Miercurea vaiurilor

De ce oare un atac atât de virulent al Domnului Isus împotriva cărturarilor și fariseilor (Matei 23:13-36)? Pentru că aceștia aveau un aluat al fățărniciei foarte periculos. Mesajul acela caustic este binevenit pentru noi toți. Nu numai că suntem vulnerabili în privința fățărniciei, dar atunci când ajungem contaminați nici măcar nu ne dăm deama de prezența aluatului în propria plămădeală. Care sunt caracteristicile fariseismului de care ne face conștienți Fiul lui Dumnezeu în miercurea când a proferat vaiurile asupra celor cu două fețe?

1. Fariseul rămâne la simboluri (spălarea mâinilor, trupului, a vaselor, a patului, etc.) și nu trece la realități (spălarea inimii și a cugetului). Fățarnicii sunt foarte grijulii să îndeplinească ritualurile fără să fie interesați de realitatea spre care punctează ritualurile. Există fețe bisericești ce știu să tămâieze cu cădelnița (simbolul rugăciunii), dar nu știu să se roage sincer, etc.

2. Fariseul respectă tradițiile neglijând Cuvântul. Datina bătrânilor era observată, dar Cuvântul era desființat – arată Domnul Isus. Fățarnicul arată respect pentru tradiții și lipsă de respect pentru Cuvânt. Obiceiurile moștenite sunt mai importante decât cerințele Domnului exprimate clar în Cuvânt.

3. Fariseul rămâne la literă, nerecunoscând spiritul acesteia. În cazul dezbaterilor ce le-a avut cu fariseii pe subiectul Sabatului, de pildă, Domnul le-a arătat principiul Scripturilor: Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru Sabat. Fariseismul se poate detecta ușor atunci când trebuie să se facă alegere între om și regulă. Fățarnicii respectă regula și sacrifică omul. Domnul Isus arată că omul și trebuințele sale sunt mai presus de regulile religioase, dând exemplu pe David care a mâncat pâinile ce numai preoții aveau dreptul să le mănânce – conform Legii.

4. Fariseul substituie propriile interpretări Cuvântului scris. „Dumnezeu a zis, dar voi ziceți...” este una din acuzațiile grave pe care Domnul le aduce fariseilor. În Marcu 7:10-12 Domnul le impută faptul că ei interpretau cerințele Scripturii și se scuzau pe baza interpretărilor de încălcarea Cuvântului. Practica numită Corban (o interpretare ingenuoasă a Scripturilor pentru a scăpa de obligații), ajunsese o justificare pentru ignorarea cerinței de a ajuta părinții. Această specie de fariseii este din plin reprezentată în vremea noastră în Bisericile evanghelice unde interpretarea predicatorilor a ajuns să constituie modul preferat de a ocoli cerințele Scripturii.

5. Fariseul apelează mereu la comparație pentru a condamna pe alții și a se scoate în evidență pe sine. Mult sugestivă este Pilda fariseului și a vameșului spusă de Domnul unora care se credeau neprihăniți atunci când se comparau cu alții. Ipocriții contemporani au împrumutat de ochii lumii cuvintele vameșului pentru a convinge pe alții de spiritualitatea lor.

6. Fariseul face caz de gruparea la care aparține considerând celelalte grupări abătute de la adevăr pentru simplu motiv că nu se identifică cu gruparea sa. Marcu 7:1 arată că fariseii au venit tocmai de la Ierusalim pentru a evalua grupul ucenicilor lui Isus. Măsurarea efectuată cu etalonul lor au declarat acel grup ca fiind abătut de la adevăr. Epigonii contemporani te declară anatema dacă nu aparții grupului lor (identificat printr-un nume și o experiență bizară).

7. Fariseul face caz de lucrurile mici și neglijează pe cele cu adevărat importante. Domnul arată că fariseii dădeau zeciuială din mărar și chimen, dar lăsau nefăcute dreptatea, mila și credincioșia. Fățarnicul strecoară țânțarul și înghite cămila, adică face caz de lucrurile cele mai triviale și ignoră pe cele cu adevărat demne de atenție.

8. Fariseul pune accent pe exterior și este total neinteresat de interior. Pe dinafară fățarnicii se arătau neprihăniți, dar pe dinlăuntru erau plini de necurăție (morminte văruite). Specia actuală de farisei, având aceeași orbire, invocă interiorul, spunând că acesta este important și exteriorul nu contează, prin aceata voind a scuza dezordinea și necurăția exterioră. Nici unii, nici alții nu au înțeles că spălarea interioară aduce curăția exterioră. Atît cei care curăță exteriorul și rămân neinteresați de interior, cât și cei care țin exteriorul necurat invocând importanța curăției lăuntrice sunt infectați de microbul fățărniciei.

9. Fariseul afișează cinstire pentru marii oameni ai lui Dumnezeu din trecut, dar necinstește pe oamenii lui Dumnezeu din prezent. În timp ce planificau să dea morții pe oamenii neprihăniți ai vremii lor, fățarnicii declarau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui profeților.” Puii de năpârci ai timpului prezent știu să aprecieze pe marii fundamentaliști ai vremurilor trecute (Jonathan Edwards, C. Finney, D. L. Moody, H. Spurgeon, etc.) dar scuipă, și dacă ar putea ar da morții, pe cei care manifestă aceeași reverență pentru Scripturi și aceeași grijă pentru trăirea în sfințenie ca înaintașii enumerați. Pentru că fariseii zilei noastre umplu măsura părinților lor (descind pe linie directă din cei care au populat primul secol) persecutând pe cei trimiși de Domnul, nu pot scăpa de mânia care vine.

1o. Fariseii sunt interesați să aibe o situație prosperă și să câștige adepți. Ei se roagă cu pioșenie de paradă în timp ce devorează casele văduvelor și înconjoară pământul cu scopul să își facă ucenici după chipul și asemănarea lor. Proprietățile și luxul predicatorilor actuali, dorința lor de afirmare și recunoaștere vor atrage dreapta mânie a Învățătorului care i-a avertizat prin multele lui vaiuri.

Marțea întrebărilor

În ziua de marți Învățătorul s-a confruntat cu reprezentanții partidelor religioase și politice ale evreilor prin întrebările ce i-au fost adresate de aceștia. La întrebarea preoților și bătrânilor lansată după curățirea Templului: Cu ce autoritate faci este lucruri? El le-a răspuns cu o întrebare la care interlocutorii Săi au refuzat să răspundă, pentru că se incriminau singuri. Isus îi trimetea înapoi la botezul lui Ioan, pe care cu trei ani în urmă, confruntați fiind cu adevărul lui Dumnezeu ce cerea pocăință, îl respinseseră. Înainte de a înțelege de unde venea autoritatea lui Isus ei trebuiau să răspundă la întrebarea de unde venea botezul lui Ioan pe care Îl respinseseră. Când ei declină răspunsul, Isus refuză să le satisfacă curiozitatea privind autoritatea lui. Preoții și bătrânii nu se puteau aștepta la lumină mai mare din moment ce suprimaseră lumina primită anterior. Refuzul lui Isus de a le răspunde la întrebare era justificat moral. Să nu ne mirăm că unele minți foarte iscoditoare și dornice să primească răspunsuri sunt lăsate de Domnul în întuneric.

Întrebarea ce urma să Îl încolțească fără posibilitate de ieșire pe profetul din Nazaret a fost adusă pe tapet de farisei și irodieni cu pretextul că vor să știe dacă se cuvine sau nu să plătească bir Cezarului. Aceștia au pregătit terenul înainte de a pune întrebarea printr-o pretinsă observație ce urma să îl măgulească pe Isus și să elimine alternativa de a nu răspunde, așa cum făcuse în cazul precedent. Învățătorule – au spus ei, știm că nu ești fals și înveți pe oameni adevărul fără să îți pese de nimeni  pentru că nu cauți la fața oamenilor... Apoi au venit cu întrebarea fără ieșire: Se cade sau nu să plătim bir Cezarului? Domnul Isus le-a răspuns magistral, fără să Îi pese de conveniențe și de intenția lor de a-L înfunda. Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, răspuns ce i-a uimit pe cei ce Îl crezuseră încolțit fără ieșire, a rămas un dicton prin care Domnul ne-a învățat cum să mânuim cele două seturi de responsabilități ce le avem. Pentru profetul din Nazaret nu existau întrebări fără ieșire.

A treia întrebare a venit din partea saducheilor, ce voiau nu atît să pună întrebări, cât să arate cât de ridicolă este credința în învierea morților. Dacă în cazul fariseilor și irodianilor Isus le-a expus intențiile nu prea lăudabile spunându-le: Pentru ce mă ispitiți, fățarnicilor?, putem să concluzionăm că aceeași intenție a existat și în întrebarea saducheilor, deși fățărnicia lor nu a fost relevată de Cel întrebat. Dar ispitirea lui Isus prin întrebarea saducheilor și-a avut originea nu în mintea omenească, ci din altă parte, și anume în mintea Ispititorului cu care Isus se confruntase deja în pustie. Prin întrebarea saducheilor ce ridiculiza învierea, Ispititorul oamenilor încerca să Îl abată pe Isus de la cruce sugerând că nu există înviere! Dacă duminică, cu cele mai bune intenții îl ispitiseră grecii să renunțe la moarte, acum, cu alte intenții, făcea același lucru domnul infernal al saducheilor. Oricum, Isus răspunde întrebării expunând ignoranța lor privind Scripturile și puterea Dumnezeului celor vii.

Fariseii, care credeau în înviere, au fost extrem de mulțumiți că Isus astupase gura saducheilor. Și de aceea, cu condescendență de acum, s-au apropiat din nou de Isus. Unul dintre ei a pus o întrebare referitoare la cea mai mare poruncă. În răspunsul Său Domnul leagă ascultarea de iubirea Domnului și a aproapelui. Învățătorul Legii care avansase întrebarea, își arată sincer aprecierea pentru răspunsul lui Isus, iar Acesta îi comunică faptul că nu este departe de împărăția lui Dumnezeu.

Acum vine rândul lui Isus să pună întrebări. Al cui fiu este Christosul?  - întreabă El. Întrebarea pare foarte simplă fariseilor, cari imediat se grăbesc să răspundă că Christosul este fiul lui David. Dar la răspunsul dat Isus mai aduce o întrebare care demonstrează superficialitatea lor în ce privește înțelegerea corectă a identității lui Mesia.  Cum de David, inspirat de Duhul, îl numește Domn? – întreabă Isus. La această întrebare interlocutorii rămân muți. De fapt, Isus îi invită pe interlocutorii Săi să Îi recunoască natura divină.

În marțea chestionărilor El răspunde întrebărilor cu întrebări înfundând pe cei ce încercaseră să Îl înfunde. Întrebările încuietoare nu vin din partea omului pentru Dumnezeu, ci, adversial, din partea Lui pentru noi. Celor ce se smeresc Domnul le pune în față nu doar întrebări, ci și răspunsuri.

Lunea cântarului

Ziua de luni a fost una de evaluare. Isus a evaluat smochinul fălos din marginea drumului și l-a găsit neroditor, deși dădea aparențele unui pom încărcat de roadă prin mulțimea frunzelor sale. Se știe că smochinele se formează pe ramurile smochinului înainte de a da frunzele, de aceea când frunzele sunt mari, se presupune că roadele sunt gata de consum. Deși nu era timpul roadelor, Isus s-a apropiat de smochinul ce împodobea marginea de drum și a căutat roade, deoarece frunzele smochinului erau un indiciu al prezenței roadelor. Dar smochinul evaluat de Domnul nostru era înșelător. Frunzele acestuia nu ascundeau roadele, ci sterpiciunea sa. Era normal ca smochinul să nu aibă fructe la ceasul acela, căci nu era sezonul lor. Dar era de asemenea normal ca smochinul să fie lipsit și de frunze, deoarece frunzele odrăsleau după rodire. Din moment ce frunzișul era dezvoltat, Domnul avea dreptul să caute rod sub frunzele grase. Maturizarea frunzelor insinua prezența roadelor. Realitatea era că smochinul ce a atras atenția Domnului Isus o luase înaintea tuturor celorlați smochini și produsese o recoltă mare de frunze, mai puțin de smochine, ceea ce i-a atras blestemul. O judecată aspră l-a ajuns pe smochinul ce a luat-o înaintea tuturor cu frunzele, dar a rămas în urma tuturor cu roadele. Ghinionul său a fost că a trecut pe acolo Judecătorul drept. Altfel ar fi continuat cu înșelarea altora, dar mai ales cu înșelarea proprie.

Duminica Finicilor

Ramurile de finic sunt folosite în Noul Testament ca simbol al victoriei (Apocalipsa 7:9). La celebrarea intrării triumfale în Ierusalim Isus a fost întâmpinat de oameni care aveau în mâini ramuri de finic (Ioan 12:13). Triumful lui Isus din ziua aceea nu a constat însă în faptul că a fost întâmpinat de mulțimile ce îl aclamau  ca Fiul lui David și Îl recunoșteau ca regele lui Israel. Triumful lui a fost câștigat pe alte planuri, unde se dădeau luptele reale. Trei au fost victoriile lui Isus în ziua intrării în Ierusalim.

Întâi El a câștigat lupta cu ispita mândriei. Ierusalimul își deschidea porțile înaintea lui și I se oferea ca și capitală. Mulțimile entuziaste îl aclamau și îl recunoșteau ca rege legitim al lui Israel. Tronul lui David îi fusese promis de când se născuse! Isus avea în față un dușman teribil, orgoliul, cu care a dat o luptă impresionantă, o luptă nesesizată de mulțimile ce îl înconjurau. A venit ca monarh, așa cum profețise Zaharia, dar ca unul blând și smerit, călare pe un măgar. Fiind ispitit în toate lucrurile ca și noi (însă fără păcat), Isus a luptat în ziua aceea cu mândria și a biruit manifestând smerenie. Putem învăța de la El călcându-I pe urme, deoarece El este într-adevăr blând și smerit.

A doua victorie câștigată a fost aceea că El a respins calea ușoară (dar chestionabilă) de a obține rezultatele urmărite și a mers pe calea grea (dar dreaptă). Mulțimile așteptau ca El să întindă mâna și să apuce sceptrul lui David. Și de fapt putea să o facă, fără probleme. Dar Isus a învins tentația de a alege calea ușoară și promițătoare de rezultate instantanee, care însă nu era în conformitate cu voia Tatălui.  Dumnezeu a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință... Ca și prințul Nopții de Decembrie a lui Macedonski, El preferă să moară mergând pe drumul drept, drumul plăcut Tatălui. Ispita căii ușoare a fost învinsă de Cel care a venit să facă nu voia Sa, ci voia Tatălui.

A treia victorie a zilei a constat în învingerea instinctului de conservare. Grecii au venit să Îi propună o alternativă ispititoare. Isus însă își amintește Sieși (și totodată nouă) că bobul de grâu care nu cade la pământ și nu moare rămâne singur. Conservarea era negarea scopului pentru care venise. Instinctul este înfrânt și Isus rămâne în cetate pentru a cădea la pământ în vederea roadei care urma să se realizeze pentru veșnicie. De fapt victoria săptămânii a fost câștigată nu atât la Golgota, cât a fost câștigată în ziua intrării în Ierusalim când Domnul nostru a repurtat o întreită victorie asupra mândriei, asupra dorinței de a evita calea grea alegând pe cea ușoară, și asupra instinctului de conservare. Punctul critic al marii bătălii a fost câștigat în Duminica Finicilor. Golgota urma să fie confruntatea de vârf ce punea dușmanul în derută definitivă.

Pentru cei ce iubesc “critica textuală” şi justifică traducerile făcute pe baza textelor biblice ciuntite

În ce priveşte traducerile mai recente ale Bibliei ce folosesc ultimele cuceriri ale criticii textuale,  Imberbul Pedagog de şcoală nouă (l’enfant terrible des Eglises Pentecôtiste Roumaines)  nu crede că există motive să fie privite cu suspiciune. În definitiv, ce poate fi rău dacă acceptăm că textul „corect” al Scripturii ne este „redat” prin eforturile serioase ale celor ce mânuiesc cu grijă foarfecele criticii textuale?  Şi ce este rău dacă suntem creativi în efectuarea traducerii Scripturilor apelând la echivalenţe dinamice prin care înlocuim, de exemplu,  „rodul viţei” (o expresie arhaică neînțeleasă de contemporani) cu Coca-Cola şi „pâinea noastră de toate zilele” cu „fulgi de porumb”?

De fapt, Ilustrul Pedagog (grijuliu să ne comunice că numai lui i se poate aplica adjectivul) are precursori eminenţi în trecutul glorios al aplicării practice a științei pe care a îmbrățișat-o strâns de o vreme. Unul a fost Henric al VIII-lea, monarhul englez ce a oscilat multă vreme între a rămâne fidel bisericii în care s-a născut (catolică), sau a se alătura celei  protestante. Motivaţiile ce ţineau de opțiunea de a rămâne bătut în cuie în staulul bisericii papistașe decurgeau din faptul că iniţial, pe când începuse să facă teologie, declarase pe Luther eretic, şi drept răsplată vicarul de la Roma îl proclamase „apărător al credinţei.” Nu era înțelept să renunțe la un titlu atât de prestigios (era cât pe ce să zic „ilustru”!). De cealaltă parte, ispita de a trăda biserica cu pretenții de infailibilitate era şi ea foarte puternică.  Nu de alta, dar în tabăra catolică era imposibil să se declare pe sine capul Bisericii şi să editeze o versiune biblică capabilă să îi justifice escapadele amoroase la care se credea  îndreptăţit, din moment ce avea aceleaşi prerogative regale și aceleași ispite ca soţul Micalei, cea stearpă. Raţiunile teologice au triumfat față de cele politice şi monarhul englez şi-a modificat coafura. Odată cu schimbarea doctrinelor şi-a schimbat şi soţia, dar prin decret regal și-a menținut titlul de apărător al credinței (nu a precizat care). Ca să dea fundament acţiunilor sale teologul regal a trecut la înfiinţarea unei discipline inexistente până atunci (avem nevoie întotdeauna și de deschizători de drumuri), disciplină numită ulterior (de către cei care i-au văzut meritele și i-au intuit potențialul) critică textuală a Bibliei. Cum de a ajuns regele teolog pasionat de noua disciplină?

Erau în Scriptură texte ce l-au rănit grav pe monarhul cu ambiții teologice, dar nu la inimă – aşa cum ar fi trebuit, ci la maţe. Ca urmare a văzut pestriţ înaintea ochilor, şi din moment ce pandantul său de la Roma a interzis oamenilor să se atingă de Scriptură, el, care era de acum protestant, a crezut că este nimerit, în semn de protest, să se atingă de textul sfânt.  Şi s-a atins.    

Ca şi cap al bisericii ţării sale (cumula atâtea funcţii în folosul supuşilor săi!), a trecut la interacţiune cu textul Scripturii. Operaţia lui nu a fost prea mare în comparație cu discipolii săi mai recenți. Puţin aici, puţin dincolo, şi astfel a dat omenirii o biblie nouă. Cu ajutorul ştiinţelor precise ale criticii textuale a putut expurga din textul scripturii paragrafe stânjenitoare, cum era cel care menţiona adulterul omologului său israelian ce se atinsese de mieluşeaua vecinului. Iată-l pe primul cărturar modern care s-a jucat cu textul Scripturii purificându-l, şi ca urmare a exclus „povestea” păcatului regelui David şi muştruluiala dată de Natan. Era prea nevrednică de o faţă regală ce în vremuri mai noi întinsese, în mod similar, mâna spre mieluşelele altora.  Aşa am ajuns să avem prima biblie trecută prin foarfecele criticii textuale.

Îl invităm pe Imberbul Pedagog să îi apere calităţile, altfel cititorii vor concluziona că ştiinţa masacrării textului biblic nu este altceva decât un moft al copiilor teribili (adepți ai riguroasei teologii ce a depăşit evul întunecat când încă se mai credea în infailibilitatea Scripturilor pe baza inferenței logice că în providența Sa, Dumnezeu a vegheat să ne dea un text corect, iar nu unul corupt!), de a piscăli la textele sfinte.

Dacă se admite că monarhul englez a păcătuit când a mutilat textul Scripturii, cum va putea noul pedagog să îi justifice pe reprezentanții criticii textuale ce au obținut același rezultat invocând vaca lor sacră, și anume dogma că textul Scripturii a suferit coruperi în timp, dar poate fi restabilit apelând la expertiza lor în domeniu?  A lăsa o astfel de chestiune (susceptibilă de interpretare nefavorabilă științei căreia i s-a dedicat de o vreme) netranșată este împotriva spiritului critic ce îl individualizează (după propria părere, fără egal). Și apoi, lucrul acesta ar oferi muniție serioasă reacțiunii! O fi și aceasta o dilemă? În nici un caz caragialescă. Ilustrul pedagog are de ales între infailibilitatea Scripturilor sau cea a experților ce ne oferă textul „infailibil” ca rezultat al acțiunilor lor de reconstituire a acestuia.

Cum ne îmbrăcăm?

De curând am citit o tabletă a unui predicator american ce se referea la felul în care ne îmbrăcăm. Spunea el, că pe vremea când era copil existau trei feluri de haine:
1. Hainele de joacă
2. Hainele de școală și
3. Hainele de biserică
Cele de joacă erau cele mai rele, și nu le purtai la școală. Pentru școală erau haine mai bune. Dar cele mai bune erau păstrate pentru biserică. Erau prea bune pentru școală, și nu te jucai în ele niciodată. După această observație a realității din trecut, predicatorul a trecut la una actuală. Oamenii societății noastre nu au decât un fel de haine, și anume cele de joacă. Nu contează unde se duc, intenția lor este să se joace. Mai mult, consideră un păcat să ai haine speciale pentru biserică!