Ben Fărăgău și evanghelia faptelor

Un amic (Ștefan) ne spune că pastorul Ben Fărăgău nu trebuie judecat după faptul că a dat crezare unor prorocii false pe care le-a citat la amvonul unei biserici, ci după conținutul predicilor sale mai recente, unde vorbește despre pocăință, ascultare etc.

E un pas bun pe care pastorul Fărăgău l-a făcut, dacă a renunțat la predicarea prorociilor false și a trecut la predicarea învățăturilor biblice. Numai că cine dă crezare unor prorocii false nu are probleme doar în domeniul prorociilor, ci are probleme legate de înțelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. Simpla accepție a ideii că Dumnezeu vorbește astăzi în afara Scripturii prin proroci care ne dau cuvinte inedite ale lui Isus, este suficientă să îl descalifice pe cel ce o manifestă de la catedra de învățător al Scripturilor.

Ca să nu fiu acuzat că filosofez în întuneric, am ascultat ultima producție a pastorului Fărăgău pe care ne-o semnalizează amicul Ștefan, pentru a vedea cât de sănătoase sunt învățăturile recente pe care le dă publicului ce îl are în față.

http://new.livestream.com/accounts/1436703/events/3695892

Concluzia este că pastorul Fărăgău încurcă destul de rău borcanele. El spune că există trei coordonate ale trăirii cu Dumnezeu, și anume credința, pocăința și ascultarea. De acestea depinde mântuirea noastră și doar dacă ele sunt prezente se poate întreține ideea siguranței mântuirii. Ca să își dovedească spusele el își poartă ascultătorii prin cartea Exodul și ne spune că exact cum s-au raportat evreii la Dumnezeu ne raportăm și noi, cei din Biserica lui Christos.

Tot mesajul a fost punctat de ideea nesiguranței cu privire la mântuire. „Dacă ascultați veți fi ai mei...” Nu există nimic sigur, decât dacă ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu. Poți fi credincios, dar păcatul te poate înfășura și te poate despărți de Dumnezeu pentru eternitate. Predica nu face nici o deosebire între păcatele celui nemântuit și păcatele celui mântuit, între statului celui lipsit de neprihănirea lui Dumnezeu și a celui care o are prin credință.

Biblia spune că păcatul celui nemântuit este generat de necredință și aceasta aduce separarea de Dumnezeu în final, pe când păcatul celui mântuit este acoperit deja în jertfa Domnului Isus, iar prin prezența Duhului Sfânt care locuiește pentru totdeauna în cel pe care Dumnezeu l-a declarat neprihănit, cel mântuit va fi dus la mărturisire, pocăință și ascultare.

Ori pastorul Fărăgău nu face nici o deosebire între cel mântuit și cel nemântuit și felul în care aceștia se raportează la Christos. În concepția lui cel credincios are voința liberă să nesocotească ascultarea până acolo că va fi despărțit de Christos. Păcatul, oridecâte ori apare în viața celui credincios este dovada necredinței – spune el, și are potențialul să îl despartă veșnic de Dumnezeu. Concluzia este că trebuie să fim foarte atenți la ascultare. De ea depinde totul. Fără ea nu este mântuire, nici siguranță, nici preoție, nici relație cu Dumnezeu. Pastorul Fărăgău uită să ne spună în ce proporție neascultarea produce dezastrul de care vorbește. Dacă neascultarea în orice proporție este ruperea de Christos și alipirea de Satana, atunci nici un credincios nu mai are nici o nădejde. Pentru că toți slujim cu firea pământească legii păcatului (Romani 7:25).

Unde încurcă pastorul Fărăgău borcanele?

1. Dacă nu există nici o deosebire între felul în care s-au raportat evreii la Dumnezeu în vechea dispensație și felul în care ne raportăm noi în epoca bisericii, atunci Epistola către Evrei nu își are rostul. Legământul nou nu are promisiuni mai bune, dacă Dumnezeu ne tratează tot așa cum i-a tratat pe evrei sub Lege.

2. În teologia pastorului Fărăgău nu există loc pentru declarația de neprihănire pe care o primește cel ce crede în Christos (înainte de a face orice fapte bune sau în ciuda faptului că nu le-a făcut sau nu a ascultat). Declarația de neprihănire e inexistentă, sau dacă există nu are nici o valoare practică, deoarece totul depinde de ascultarea mea. Ascultarea mă îndreptățește la mântuire – spune pastorul Fărăgău. Aceasta e o teologie a mântuirii prin fapte, și în conformitate cu epistolele pauline e o evanghelie falsă. Pastorul Fărăgău nu înțelege deloc că ascultarea este rezultatul mântuirii, nu condiția mântuirii. Pune caii înaintea căruței și o face mereu și mereu în vorbirea lui, ceea ce arată că teologia faptelor este una elaborată, nu o neatenție de exprimare.

3. Voința omului joacă rol hotărâtor în teologia salvării lui Fărăgău. „Dacă nu vrei să te lași de păcat nici Dumnezeu nu te poate ajuta!” – declară el în predica sa. Ori Biblia spune că omul este rob al păcatului și nu se poate dezrobi singur, ci are nevoie de harul lui Dumnezeu și de puterea Duhului divin ca să fie scăpat de păcat! În teologia lui Fărăgău voința liberă a omului este factorul total, care determină în definitiv lucrurile. De aceea el îndeamnă pe cel ce vrea să înfrângă păcatul să intre în bătălia cu păcatul cu atitudinea biruitorului, deoarece omul poate birui păcatul! Ar fi necesar ca amicul Fărăgău să mai treacă din când în când pe la Romani 7, capitolul disperării celui ce crede că poate birui păcatul prin „atitudinea biruitorului”!

4. Neprihănirea propovăduită de pastorul Fărăgău este una a la farisei, o neprihănire proprie pe care aceia și-o trâmbițau și din pricina căreia nu puteau beneficia de neprihănirea reală a lui Dumnezeu. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință, fără faptele Legii... adică fără ascultarea pe care pastorul Fărăgău o crede indispensabilă în obținerea mântuirii. Și cel neprihănit va trăi prin credință, nu prin fapte sau ascultare!

5. În conformitate cu teologia lui Ben Fărăgău soluția pentru păcatele comise de cel credincios este o plată în prezent cu jertfa Domnului Isus. Se ignoră din nou faptul că Isus a murit o singură dată pentru păcate. „După ce mi-am mărturisit păcatele trebuie ca cineva să plătească (timpul verbului este la prezent n.n.) pentru păcatul meu. Christos plătește...” Aici teologia lui Fărăgău se apropie de cea catolică ce pretinde că în ritualul mesei Isus este jertfit din nou pentru ca cel ce își mărturisește păcatele să poată fi iertat! Prețul este plătit în prezent, când omul își mărturisește păcatul!

Conform Scripturii cel credincios le are deja iertate (păcatele trecute, prezente și viitoare). Nu se execută în prezent o plată pentru păcatul pe care eu îl mărturisesc, ci jertfa Lui adusă o singură dată a achitat  deja plata pentru toate păcatele mele! În mărturisirea păcatelor cel credincios își reface părtășia cu Dumnezeu, nu câștigă din nou mântuirea, cum eronat crede pastorul Fărăgău!

6. Siguranța mântuirii de care vorbește pastorul Fărăgău este sublimă, dar în conformitate cu teologia lui lipsește cu desăvârșire.

Dacă mântuirea mea depinde de ascultarea mea (iarăși, el nu menționează în ce proporție e necesară ascultarea) atunci nu există decât în cazul în care ascultarea mea este 100%. Nici chiar Ben Fărăgău nu poate spune că ascultarea lui este perfectă! Deci nici el nu are siguranța mântuirii!

Ben Fărăgău confundă rădăcina mântuirii cu roada mântuirii. Rădăcina mântuirii este harul (și harul exclude meritul ascultării). Roada mântuirii este ascultarea. La rădăcina mântuirii noastre nu stă ascultarea, ci harul, grațierea divină. Datorită harului mântuitor cel declarat neprihănit începe să trăiască în ascultare și fapte bune. Este imposibil ca harul mântuitor să nu producă ascultarea și faptele neprihănite! Declarația neprihănirii precedă faptele neprihănirii. Cauza siguranței mântuirii este Cuvîntul care ne spune că Dumnezeu ne-a declarat neprihăniți prin grație. Cauza siguranței nu poate fi niciodată ascultarea mea, deoarece aceasta este imperfectă. Lucrul acesta nu îl poate înțelege Ben Fărăgău, care se încăpățânează să pună accentul pe factorul uman și eclipsează grația divină.

Scripturile spun că „Dumnezeu declară neprihăit pe cel care nu lucrează, ci crede în cel ce socotește pe păcătos neprihănit” (Romani 4:4-5)! Ascultarea noastră este rezultatul mântuirii, nicidecum cauza mântuirii, cum lasă să se înțeleagă Ben Fărăgău.

În concluzie, pastorul Fărăgău vorbește de har, de siguranța mântuirii, de lucrarea Duhului Sfânt, dar în mesajul său transpare clar teologia mântuirii prin fapte. Ca să vorbești de harul lui Dumnezeu este nevoie de ceva mai mult decât de înțelepciune omenească, este nevoie de iluminare divină, pe care Dumnezeu o oferă celor smeriți, smerenie ce se vede inclusiv din felul în care înțelegem și proclamăm temeiul mântuirii. Acesta este în exclusivitate harul lui Dumnezeu, exclusivitate ce se extinde la faptele bune și la ascultarea omului.