Dovezile cooperării lui Iosif Țon cu Securitatea între 1976 și 1981

Sunt câteva dovezi care îl incriminează pe Iosif Țon în perioada dinainte de plecarea lui din România în 1981 în Statele Unite. Iată câteva din cele mai evidente acțiuni ale sale ce dovedesc aservirea lui de către Securitatea română, deși „oficial” el rupsese legăturile cu Securitatea din 1973.

1. Capacitarea lui Liviu Olah de a renunța la botezul în aer liber la Criș. Securitatea în cooperare cu autoritățile de la Oradea au făcut presiuni enorme pentru a-l determina să renunța la acel botez, dar fără succes. Iosif Țon a preluat el această problemă și a dat satisfacție Securității convingându-l pe Liviu Olah să abandoneze botezul la râul Criș cu o zi înainte.

2. Condamnarea comitetului ALRC și denigrarea acestuia în fața credincioșilor baptiști; lupta lui de a împiedica aderarea altora la ALRC. Aceste acțiuni vin în contradicție cu scrisoarea anterioară scrisă împreună cu Aurel Popescu în care cei doi salută inițiativele comitetului ALRC și afirmă că unii au chemarea să lupte pe un front (al confruntării pe plan politic), iar alții au chemarea să lupte pe alt front (al predicării Evangheliei).

3. Scrisoarea redactată împotriva celor arestați și condamnați la Caransebeș, frați care și-au periclitat viața în încercarea de a elimina amestecul autorităților în Biserica Baptistă. Pentru prima dată sub comuniști o biserică baptistă se guverna conform cuvântului refuzând orice compromis cu Uniunea coruptă și cu autoritățile doritoare să domine în adunarea lui Hristos. Securitatea, conducerea locală a Caransebeșului, conducerea baptistă de la Timișoara și de la București, toate aceste autorități au fost puse la punct neacceptându-se amestecul lor în Biserică.  Deși inițial Iosif Țon i-a încurajat pe membrii noului comitet să lupte pentru asigurarea funcționării autonome a Bisericii, ulterior s-a întors împotriva acestora și i-a condamnat. În această privință poziția lui Iosif Țon era identică cu poziția Uniunii și a Securității.

4. După ce în lucrarea din 1973 Cine își va pierde viața a afirmat că credincioșii au datoria să se opună amestecului autorităților în Biserică și trebuie să facă acest lucru chiar cu prețul vieții, în 1978 Ioasif Țon a început să scrie că trebuie să ne supunem autorităților de stat și bisericești (în măsura în care aceste autorități bisericești erau supuse Uniunii, bineînțeles), deși acestea pot fi văzute ca fiind abuzive în acțiunile lor. O schimbare de 180 de grade care surâdea Securității.

5. După condamnarea noastră (a celor trei din Caransebeș: Ionel Prejban, Petre Cocârțeu și Nicolae Radoi) la închisoare, Iosif Țon a venit la nevestele noastre și le-a sfătuit să dea o declarație prin care să recunoască faptul că suntem vinovați, și el se va îngriji să ne scoată afară din închisoare pe baza acelei declarații de vinovăție. Eforturile lui Iosif Țon pe această linie sunt identice cu cele ale Securității care ținea nevestele noastre în frig și întuneric și le amenința cu închisoarea dacă nu dau o declarație că suntem vinovați. Cu un an înainte șefilor greviștilor mineri din Valea Jiului li s-a cerut o astfel de declarație pe motiv că așa vor obține grațierea, și după declarație a urmat exterminarea lor.

6. Refuzul lui Iosif Țon de a discuta legitimitatea acțiunilor Uniunii și a organelor de miliție în afacerea Caransebeș. A crezut că este de competența sa să discute cazul Caransebeș (de a ne acuza pe noi, luptătorii pentru libertate), dar nu a crezut că este de competența sa să discute acțiunile samavolnice ale Uniunii și ale organelor de miliție din Caransebeș. Curat murdar! Pe noi nu ne numește „frați” în scrisoarea lui, ci „tinerii aceștia”, pe când pe cei de la Uniune (iudele cultului baptist) îi numește frații săi.