Nu trebuie să
citești prea mult în ultima elaborare teologică a lui Iosif Țon (Puncte de cotitură în istoria creștinismului,
Arad, 2012) pentru a înțelege că autorul are grave probleme de înțelegere a
Scripturilor și a soteriologiei. Aceste deficiențe majore reies cu pregnanță
chiar din primele pagini ale lucrării atunci când autorul își propune să
stabilească cine este creștin. În pagina opt ni se spune: „Ucenicii Lui erau oameni care acceptaseră „să ia jugul Lui”, ceea ce
însemna că au acceptat să trăiască după învățătura Lui așa cum a formulat-o El
în Predica de pe munte și în cea de pe câmpie” (apropo de desemnările
acestea, se pare că domnul Țon nu este conștient că este vorba de aceeași
predică, deși Matei ne spune că a fost ținută pe un munte, iar Luca ne spune că
a fost ținută pe un loc plat. De fapt „predica din câmpie” este o desemnare
improprie rezultată din faptul că versiunea King James are cuvântul field în textul lucan, dar contextul ne
arată că Mântuitorul era pe un munte cu ucenicii pe care tocmai îi alesese, și
s-a oprit cu aceștia pe un loc plat, un podiș, o zonă plană într-un masiv
deluros sau muntos). După înțelegerea lui Iosif Țon tot ce are un om nevoie pentru
a deveni ucenicul lui Isus este să accepte să trăiască după învățătura lui Isus
din Predica de pe munte. Este relevată
în aceste cuvinte concepția unuia care are încredere în capacitatea umană de a
împlini cerințele lui Dumnezeu, independent de înzestrarea supranaturală a Duhului
sfințeniei. Opusculul este plin de asemenea afirmații ce nu sunt deloc amendate
de precizări care să pună în perspectivă corectă problema incapacitățIi omului de
a trăi în conformitate cu cerințele dumnezeiești aparte de harul divin.
Iosif Țon ne
oferă și o definiție sui generis a ceea ce înseamnă creștin, atunci când pune
în gura primilor ucenici cuvintele: „Un creștin este o persoană care crede că
Isus din Nazaret a fost Mesia (Cristosul) și care trăiește după învățătura
Lui!” Dacă domnul Țon ar fi înțeles Cuvântul Domnului ar fi știut că un creștin
este o persoană care prin credința în Domnul Isus a experimentat nașterea din
nou, a devenit o făptură nouă cu statutul de copil al lui Dumnezeu, având de
acum o minte schimbată prin pocăință și capabil prin lucrarea Duhului Sfânt să
trăiască în sfințenie (ascultare de Cuvântul Domnului). În sprijinul definiției
sale total neadecvate domnul Țon aduce în discuție niște opere din secolul II
care, susține el, îi dau dreptate. Prin urmare domnul Țon concluzionează paragraful
despre creștinismul originar spunând
că „pe vremea aceea deveneai creștin după
un curs îndelungat de instruire și după botez...” (p. 9).
Dacă domnul Țon și-ar
fi luat informațiile din Cartea Faptelor
Apostolilor (sperăm că nu o desconsideră și pe aceasta așa cum face cu
epistolele pauline), ar fi aflat că famenul etiopean nu a ajuns creștin „după
un curs îndelungat de instruire”, ci după ce a acceptat vestea bună că Robul Domnului
a plătit pentru păcatele lui prin sacrificiul crucii. Nu, oamenii nu devin
creștini după un curs îndelungat de instruire, ci dobândesc acest statut prin
declarație divină când acceptă în dar neprihănirea Fiului lui Dumnezeu prin
credință. Căile Domnului nu sunt sucite și nu au suferit cotituri!
No comments:
Post a Comment