În ce priveşte traducerile mai recente ale Bibliei ce folosesc ultimele cuceriri ale criticii textuale, Imberbul Pedagog de şcoală nouă (l’enfant terrible des Eglises Pentecôtiste Roumaines) nu crede că există motive să fie privite cu suspiciune. În definitiv, ce poate fi rău dacă acceptăm că textul „corect” al Scripturii ne este „redat” prin eforturile serioase ale celor ce mânuiesc cu grijă foarfecele criticii textuale? Şi ce este rău dacă suntem creativi în efectuarea traducerii Scripturilor apelând la echivalenţe dinamice prin care înlocuim, de exemplu, „rodul viţei” (o expresie arhaică neînțeleasă de contemporani) cu Coca-Cola şi „pâinea noastră de toate zilele” cu „fulgi de porumb”?
De fapt, Ilustrul Pedagog (grijuliu să ne comunice că numai lui i se poate aplica adjectivul) are precursori eminenţi în trecutul glorios al aplicării practice a științei pe care a îmbrățișat-o strâns de o vreme. Unul a fost Henric al VIII-lea, monarhul englez ce a oscilat multă vreme între a rămâne fidel bisericii în care s-a născut (catolică), sau a se alătura celei protestante. Motivaţiile ce ţineau de opțiunea de a rămâne bătut în cuie în staulul bisericii papistașe decurgeau din faptul că iniţial, pe când începuse să facă teologie, declarase pe Luther eretic, şi drept răsplată vicarul de la Roma îl proclamase „apărător al credinţei.” Nu era înțelept să renunțe la un titlu atât de prestigios (era cât pe ce să zic „ilustru”!). De cealaltă parte, ispita de a trăda biserica cu pretenții de infailibilitate era şi ea foarte puternică. Nu de alta, dar în tabăra catolică era imposibil să se declare pe sine capul Bisericii şi să editeze o versiune biblică capabilă să îi justifice escapadele amoroase la care se credea îndreptăţit, din moment ce avea aceleaşi prerogative regale și aceleași ispite ca soţul Micalei, cea stearpă. Raţiunile teologice au triumfat față de cele politice şi monarhul englez şi-a modificat coafura. Odată cu schimbarea doctrinelor şi-a schimbat şi soţia, dar prin decret regal și-a menținut titlul de apărător al credinței (nu a precizat care). Ca să dea fundament acţiunilor sale teologul regal a trecut la înfiinţarea unei discipline inexistente până atunci (avem nevoie întotdeauna și de deschizători de drumuri), disciplină numită ulterior (de către cei care i-au văzut meritele și i-au intuit potențialul) critică textuală a Bibliei. Cum de a ajuns regele teolog pasionat de noua disciplină?
Erau în Scriptură texte ce l-au rănit grav pe monarhul cu ambiții teologice, dar nu la inimă – aşa cum ar fi trebuit, ci la maţe. Ca urmare a văzut pestriţ înaintea ochilor, şi din moment ce pandantul său de la Roma a interzis oamenilor să se atingă de Scriptură, el, care era de acum protestant, a crezut că este nimerit, în semn de protest, să se atingă de textul sfânt. Şi s-a atins.
Ca şi cap al bisericii ţării sale (cumula atâtea funcţii în folosul supuşilor săi!), a trecut la interacţiune cu textul Scripturii. Operaţia lui nu a fost prea mare în comparație cu discipolii săi mai recenți. Puţin aici, puţin dincolo, şi astfel a dat omenirii o biblie nouă. Cu ajutorul ştiinţelor precise ale criticii textuale a putut expurga din textul scripturii paragrafe stânjenitoare, cum era cel care menţiona adulterul omologului său israelian ce se atinsese de mieluşeaua vecinului. Iată-l pe primul cărturar modern care s-a jucat cu textul Scripturii purificându-l, şi ca urmare a exclus „povestea” păcatului regelui David şi muştruluiala dată de Natan. Era prea nevrednică de o faţă regală ce în vremuri mai noi întinsese, în mod similar, mâna spre mieluşelele altora. Aşa am ajuns să avem prima biblie trecută prin foarfecele criticii textuale.
Îl invităm pe Imberbul Pedagog să îi apere calităţile, altfel cititorii vor concluziona că ştiinţa masacrării textului biblic nu este altceva decât un moft al copiilor teribili (adepți ai riguroasei teologii ce a depăşit evul întunecat când încă se mai credea în infailibilitatea Scripturilor pe baza inferenței logice că în providența Sa, Dumnezeu a vegheat să ne dea un text corect, iar nu unul corupt!), de a piscăli la textele sfinte.
Dacă se admite că monarhul englez a păcătuit când a mutilat textul Scripturii, cum va putea noul pedagog să îi justifice pe reprezentanții criticii textuale ce au obținut același rezultat invocând vaca lor sacră, și anume dogma că textul Scripturii a suferit coruperi în timp, dar poate fi restabilit apelând la expertiza lor în domeniu? A lăsa o astfel de chestiune (susceptibilă de interpretare nefavorabilă științei căreia i s-a dedicat de o vreme) netranșată este împotriva spiritului critic ce îl individualizează (după propria părere, fără egal). Și apoi, lucrul acesta ar oferi muniție serioasă reacțiunii! O fi și aceasta o dilemă? În nici un caz caragialescă. Ilustrul pedagog are de ales între infailibilitatea Scripturilor sau cea a experților ce ne oferă textul „infailibil” ca rezultat al acțiunilor lor de reconstituire a acestuia.
No comments:
Post a Comment