcerea în țară a dat un raport superiorilor săi despre misiunea îndeplinită.

Ce să mai spunem despre informațiile ce le avem despre plecarea lui din România în 1981! Ani de zile Iosif Țon a susținut că a fost exilat din România de către autoritățile comuniste, ca după studierea documenteleor să se afle că, de fapt, el a cerut să plece și Securitatea i-a aprobat acest lucru. Mai știm și care i-a fost misiunea trasată de Securitate, misiune despre care spunea în declarația dată Securității în același an că o știe și cerea respectuos să nu fie grăbit deoarece unii îl suspectează, deși s-a deghizat în dușmanul țării sale.

Negru... De la început și până la sfârșit. Iată un scenariu al vieții lui Iosif Țon. În conformitate cu acest scenariu actele de convertire și de opoziție față de guvernul comunist nu au fost alt ceva decât modalități prin care să câștige încrederea Cultului Baptist. În conformitate cu acest scenariu înmatricularea sa la Seminarul Baptist în 1955 a fost făcută la cererea Securității. Reconvertirea sa a fost iarăși un mod de a recâștiga încrederea credincioșilor baptiști pentru a-și crea cadrul de lucrare în folosul aceleași Securități. Lucrările sale prin care critică opresiunea comunistă exercitată asupra Bisericilor Baptiste este de asemenea o procedură de câștigare a aureolei de luptător pentru libertate a Baptiștilor, ceea ce i-ar fi permis să acționeze în Apus în folosul regimului comunist.

Și totuși, nu acesta este scenariul care surprinde cel mai bine sau cel mai corect viața lui Iosif Țon... De fapt nu credem că scenariul vieții sale a fost Alb – Negru – Alb, nici Alb – Negru, nici Negru – Negru – Negru. Atunci care a fost? (Va urma)

Wednesday, July 4, 2012

Un dialog pe tema culorilor sau lipsei de culori ale ițelor războiului țonist


De la cititorul nostru Doru Radu am primit un comentariu pe care vi-l oferim în prim plan cu un răspuns ad-hoc. Nu credem că polemica iscată de omul ce a fost lipsit de șira spinării în lupta cu securitatea se va opri aici, dar credem că dezbaterea va aduce încă puțină lumină în tenebrosul război al ideilor și preferințelor.  
Doru Radu spune:
@"În afacerea de la Caransebeș, în trădarea prietenilor săi Aurel Popescu și Pavel Nicolescu,"...
Vedeti dvs, noi toti il cosideram pe Olah un sfint dar noi nu il urmam. Adica avem o admiratie vinovata. Dupa anchetarea comuna a lui Ton, Popescu, Niculescu , Cioata, etc, Popescu si Ton au aparut in Arad, Sega – venind de la recuperare de la Felix dupa anchetele din ’77-. De la amvon, IT a zis “intrebati-l pe Popescu ce fricos sunt eu”. Popescu i-a strins mina incurajator.
Apoi, au mers la biserica din Bujac, unde pastor era Liviu Olah. Dupa unii, acolo ar fi fost si Niculescu. Eu nu-mi amintesc de dinsul. Oricum, Ton a spus acolo 2 lucruri:
1-“Eu am luat doar o palma; Popescu a luat si pumni” (repet, fr. Popescu era de fata in mod cert)
2- “eu n-as fi ajuns unde am ajuns fara ei” –aratind spre Popescu si –posibil- Niculescu… Despartindu-se de dinsii, IT a luat o alta traiectorie pt o vreme…. De ce? Nu neaparat pt ca i-a scris Secu scenariul obligatoriu ci pt ca… suntem si diferiti si ne influenteaza altii. Ton s-a apropiat de Uniune si a facut un gest grav fata de ALRC si fata de dvs. Popescu s-a apropiat si mai mult de radicalul Niculescu. Mitrofan l-a caracterizat bine pe IT: “un amestec de lasitate si curaj, etc.” Bunaoara, eu am admirat ALRC si i-am si ajutat putin pe cei din Timisoara, dar n-am avut curaj sa aderez.
Ce-au astea cu Olah? Pai, unii dintre acuzatorii lui IT sustin ca fr. Iosif l-ar fi inlaurat pe Olah de la Oradea (la instructiunile sau cu ajutorul Secu). Eu nu cred asta. Sa zicem insa ca asa ar fi fost. Si totusi, un sfint, precum Liviu Olah, nu i-a purtat pica ci l-a primit in biserica sa din Bujac cu tot riscul de rigoare si inca de mai multe ori. Nu cunosc raporturile personale ale lui Olah cu Popescu dar pot sa va spun ca –cel putin la acea data- teologic vorbind ei nu erau pe aceiasi pagina. De exemplu, dupa slujba Popescu s-a dus cu moisistii & Dimbeanu (spre dezamagirea fratelui Olah) iar Ton s-a dus cu Liviu la masa la Medrea… Deci, chiar si fara Securitate noi avem optiuni, afiliatii, teologii. Din pacate, Secu le-a exploatat…. Si nu numai Secu ci si admiratorii acestor lideri. Mi-a placut ceea ce prietenul meu, Cornel Mirza, a spus despre Liviu Olah: “ am fost cu dinsul in aceasi biserica/comitet ani de zile si cred ca fr. Liviu a fost atit de aproape de sfintenie cit poate un om sa fie”… Repet, desi nu cred ca IT l-a indepartat pe Olah, acesta nu i-a purtat vreo ranchiuna. Spre deosebire de noi. De ce? Pt ca nu suntem toti “atit de aproape de sfintenie cit poate un om sa fie”…

Nicolae Rădoi răspunde:

Câteva precizări în fața materialului ce îl aduceți în discuție:
Faptele de „vitejie” ale lui Iosif Țon nu le neagă nimeni, dar li se caută dedesuptul. TocmaI „amestecul de lașitate și curaj” al lui Iosif Țon trebuie să îl explicăm. Aici părerile sunt divergente și tocmai de aceea se profilează scenarii divergente. Aurel Popescu a luat mai multe atitudini contradictorii față de Iosif Țon, și aceasta nu pentru că Popescu ar fi fost dezechilibrat, ci pentru că Iosif Țon a demonstrat în repetate rânduri lipsă de consecvență și principialitate. Pendulările lui Popescu nu pot fi invocate în folosul lui Iosif Țon, așa cum o faceți, ci sunt un argument peremptoriu cu privire la instabilitatea și manevrele contradictorii care l-au caracterizat permanent.

Apoi, înlocuirea lui Olah la Oradea cu Iosif Țon nu s-a făcut la ordinul Securității, ci la dorința lui Iosif Țon cu incitările binevenite și cu binecuvântările de la Securitate, care la momentul acela dorea eliminarea lui Olah de pe tabla de șah de la Oradea și ulterior de pe cea a României. Țon a intuit această dorință a Securității și a acționat venal pentru a se substitui lui Olah cu scopul de a se putea lăuda că este păstorul celei mai mari biserici baptiste din România. La țesutul unor lucruri încurcate nimeni nu s-a priceput ca Iosif Țon.

În sfârșit, faptul că expunem faptele întunericului din viața duplicitară sau triplicitară a lui Iosif Țon nu înseamnă că am cedat urii sau ranchiunii. Dimpotrivă, cred că un credincios adevărat arată altuia greșelile pe care le face. Dacă opțiunile diferite manifestate de Olah și Popescu în acele evenimente sunt justificate în ochii dvs. tot așa trebuie să fie și opțiunile diferite ale lui Olah și Rădoi. El a ales calea să nu abordeze problema lui Iosif Țon. Eu am ales calea de a analiza meandrele Țesătorului și a le expune pentru ca să îl ajut în privința pocăinței. Dacă i-ați fi prieten așa cum pretindeți, i-ați cere să clarifice odată pentru totdeauna trecutul, recunoscând pendulările și trădările pe care le-a acumulat de-a lungul activității sale despre care ne spune mereu că a fost netedă și fără oscilări, deși evidențele îl contrazic puternic.

Americani au o vorbă ivită din observație: „Poți minții pe toți oamenii pentru un timp, și poți minți pe unii tot timpul. Dar nu poți minți pe toți oameni tot timpul.”
Bag seama că dvs. sunteți unul care vă lăsați mințit tot timpul.
Dar ce să facem? Suntem diferiți…