Lauda ereziei – O altă contribuție a lui Iosif Țon la dezbaterile teologice contemporane

Antrenat pe panta preamăririi capacității omului de a face voia lui Dumnezeu, Iosif Țon a ajuns în scrierile sale recente să îl condamne pe Augustin (cel mai mare gânditor creștin dintre Pavel Apostolul și Jean Calvin) și să îl preamărească pe ereticul Pelagius.

Se știe că a existat o dispută teologică aprinsă între cei doi teologi ai secolelor IV-V, dar contrastul dintre Augustin și Pelagius nu începe odată cu controversa lor teologică, ci cu experiența convertirii lor. În timp ce Augustin are o pocăință autentică, ce o mărturisește în Confesiunile sale, pocăință ce nu a fost pusă la îndoială nici de contemporani și nici de ceice au venit după el, Pelagius nu poate spune nimic despre convertirea sa, și aceasta deoarece creștinismul său nu este unul ce a rezultat în urma convertirii și pe baza convertirii, ci în urma educației sale religioase. Teologia lui Pelagius este rezultatul unei instrucțiuni religioase ce pune accentul pe capacitatea omului natural de a trăi după voia lui Dumnezezu.

Controversa lui Pelagius cu Augustin nu are tematica sfințirii, așa cum susține Iosif Țon în cărțulia sa. El îl prezintă pe Augustin într-o lumină falsă, pretinzând că acesta nu era interesat de trăirea în sfințenie a creștinilor (Puncte de cotitură, p. 15). Mai mult, afirmă că Augustin a avansat ideea persecutării creștinilor ce nu erau de acord cu doctrinele sale, ceea ce este o aberație.

Prin contrast, Pelagius este prezentat ca un creștin foarte evlavios interesat de o biserică „alcătuită din creștini desăvârșiți” (p. 15). În conformaitate cu concepțiile acestuia, cei ce formau biserica trebuiau să fie „perfeți, autentici, fără pată morală” (p. 16). Iosif Țon nu înțelege, sau nu vrea să înțeleagă, că dezbaterea dintre Augustin și Pelagius nu era cu privire la sfințenie, așa cum greșit pretinde, susținând că unul nega posibilitatea trăirii în sfințenie (Augustin), iar altul susținea posibilitatea tăririi în sfințenie (Pelagius). Adevărul era că amândoi teologii credeau în cerința Scripturii ca creștinii să trăiască în sfințenie, amândoi credeau în necesitatea sfințeniei pentru creștini. Diferența lor teologică era în privința căii prin care se ajunge la sfințenie. Aici intervine doctrina păcatului originar și a efectului acestui păcat asupra descendenților lui Adam.

Din prezentarea problematicii cititorul poate afla care este concepția lui Iosif Țon, nu doar despre sfințenie, ci și despre păcatul originar al omenirii și efectele acestuia asupra noastră, a tuturor urmașilor lui Adam. Ei, bine tocmai aici se vădește incapacitatea lui Iosif Țon de înțelege lucrurile Duhului, care pentru el sunt o nebunie, așa cum erau și pentru Pelagius. Iată concepția pelagiano-țonistă despre păcatul originar și efectele lui asupra umanității. Conform lui Pelagius, cu care Iosif Țon este de acord, Adam a căzut pentru că era un infantil în condiția lui spirituală. Un copil cade, dar apoi se ridică. Adam „s-a ridicat în picioare și a pornit să umble din nou” (p. 16), ceea ce înseamnă că prin efortul propriu și capacitatea proprie Adam s-a redresat pe plan spiritual. Astfel, după cădere Adam era mai spiritual și mai capabil decât înainte de cădere, deoarece crescuse între timp, ceea ce contrazice Scriptura care spune că imediat după cădere Adam a ajuns mort spiritual (Efeseni 2:1-2) și incapabil de a mai face voia lui Dumnezeu (Ieremia 13:23, Ioan 6:44, 65). Mai mult, Iosif Țon nu vede depravarea spirituală care a invadat rasa umană odată cu păcatul adamic. „Neascultarea lui Adam i-a privat pe descendenții lui de o mulțime de lucruri bune, dar neascultarea lui nu a adus nicio consecință directă pentru ei” (ibidem). Iosif Țon neagă corupția naturii umane prin căderea lui Adam și implicit incapacitatea omului de a trăi după voia lui Dumnezeu în condiția naturală în care s-a născut! (p. 17). Concluzia este că pe plan spiritual căderea lui Adam nu ne-a afectat de loc. Avem intactă capacitatea de a trăi după cerințele lui Dumnezeu! În timp ce Augustin argumentează că voința omului a fost afectată de păcatul originar și omul nu poate face binele, Iosif Țon concluzionează că voința omului nu a fost afectată de păcatul originar al lui Adam, prin urmare omul poate face binele prin propria voință!

Ori Scriptura spune lămurit că prin păcatul lui Adam a intrat în rasa umană nu doar un exemplu de neascultare, ci o depravare care a afectat pe fiecare om, căci toți am păcătuit (Romani 3:23) și toți am moștenit o natură păcătoasă (Psalmul 51:5, Iov 14:4, 1 Petru 1:18-19, Romani 2:12-21, etc.), depravată, incapabilă să trăiască în sfințenie. De aceea este nevoie de harul lui Dumnezeu și de credință care să aducă nașterea din nou, și odată cu aceasta capacitatea omului născut din nou de a trăi în sfințenie, dar tot pe baza harului divin! Ori toate aceste lucruri sunt negate de Iosif Țon atunci când condamnă teologia elaborată de Augustin! Ca să facă doctrina depravării totale a omului detestabilă în ochii cititorilor, Iosif Țon aduce în discuție doctrina predestinării susținând că Augustin a predicat alegerea arbitrară a lui Dumnezeu, cât și predestinarea la pierzare a celor nemântuiți, ceea ce este o pervertire a teologiei lui Augustin! (p. 17-18).

Nu cred că există o descriere a teologiei lui Augustin mai răutăcioasă și mai deformată decât ceea ce face Iosif Țon în opusculul său. Astfel, el afirmă eronat că Augustin învață că Dumnezeu nu mai poate face nimic cu omul depravat, și că deși îl mântuiește prin har, nu are pretenția ca acesta să trăiască în sfințenie, că Dumnezeu a renunțat la cerința sa ca noi să fim sfinți cum El este sfânt și la obiectivul inițial de a ne face asemenea chipului lui Hristos, deoarece nu mai este în stare să ne ducă la acel ideal din pricina depravării noastre! La fel, eronat susține că Augustin a cerut predicatorilor creștini să nu mai îndemne la sfințeie pe creștini! (p. 18). Toate aceste idei sunt total străine de teologia augustiniană.

În sfârșit, subcapitolul ce tratează teologia lui Augustin în comparație cu cea a lui Pelagius concluzionează: Augustin a fost creatorul sistemului teologic al catolicismului. Ceea ce a produs el a dus la o mie de ani cunoscuți în istorie ca „evul întunecat.” (p. 19). Nu există vreun teolog care să fie de acord cu această evaluare a contribuției lui Augustin la formarea teologiei catolicismului. Dimpotrivă, se știe că teologia lui Augustin a fost adoptată de Jean Calvin și implicit de teologia reformată, iar teologia lui Pelagius a ajuns baza teologiei catolice ce neagă depravarea totală a omului și afirmă capacitatea omului de a câștiga merit înaintea lui Dumnezeu prin trăirea în sfințenie, ceea ce atrage în final harul mântuirii. Pentru Augustin sfințenia este rezultatul lucrării harului în omul născut depravat, dar adus la viață spirituală prin credință. Pentru Pelagius sfințenia este lucrarea omului ce decide să facă voia lui Dumnezeu, sfințenie pe baza căreia Dumnezeu îi acordă în final mântuirea. Înțelegerea lui Augustin este cea care a devenit proprie protestanților, pe când erezia lui Pelagius este poziția oficială a Bisericii Catolice. Și iată cum domnul Țon a reușit să se posteze printre altele și pe poziții catolice, ceea ce explică întunecarea spirituală medievală ce îl caracterizează în ultima vreme.