Tuesday, February 26, 2013

Care mâini sunt vrednice?


Iosif Țon a suferit de mult timp de o indignare „sfântă”. După ce și-a terminat școlile înalte din Apus (unde ajunsese cu prețul trădării fraților săi) s-a întors în România cu gândul bun de a-și aduce contribuția la construirea socialismului. Și pentru că mulți credincioși începeau să se gândească să părăsească România intrată pe făgașul revoluției culturale de la începutul anilor 1970, Iosif Țon și-a început lecturarea pe tema sfântă a locului creștinului în socialism.  Ca să câștige încrederea maselor de credincioși, a început să critice pe păstorii care au acceptat să colaboreze cu autoritățile comuniste. Lucrul acesta l-a făcut și după ce și-a luat în primire funcția de constructor al socialismului românesc din „exilul” mult dorit în Statele Unite. La emisiunile de radio ale Europei Libere se prezenta pe sine ca un martir al creștinismului românesc și un aspru critic al colaboraționiștilor.

Atitudinea lui Iosif Țon s-a schimbat brusc în 2006, când confruntat cu întrebările stânjenitoare ale lui Daniel Mitrofan, a recunoscut în sfârșit colaborarea lui cu Securitatea, și în Mărturisirea sa oficială făcută în scris, a pledat pentru înțegerea celor ce au colaborat (și aveau nevoie de multă „înțelegere”!).

Acum că Iosif Țon s-a plasat pe platforma carismaticilor extremiști, este extrem de doritor să își justifice defecțiunea de la Biserica Baptistă ce l-a acceptat în ciuda rătăcirilor sale și în ciuda cărării sinuoase pe care a călcat-o (Iosif Țon are o atracție irezistibilă pentru cotituri). Justificare a găsit-o în faptul că baptiștii nu mai trăiesc după „învățăturile lui Isus” pe care, din fericire, el le-a descoperit acum, la 78 de ani, în „Predica de pe munte a lui Isus” (se ferește să spună „Domnul Isus”). Aceste învățături el le face cadou fraților săi întru credință, carismaticilor, pe care îi duce înapoi în istorie la Pelagius (campionul sfințeniei și al trăirii după învățăturile lui Isus, în acord cu spusele lui Iosif Țon).

Înainte de a explica motivele loialității sale față de ereziilor pelagiene, Iosif Țon se pronunță împotriva tuturor creștinilor care în timpul persecuțiilor ce au avut loc în Imperiul Roman au cedat și au predat autorităților Bibliile și alte scrieri creștine care au fost astfel distruse. În conformitate cu „învățăturile lui Isus” din Predica de pe munte Iosif Țon declară că aceia au comis un păcat de neiertat și trebuiau scoși pentru totdeauna din funcții. Cu multă indignare el întreabă: „Și oare mâinile lor mai erau vrednice să-i boteze pe noii convertiți?” (p. 13 din Puncte de cotitură...)  Răspunsul pe care îl așteaptă și îl sugerează Iosif Țon este unul evident negativ.

Să concluzionăm. Iosif Țon susține că cei care au trădat cauza Evangheliei în persecuții nu mai aveau mâini vrednice să boteze și să dea cina Domnului credincioșilor ce rămăseseră fideli Mântuitorului. Dar tocmai lucrul acesta l-a făcut el sub comunism. A trădat pe frații săi și Evanghelia împotriva căreia a scris o carte plină de hule la adresa Domnului Isus și a sângelui pe care Domnul nostru l-a vărsat pentru noi! Și în ciuda acestui fapt el a pretins că are dreptul să boteze pe alții și să le dea Cina Domnului!

Noi știm că există iertare și restaurare pentru toți cei care au comis păcatul lepădării de Domnul în persecuții sau în oricare alte împrejurări. E trist că Iosif Țon, tocmai el care s-a lepădat de Domnul Isus pentru o perioadă de mai mulți ani, fără să fi primit o palmă de la persecutori, vine să condamne pe cei care au căzut și să susțină că nu mai există iertare pentru creștinii care au cedat în fața fiarelor și a rugurilor aprinse! Biblia ne spune că acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul lui Dumnezeu s-a înmulțit și mai mult. Există iertare și pentru Iosif Țon care își înmulțește fărădelegile refuzând să recunoască trădările frecvente la care i-a supus pe frații săi și cărora refuză până la ora actuală să le ceară iertare! Există iertare pentru cei care apelează la harul Domnului Isus. Dacă Iosif Țon ar cunoaște această iertare, ar scrie altfel despre creștinii ce au manifestat slăbiciune în persecuții, dar au revenit ulterior la Biserică mărturisindu-și păcatele. Atunci ar avea și el mâinile vrednice. Până atunci nu ne așteptăm de la el decât la alte enormități teologice.

Monday, February 25, 2013

Cum devine cineva creștin? O explicație a lui Iosif Țon ce o cotește pe alături


Nu trebuie să citești prea mult în ultima elaborare teologică a lui Iosif Țon (Puncte de cotitură în istoria creștinismului, Arad, 2012) pentru a înțelege că autorul are grave probleme de înțelegere a Scripturilor și a soteriologiei. Aceste deficiențe majore reies cu pregnanță chiar din primele pagini ale lucrării atunci când autorul își propune să stabilească cine este creștin. În pagina opt ni se spune: „Ucenicii Lui erau oameni care acceptaseră „să ia jugul Lui”, ceea ce însemna că au acceptat să trăiască după învățătura Lui așa cum a formulat-o El în Predica de pe munte și în cea de pe câmpie” (apropo de desemnările acestea, se pare că domnul Țon nu este conștient că este vorba de aceeași predică, deși Matei ne spune că a fost ținută pe un munte, iar Luca ne spune că a fost ținută pe un loc plat. De fapt „predica din câmpie” este o desemnare improprie rezultată din faptul că versiunea King James are cuvântul field în textul lucan, dar contextul ne arată că Mântuitorul era pe un munte cu ucenicii pe care tocmai îi alesese, și s-a oprit cu aceștia pe un loc plat, un podiș, o zonă plană într-un masiv deluros sau muntos). După înțelegerea lui Iosif Țon tot ce are un om nevoie pentru a deveni ucenicul lui Isus este să accepte să trăiască după învățătura lui Isus din Predica de pe munte. Este relevată în aceste cuvinte concepția unuia care are încredere în capacitatea umană de a împlini cerințele lui Dumnezeu, independent de înzestrarea supranaturală a Duhului sfințeniei. Opusculul este plin de asemenea afirmații ce nu sunt deloc amendate de precizări care să pună în perspectivă corectă problema incapacitățIi omului de a trăi în conformitate cu cerințele dumnezeiești aparte de harul divin.

Iosif Țon ne oferă și o definiție sui generis a ceea ce înseamnă creștin, atunci când pune în gura primilor ucenici cuvintele: „Un creștin este o persoană care crede că Isus din Nazaret a fost Mesia (Cristosul) și care trăiește după învățătura Lui!” Dacă domnul Țon ar fi înțeles Cuvântul Domnului ar fi știut că un creștin este o persoană care prin credința în Domnul Isus a experimentat nașterea din nou, a devenit o făptură nouă cu statutul de copil al lui Dumnezeu, având de acum o minte schimbată prin pocăință și capabil prin lucrarea Duhului Sfânt să trăiască în sfințenie (ascultare de Cuvântul Domnului). În sprijinul definiției sale total neadecvate domnul Țon aduce în discuție niște opere din secolul II care, susține el, îi dau dreptate. Prin urmare domnul Țon concluzionează paragraful despre creștinismul originar spunând că „pe vremea aceea deveneai creștin după un curs îndelungat de instruire și după botez...” (p. 9).

Dacă domnul Țon și-ar fi luat informațiile din Cartea Faptelor Apostolilor (sperăm că nu o desconsideră și pe aceasta așa cum face cu epistolele pauline), ar fi aflat că famenul etiopean nu a ajuns creștin „după un curs îndelungat de instruire”, ci după ce a acceptat vestea bună că Robul Domnului a plătit pentru păcatele lui prin sacrificiul crucii. Nu, oamenii nu devin creștini după un curs îndelungat de instruire, ci dobândesc acest statut prin declarație divină când acceptă în dar neprihănirea Fiului lui Dumnezeu prin credință. Căile Domnului nu sunt sucite și nu au suferit cotituri!

Friday, February 22, 2013

Don Quijote de Sinchișoara - Deșteptul care se crede mai înțelept decât o mie de oameni cu judecată


Fundamentalismul a fost o mișcare teologică apărută în America la începutul  secolului XX ca răspuns la liberalismul teologic. Teologia liberală, ce se infiltrase deja în creștinismul european ca urmare a adoptării criticii înalte (higher criticism) mai ales în universitățile Germaniei în secolul XIX, bătea la porțile Americii. Critica înaltă a tratat Biblia ca pe orice altă carte și pe baza rațiunii umane (hrănite de iluminismul francez) a respins minunile, și tot ceea ce era supranatural în Scriptură. Orice doctrină creștină ce părea nerezonabilă minții neregenerate a fost respinsă. Rezultatul aplicării criticii înalte în studiile teologice a fost formularea doctrinelor liberale, care nu erau altceva decât o negație a doctrinelor ortodoxe creștine. S-a început cu negația inspirației Scripturilor, s-a continuat cu negația nașterii lui Isus din fecioară, a divinității Lui și a învierii Lui fizice, s-a susținut că narațiunea creației nu ar fi decât un mit, etc. Liberalismul teologic a deformat astfel toată învățătura creștină. Doctrina ispășirii a fost privită de teologia liberală ca o doctrină primitivă potrivită pentru societățile arhaice, de aceea a fost și ea respinsă. În teologia liberală moartea lui Isus pentru păcatele noastre a fost înlocuită cu jertfirea lui pentru idealurile nobile pe care le avea.  Teologia liberală a infectat toate seminariile Germaniei, și de acolo a încercat să invadeze și seminariile Americii. Aici însă s-a lovit de un adversar formidabil, fundamentalismul american reprezentat de o pleiadă de teologi care au demascat liberalismul expunându-i fisurile și viciile. Reprezentanții fundamentalismului american au dat publicității o serie de articole și lucrări prin care reiterau doctrinele Scripturii în acord cu modul în care au fost definite și înțelese de creștinismul istoric timp de 19 secole. Datorită fundamentalismului seminariile americane nu au luat-o pe drumul liberalismului ca și cele din Europa. Mai mult, bisericile Americii care s-au raliat mișcării au rămas fidele revelației Scripturii. La ora actuală bisericile cele mai sănătoase din punct de vedere al doctrinei și disciplinei în America sunt bisericile fundamentaliste.

S-a întâmplat însă că reprezentanții mass mediei, care sunt în proporție de peste 90% liberali și urăsc creștinismul, au început prin anii 1980 o campanie de discreditare a mișcării fundamentaliste. Printre procedurile de discreditare a mișcării a fost portretizarea credincioșilor fundamentaliști ca înguști, bigoți, refractari la progres, dornici să impună cu forța etica lor în societate, gata de violență și crime, etc. S-a aplicat apoi termenul fundamentalist la grupările cele mai radicale și mai primejdioase pentru societate: musulmanilor teroriști, mormonilor certați cu monogamia și cu normele unei societăți civilizate, elementelor radicale de dreapta, etc., toate acestea cu scopul de a discredita mișcarea creștină fundamentalistă.

Că mojicul ce depinde de mass media în obținerea informațiilor a căzut pradă acestei venale intreprinderi, nu este de mirare. Dar când indivizi care se pretind educați și citiți sucombă în fața aceleiași tactici de discreditare, aceștia nu au nici o scuză. Incapabili să scaneze critic un articol sau o carte, ei maimuțăresc în limbajul lor și în blogurile lor atitudinea mai mult decât rău voitoare a detractorilor fundamentalismului. Printre simplitățile cu pretenții de gânditori se numără și inginerul de „Sinchișoara”, care își închipuie că chemarea lui este să răstoarne fundamentalismul creștin.

Lecturile (unor cărți sau articole evident pângărite de liberalism teologic) pe care le-a făcut fără pic de discernământ i-au distorsionat rațiunea cât i-a mai rămas motivându-l să treacă la penel și, ca un artist ce este, să facă portretul fundamentalismului așa cum l-a receptat el prin dioptriile groase și cețoase ale prejudecăților pe care le-a adoptat și care iau devenit extrem de dragi. Camarila din jurul său îi dă brânci înainte și îl încurajează în bravura atacului lipsit de onestitate pe care îl montează împotriva unei mișcări pe care nu o poate înțelege, deoarece „pentru cel firesc lucrurile Duhului sunt o nebunie. Și nici nu le poate înțelege, deoarece trebuie judecate duhovnicește”. Crezându-se îndreptățit să ofere o caricatură hidoasă a fundamentalismului și să o posteze în fața cititorilor săi care îi admiră sofismele, cavalerul de Sinchișoara a elaborat mai multe teze îndreptate împotriva fundamentalismului. De fapt același lucru îl fac elementele cele mai declasate ale mass mediei Americii care acuză de ură și iraționalitate pe credincioși iluștri ca James Dobson, Al Mohler, Paige Patterson, John MacCarther, etc. care sunt toți fundamentaliști.

„Ei, de care lumea nu era vrednică...” este aprecierea făcută de Scripturi celor ce au suferit prigoana pentru că au refuzat să facă și cel mai mic compromis cu liberalismul teologic, cu sincretismul cezarilor, cu ecumenismul lesne-crezătorilor și cu gândirea politică corectă a negândiților. Nu tocmai așa îi vede noul Don Quijote de Sinchișoara.

Este trist că domnul Bodiu nu mai face distincție între propaganda unei societăți (ce urăște verticalitatea morală și de aceea caricaturizează pe fundamentaliști, o specie tot mai rară care încă și-a păstrat verticalitatea, ca anti-intelectuali, bigoți anti-sociali, specimene care nu se mai potrivesc cu pluralismul sau gîndirea politică corectă iubită de pervetiții societății contemporane), și realitatea ce recomandă pe fundamentaliști ca ultimul bastion rămas în lupta cu pecinginea liberalismului. Ceața rațiunii în care s-a aventurat cu prietenii săi anti-fundamentaliști i-a paralizat centrul gândirii corecte.

Sunday, February 17, 2013

Un sfat pentru cei ce traversează o depresie

We must talk to ourselves instead of allowing ”ourselves” to talk to us! Do you realize what that means? I suggest that the main trouble in this whole matter of spiritual depression in a sense is this, that we allow our self to talk to us instead of talking to our self... Most of your unhappiness in life is due to the fact that you are listening to yourself instead of talking to yourself... The main art in the matter of spiritual living is to know how to handle yourself. You have to take yourself in hand, you have to address yourself, preach to yourself, question yourself. You must say to your soul: ”Why art thou cast down” - what business have you to be disquieted? You must turn on yourself, upbraid yourself, condemn yourself, exhort yourself, and say to yourself: ”Hope thou in God” - instead of muttering in this depressed unhappy way. And then you must go on to remind yourself of God.  Martin Lloyd Jones  

Trebuie să vorbim cu noi înșine în loc să permitem sinelui să ne vorbească nouă!  Înțelegi ce înseamnă aceasta? Cred că principala problemă a depresiei spirituale într-un sens este aceasta că permitem sinelui să ne vorbească în loc ca noi să vorbim sinelui... Cea mai mare parte a nefericirii tale în viață se datorește faptului că asculți la tine însuți în loc să vorbești tu sinelui... Arta principală în problema trăirii spirituale este să știi cum să te mânuiești pe tine însuți. Trebuie să te iei în mână pe tine însuți, trebuie să te adresezi ție însuți, să îți predici ție însuți, să te chestionezi pe tine însuți. Trebuie să spui sufletului tău: „Pentru ce te mâhnești, suflete și gemi” - care etse cauza întristării tale? Trebuie să te deschizi pe tine însuți, trebuie să te ocărăști pe tine însuți, să te condamni pe tine însuți, să te îndemni pe tine însuți, și să îți spui: „Nădăjduiește în Domnul” - în loc să murmuri în felul acesta nefericit al depresiei. Și apoi trebuie să mergi mai departe și să îți amintești ție însuți de Dumnezeu.   

Saturday, February 16, 2013

Aroganța prezentului

The great arrogance of the present is to forget the intelligence of the past. Ken Burns
Marea aroganță a prezentului este că uită inteligența trecutului.

Tuesday, February 12, 2013

Petele de cotitură ale lui Iosif Țon


Ca să ne convingă că nu și-a abandonat credința din nou, Iosif Țon a scris o broșurică a cărui titlu, Puncte de cotitură în istoria creștinismului, Editura Lux Mundi, Arad, 2012, vrea să fie o justificare a șovăielilor și metamorfozelor lui teologice. În introducere autorul ne asigură că nu și-a schimbat crezul, ci doar și-a adăugat ceva nou la crezul pe care l-a avut până acum. Totuși, în introducere el vorbește de „noul meu mesaj”. Autorul nu se poate decide dacă ceea ce ne oferă este nou sau dacă este același mesaj pe care l-a trâmbițat de ani de zile, ambiguitate care l-a caracterizat nu numai în teologie, ci și în relațiile cu frații săi și cu Securitatea.

L-am rugat pe unul din mulții mei prieteni să facă o critică a acestei lucrări și să ofere cititorilor noștri o analiză care să pună în perspectivă corectă noile elaborări ale lui Iosif Țon, și o să o facă în zilele următoare. În ce mă privește, parcurgând scrierea am observat că Iosif Țon nu îl mai numește Domn pe Mântuitorul nostru, ci Isus. În toată lucrarea de 55 de pagini numele Mântuitorului este numai de trei ori asociat cu apelativul Domn, și acele trei locuri sunt de fapt o citare de idei din articolele sale mai vechi. Toate ideile noi ale lui Iosif Țon fac referire la Mântuitorul doar cu numele Isus. Din moment ce epistolele Îl prezintă pe Isus ca Domn și folosesc expresia ”Domnul Isus” când se referă la el, se pare că Iosif Țon este consecvent în noua lui poziție teologică în care ignoră epistolele Noului Testament sub pretenția că el se duce direct la „învățătura lui Isus din evanghelii”. Am mai observat că „mamuții” spirituali din care se inspiră și pe care îi laudă în broșurica lui nu spun nici ei „Domnul Isus”, ci numai Isus. Iată că fără să fie conștient Iosif Țon ne arată esența teologiei noilor lui prieteni pe care a îngurgitat-o și el. O teologie ce are de-a face cu domnia omului peste univers (dominion theology, pe care Iosif Țon o laudă), dar nu a Fiului lui Dumnezeu asupra noastră.

Broșurica are și aspecte hazlii. Iosif Țon este de părere că creștinii nu mai trebuie să păcătuiască după botez, și afirmă că este în puterea lor ca să nu mai păcătuiască. În sprijinul acestei doctrine de importanță cardinală pentru noua lui teologie, Iosif Țon aduce afirmațiile pe care le-a spicuit dintr-o lucrare intitulată Păstorul lui Hermas de prin secolul II unde a citit domnia lui că după botez i se cere creștinului să nu mai păcătuiască. Mai exact, se afirmă răspicat că numai un singur păcat se mai iartă după botez! (p. 9) O fi o singură instanță când creștinul mai primește iertare după botez, o fi un păcat anume care se mai iartă după botez?

Deși suntem morți de curiozitate ca Iosif Țon să ne spună care este acel singur păcat care se mai iartă după botez, domnia lui ne ține în întuneric! Dar probabil că nu este greu să ghicim care este păcatul singur care găsește clemență posterior botezului. L-am ghicit fără să ne mai spună el. Este colaborarea cu Securitatea. Acesta, se iartă, pentru că Iosif Țon l-a comis după botez. În rest, Iosif Țon este de acord cu cărțulia citată, și anume că păcatele tuturor altor creștini făcute după botez nu se mai iartă!

Doamne, iartă-ne! Cât este de adevărat ce ne spune Iov la 12:20:  El (Dumnezeu) taie vorba celor meșteri la vorbă; El ia mintea celor bătrâni.

Monday, February 11, 2013

Lupi în piele de oaie

Am strigat de multă vreme împotriva lupilor răpitori infiltrați în turma Domnului, dar nu mulți sunt cei ce vor să vadă lucrurile așa cum sunt. Uneori vocea profeților reali ai Domnului răsună în pustie, pe când vocea apostaților cucerește urechile negândiților. Urmăriți la link-urile de mai jos ultimele date despre doi lupi răpitori care fac mult rău turmei Domnului.

http://ioan8.wordpress.com/2013/02/10/pastorul-cristian-barbosu-a-demisionat-marturii-devastatoare-impotriva-lui/

http://ioan8.wordpress.com/2013/02/10/iosif-ton-pregateste-o-alta-ofensiva-carismatica-in-pofida-esecului-cu-strajerii-si-o-stire-de-ultima-ora/



Filozofia democraților (socialiștilor) cu privire la economie

Președintele Ronald Reagan a fost un om mare, nu doar pentru că a înțeles evenimentele timpului său și a acționat pentru a răpune fiara comunistă, ci și pentru că a putut vedea dincolo de perdeaua de fum creată de demagogi și a surprins în fraze puține și concise adevăruri impresionante. Iată cum a caracterizat el concepția democraților (care insistă ca guvernul să controloze și viața economică a societății) despre economie:

Concepția guvernului cu privire la economie poate fi însumată în vreo câteva propoziii scurte: Dacă merge bine, impune impozite. Dacă încă merge bine, impune legislație care să o sufoce. Și dacă nu mai merge, acordă subsidii.

The government's view of the economy could be summed up in a few short phrases: If it moves, tax it. If it keeps moving, regulate it. And if it stops moving, subsidize it.

Prin două măsuri (reducerea impozitelor și eliminarea legislației ce controla puternic economia), pe care le-a promis în campania electorală și pe care le-a aplicat imediat după ce a preluat președinția Ronald Ragan a cauzat cel mai mare boom economic al timpurilor noastre. Politica economică a actualului președinte este total opusă. El pledează pentru mărirea impozitelor (ceea ce va reduce capitalul pentru noi investiții ce pot scoate economia din impas) și pentru exacerbarea legislației care controlează economia (ceea ce pune frâna dezvoltării economice). În urma politicii sale economice vom recolta pe măsură în anii de după mandatul său actual. Până atunci președintele a hotărât să împrumute bani, pentru ca nimeni să nu se prindă de stupiditatea politicii sale economice. Blamul va cădea pe următorul președinte, oricare ar fi acela, și există o probabilitate mare că acela va fi republican. Mulțumim partidului!

Wednesday, February 6, 2013

Trilogia in-culturii teologice a lui Iosif Țon

Că a făcut zig-zaguri toată viața între Biserică și Securitate, că și-a schimbat tot timpul teologia și convingerile în funcție de polul de gravitație al intereselor de moment, lucrul acesta nu mai surprinde pe nimeni. Și totuși, Iosif Țon a reușit să ne surprindă din nou. Nu cu o altă orientare de ultimă oră (suntem de acum obișnuiți cu re-orientările și re-direcționările frecvente), ci cu o lucrare ce o publică sub forma unei trilogii. Ne-am fi așteptat la puțină raționalitate și la ceva coeziune în ceea ce publică în ultima oră a existenței sale. Dar ele lipsesc cu desăvârșire. Ca să își justifice ghiveciul teologic pe care îl elaborează „sistematic”, Iosif Țon recurge la schematizări grosolane, la pervertiri ale teologiei unor cunoscuți teologi, cât și la falsificarea datelor istorice prin prezentarea trunchiată a unor informații, prin trecerea sub tăcere a celor incomode și prin interpretări sui-generis a datelor pe care decide să le abordeze totuși. Pe cine convinge o asemenea operă îmbibată de tendențiozitate ce operează cu astfel de proceduri? Probabil că numai pe autorul ei. În zilele următoare vom face puțină lectură pe această trilogie a in-culturii teologice și îi vom expune viciile de gândire, de construcție și elaborare. 

Monday, February 4, 2013

Gâlceava deșteptului cu fundamentalismul


Trecutul ne-a dat înțelepți care s-au angajat în gâlceavă cu lumea. La ora actuală avem deștepți evanghelici care s-au pornit la harță cu fundamentalismul creștin. Printre vajnicii luptători antrenați în gâlceavă cu curentul teologic care la începtul secolului XX a îngenunchiat teologia liberală și i-a smuls masca expunându-i fața hidoasă, se află și cavalerul de Sighișoara, domnul Bodiu, un  inginer cu veleități de teolog.

Nu de mult, un prieten al acestuia s-a lăsat purtat de pasiunile medievale și și-a încercat sabia împotriva aceluiași curent demn de cinste (datorită căruia mai avem astăzi o credință curată și biserici bine ancorate în adevăr). Dar din moment ce cavalerul asociat al domnului Bodiu a mușcat țărâna primind câteva picioare bine plasate în părțile dorsale de către cavalerul cu tichia albastră, domnul Bodiu a crezut că este de datoria lui să ofere condoleanțe amicului trântit în țărână și să apere în același timp discreditatul liberalism teologic atacând fundamentalismul creștin dintr-o latură care i se pare lui mai vulnerabilă.

Inginerul pus pe fapte teologice nu include în „povestea” sa nici o informație cu privire la circumstanțele apariției fundamentalismului creștin, sau cauzele care au dus la cristalizarea fenomenului care poartă acest nume, sau natura dezbaterii teologice în care fundamentalismul s-a angajat, nici o informație despre reprezentanții clasici ai fundamentalismului, etc., și aceasta evident pentru că domnul Bodiu nu este interesat de adevăr. El are o gâlceavă cu fundamentalismul. Nu s-a ostenit să citească ceva din istoria mișcării fundamentaliste ca să cunoască realitatea despre mișcarea teologică cea mai sănătoasă a secolului XX. El are definițiile lui gata stanțate, nu în propria ogradă (mare este grădina lui Dumezeu), ci în ograda unora care suferă aprioric de anti-fundamentalism (aka liberalism). Un inginer se poate  mulțumi și cu o definiție pe care a auzit-o undeva, după cum candid mărturisește:

Auzisem odată o definiție a fundamentalismului cam așa: o teamă profundă că undeva, pe lumea asta mare, cineva se simte bine, chiar se bucură de viață. Bine au mai zis-o! Mult mai simplu decât ce am reușit eu să surprind în definirea acestuia.

Dacă domnul Bodiu ar fi făcut ceva lectură teologică la viața lui îngropată printre mașini agricole ar fi aflat că definiția primită fără rezerve (corespondea pe undeva cu așteptările propensiunilor sale sufletești) era aplicată de H. L. Mencken puritanilor: ”Puritanismul este teama obsesivă că cineva, undeva, este fericit”. La care îi răspundem cu cuvintele lui Arthur W. Hunt: „ Adevărul este că fericirea cuiva poate însemna adeseori nefericirea altcuiva”. Fericirea puritanilor (și a fundamentaliștilor) de a trăi în sfințenie, în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu este nefericirea unora ca domnul Bodiu, care vede roșu oridecâteori cineva mai cutează în epoca perversiunilor să umble drept. Pentru paranoicii morali puritanii și fundamentlaiștii sunt moștri. Pentru istoricii obiectivi, așa cum a fost Leland Ryken, care a scris cartea Worldly Saints, puritanii (la fel ca fundamentaliștii) erau foarte educați, voioși, atletici, echilibrați, plini de viață, afectuoși, etc. Depinde pe cine vrem să credem: pe paranoicul de la Sighișoare, ce face uz de un stereotip liberal, sau pe un istoric de a cărui probitate nu ne putem îndoi.

Domnul Bodiu are alergie la laptele duhovnicesc și curat, de aceea s-a apucat să sugă la țâța murdară a mișcării bisericilor emergente pentru care adevărul dogmatic nu există și convingerile etice biblice nu au nici o valoare. Avea dreptate un comentator sobru să îi arate atitudinea pătimașă care caracterizează pe cei suferinzi de orbul găinilor:

Din multe motive, însă dacă ar fi să aleg unul, acesta e definiția de lucru a lui Brekke: fundamentalismul e un termen folosit în prezent la scală largă pentru a face referire nici mai mult, nici mai puțin la persoane sau atitudini care nu ne plac.

Deh, are și inginerașul de Sighișoara lucruri care nu îi plac! De aceea a început  gâlceava cu fundamentalismul, un război mult prea mare pentru numărul de pantof pe care îl poartă.

Care este diferența dintre înșelare și seducție?


Deception vs Seduction
Somebody said: “Deception” is when someone takes unfair advantage of you and you curse them for it. “Seduction” is when someone takes unfair advantage of you and you thank them for it! America has been seduced!

Cineva a spus: Înșelarea este acțiunea prin care cineva profită de tine pe nedrept și tu, de aceea, îl blestemi. Seducția este acțiunea prin care cineva profită de tine pe nedrept și tu îi mulțumești pentru aceasta. America a fost sedusă!