Iosif Ţon a vrut să spele ruşinea ţării! Oare când îşi va spăla propria ruşine?

Toate documentele şi mărturiile existente cu privire la evenimentele petrecute la Caransebeş în toamna anului 1978 (vezi
http://istoriabanatului.wordpress.com/2010/04/01/mircea-rusnac-contributii-banatene-la-miscarea-de-opozitie-religioasa-anticomunista-a-l-r-c-1978/ şi apoi

(aici)
(aici)

confirmă intenţia Securităţii, a organelor locale de miliţie şi a reprezentanţilor Cultului Baptist de la Comunitatea din Timişoara şi de la Uniunea din Bucureşti de a înlătura de la conducerea Bisericii Baptiste locale Comitetul ales legal al acelei Biserici. Cauza era faptul că acel comitet avea în sânul său reprezentanţi ai ALRC-ului (Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conştiinţă) şi era hotărât să manifeste opoziţie faţă de elementele corupte ale conducerii Uniunii Baptiste şi faţă de organele guvernamentale care nu îşi ascundeau intenţia de a controla în continuare Biserica Baptistă aşa cum făcuseră şi până atunci prin pastori corupţi, ca Ieremia Gavagină, şi prin colaboratori dintre membri, printre care cei mai cunoscuţi erau: Rusu Oprea, exclus de Biserică pentru colaborare cu securitatea, pentru imoralitate şi beţie (venit după ce şi-a terminat misiunea trădătoare în California, sau pentru a o continua), George Dancea, promovat secretar al Bisericii, care a reintrodus în Biserică şi comitet pe beţivul şi stricatul Rusu Oprea şi apoi la porunca stăpânilor a sancţionat excluderea din Biserică a 140 de membri  (ulterior venit şi el în America pentru a fi cocoţat la cârma Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada), Rusu Ion, un alt beţiv, care a avut ani de zile funcţii la Cultul Baptist şi turna pe fraţii săi contra unui salar de trădător, şi alţii.

Nimeni nu a fost surprins când organele locale ale miliţiei şi securităţii au acţionat la arestarea unor membri ai Bisericii pe baza reclamaţiilor făcute de iudele Cultului Baptist, Cornel Mara, Paul Barbatei, Ioan Bunaciu, Gheorgeh Băleanu, Ieremia Gavagină, etc. Toţi aceştia încercaseră, la cererea Securităţii, să înlăture de la conducerea Bisericii Baptiste din Caransebeş pe membrii ALRC-ului dar nu reuşiseră, din pricină că Biserica era solidară cu ei. A fost meritul Bisericii Baptiste din Caransebeş de a fi stat lângă cei pe care i-a ales în comitet, în ciuda presiunilor mari făcute de securitate şi de iudele interne de a determina pe majoritatea membrilor să se lapede de noul comitet sub ameninţarea cu excluderea. Au fost excluşi într-adevăr, 140 de membri, cei care au părut cei mai fermi în ochii securităţii. Arestarea la 13 octombrie 1978 a lui Ionel Prejban, Petre Cocârţeu şi Nicolae Rădoi a fost urmată de bătăi sângeroase, bestiale, un proces înscenat, şi în final o condamnare la închisoare. Membrii Bisericii şi-au arătat din nou solidaritatea cu cei arestaţi venind cu sutele în faţa sediului miliţiei cerând eliberarea lor, o dovadă ce arăta cât de mincinoase erau depoziţiile unora care spuneau că Biserica nu a fost de acord cu poziţia şi acţiunile comitetului.

Surpriza a venit din partea lui Iosif Ţon, care în mod vag dăduse semne mai dinainte că vrea să ajungă la termeni amicali cu conducerea coruptă a Uniunii şi cu organele de Securitate. Ceea ce nimeni nu aşteptase a fost reacţia lui de condamnare a victimelor persecuţiei şi de justificare a persecutorilor. Mai mult, Iosif Ţon a insistat mereu, timp de un an de zile ca soţiile celor condamnaţi (cu care a venit în contact personal) să „recunoască” vinovăţia bărbaţilor lor, chipurile, ca el să îi scoată din închisoare pe baza unei astfel de recunoaşteri. O asemenea declaraţie ar fi însemnat moartea noastră, aşa cum s-a întâmplat cu liderii răscoalei minerilor din Valea Jiului, care în urma „recunoaşterii” forţate au fost lichidaţi. Recunoaşterea ar fi însemnat  discreditarea noastră şi ar fi fost lovitura noastră de graţie. Iată ce urmărea Iosif Ţon cu insistenţele sale ca soţiile noastre să declare că eram vinovaţi! Tot el a susţinut şi afirmat că Biserica Baptistă din Caransebeş nu era de acord cu poziţia Comitetului şi voia să asculte de conducătorii Cultului Baptist ca să fim daţi afară! De fapt Biserica şi-a arătat din nou solidaritatea cu noi, cei arestaţi, atunci când în dupămasa zilei de 13 octombrie 1978 majoritatea membrilor au venit în faţa sediului miliţiei cerând eliberarea noastră, o dovadă cât de mincinoase erau depoziţiile unora (inclusiv a lui Iosif Ţon), care spuneau că Biserica nu a fost de acord cu poziţia şi acţiunile Comitetului.

În anul 1994 am avut ocazia la Los Angeles să îl confrunt pe Iosif Ţon cu cele scrise în declaraţia sa din 26 noiembrie 1978 în care ne incrimina. L-am întrebat, în prezenţa mai multor păstori care erau de faţă la acea întrunire, de ce a procedat la redactarea şi răspândirea acelei scrisori în care ne acuza de comportament scandalos? Răspunsul lui a fost acesta: „Am vrut să spăl ruşinea ţării.” La un asemenea răspuns nu putem decât să concluzionăm că pentru Iosif Ţon credincioşii care şi-au pus viaţa în joc pentru a apăra autonomia Bisericii de încercările de amestec şi control din partea securităţii, nu au fost altceva decât o ruşine! Membrii Bisericii care au luptat pentru dreptate şi libertate, cei care au adus o înviorare şi trezire în Biserică prin promovarea la amvonul Bisericii a unor evanghelişti ca Liviu Olah, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, etc., erau consideraţi de Iosif Ţon „ruşinea ţării.” În schimb iudele cultului, cu care începuse să colaboreze, erau pentru el cinstea Cultului Baptist şi a ţării!

Apostolul Pavel spune despre sine şi despre ceilalţi lucrători creştini ce s-au pus pe altarul Domnului că erau consideraţi ca gunoiul lumii acesteia de către cei care îi persecutau (1 Corinteni 4:13)! Nu ne miră că în momentul în care Iosif Ţon a dat mâna cu persecutorii fraţilor săi a ajuns să declare ca „ruşine a ţării” pe luptătorii pentru adevăr şi libertate! „Ei, de care lumea nu era vrednică...” comentează autorul Epistolei către Evrei, referindu-se la cei ce „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare... au pribegit... lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi...”

Copia scrisorii lui Iosif Ţon din 26 noiembrie 1978 (în care ne incriminează şi ne numeşte „tineri,” nicidecum fraţi), pe care o am la dosar, are la sfârşit o notă de mână scrisă de fratele Aurel Poescu în care spune: „Ideile... sînt tipice pentru lipsa de caracter şi ipocrizia lui I. Ţon”

În faţa tuturor mărturiilor şi a documentelor care arată caracterul demn al acelor membri din Biserica Baptistă din Caransebeş ce au plătit cu închisoarea în lupta lor pentru dreptate, Iosif Ţon ar trebui să aibă demnitatea de a-şi recunoaşte greşala condamnării publice a acestor credincioşi şi să îşi spele astfel propria ruşine, înainte de a ajunge în faţa lui Dumnezeu pentru judecată. Noi, cei declaraţi de el ca fiind „ruşinea ţării,” i-am acorda cu drag iertarea şi reabilitarea.