CASA PETRECERILOR DIVINE - CASA DOMNULUI

de Nicolae Radoi

Vara şi toamna anului 1957 au fost pline de evenimente pentru mine şi familia mea. Eram necăsătorit, şi plin de dorinţa de a mă distra împreună cu prietenii mulţi ce erau animaţi de aceeaşi dorinţă. La începutul acelei veri nu aveam cum să bănuiesc ce mari schimbări avea să producă Dumnezeu în viaţa mea. Tocmai terminasem de construit casa, o casă mare, unde plănuiam să aduc prietenii, mai ales cu ocazia nedeilor, ca să benchetuim. Eram la punctul când aveam nevoie de ferestre pentru casă şi mă grăbeam să le instalez, pentru ca să pot găzdui pe prietenii mei cu care planificasem participarea la nedei. De aceea l-am contactat pe tâmplarul satului şi am stăruit de el să mă asiste prompt. Eu doream să am geamuri la casă pentru a face din ea un centru de petreceri păcătoase. Dumnezeu voia să am geamuri la casă pentru a face din casa mea o Casă de Rugăciune unde să se adune credincioşii Săi, care nu aveau condiţii prea bune în satul nostru.

Puţinii credincioşii baptişti din Turnu Rueni se adunau în casa unui frate, dar încăperea ce o aveau la dispoziţie era foarte nepotrivită pentru serviciile de închinare. În ciuda acestui fapt, ei nu încetau să ne invite să venim la adunările lor duhovniceşti. În ce mă privea, eu nu aveam nici cea mai mică intenţie să răspund invitaţiei lor. Dar lucrurile s-au schimbat în momentul în care având nevoie de geamuri, l-am solicitat pe tâmplarul satului să vină fără întârziere să execute comanda mea. Am înţeles însă de la tâmplarul Andri că nu va veni să îmi facă geamurile curând, dacă eu nu vin la adunarea lor. Aşa se face că am ajuns într-o vineri seara în adunarea pocăiţilor, şi acolo, dintr-un tânăr plin de dorinţa de a trăi în păcat şi petreceri, Dumnezeu a făcut un credincios animat de dorinţa de a-L cunoaşte mai bine şi de a-L sluji.

După cele şase săptămâni petrecute în singurătate cu Domnul şi cu Cuvântul Său, m-am întors în sat plin de râvna de a spune şi altora despre mântuirea mare care o primisem în dar. Dintr-o dată, casa noastră a devenit un centru de dezbateri teologice. Vărul primar al tatei era preotul satului. Ca preot, avea tendinţa de a opri convertirea oamenilor din sat la credinţa baptistă. Era mai ales supărat şi jenat că tocmai una din rudeniile lui s-a pocăit. De aceea venea des în familia noastră pentru a mă convinge să renunţ la pocăinţă şi să mă întorc înapoi la felul de viaţă anterior convertirii mele. Dar acele discuţii în loc să aibă efectul scontat, au dus la rezultate opuse. După cele şase săptămâni petrecute în secluziune doar cu Scripturile, prin iluminarea lucrată de Duhul Sfânt în viaţa mea, eram în stare să port un dialog pe teme de credinţă. Cunoşteam de acum ce spun Scripturile despre întoarcerea la Dumnezeu, despre credinţă şi pocăinţă, despre naşterea din nou, despre botez, despre Cina Domnului, despre cerinţa Domnului Isus de nu ne ruşina de El înaintea oamenilor, ci mai degrabă să Îl mărturisim fără frică. Tocmai lucrul acesta l-am făcut în acele seri lungi de discuţii şi dezbateri la care erau prezenţi părinţii şi bunicii mei, alături de multe rudenii şi săteni.

În urma celor discutate cu Biblia deschisă, s-au pocăit mai întâi bunicul din partea mamei, apoi bunica din partea tatei, apoi mama mea, apoi sora mamei, apoi cumnata mamei mele. La numărul celor ce s-au întors la Domnul în zilele acelea au fost adăugate multe alte rudenii de ale noastre, inclusiv un văr primar al tatei şi al preotului. La fel ca şi Matei Vameşul, care dintr-un păcătos renumit a devenit ucenicul Domnului deschizându-şi apoi casa pentru Învăţătorul şi adunând acolo pe prietenii săi de petreceri să Îl audă pe Cel ce s-a numit Prietenul păcătoşilor, aşa şi eu, Păcătosul, mi-am deschis casa pentru Mântuitorul meu. Timp de doi ani după convertirea mea serviciile de închinare ale Bisericii Baptiste din Turnu Rueni au fost ţinute în casa pe care eu o pregătisem ca loc de petrecere pentru prietenii mei din lume. Ei, bine, acea casă pe care eu o destinasem benchetuirii, Dumnezeu a destinat-o să devină o casă de închinare în Duh şi în Adevăr a oamenilor pe care El urma să îi mântuiască în satul Turnu Rueni. Casa petrecerilor păcătoase a devenit casa Domnului! Ce impresinonate sunt lucrările lui Dumnezeu!

Şi după ce m-am mutat în Caransebeş, casa mea a rămas deschisă pentru Domnul. Prin intermediul unor prieteni casa noastră a devenit un centru de studiu al Cuvântului. În fiecare marţi seara şi vineri seara aveau loc întruniri unde participau, printre alţii, şi opt seminarişti de la Seminarul Ortodox din Caransebeş. În scurtă vreme cei opt au devenit convinşi de adevărul Scripturilor şi au acceptat credinţa biblică. Rezultatul a fost că la aflarea acestui lucru conducerea Institutului Ortodox i-a dat afară de la Seminar.

Bunicii mei fuseseră cantori în Biserica Ortodoxă. În urma acestor studii au ajuns să declare: „Noi nu am ştiut nimic de lucrurile acestea. Acum le-am auzit şi le înţelegem. Până acum am cântat în strană fără să ştim ce cântăm şi ce aşteaptă Dumnezeu de la noi! De când nepotul ne-a citi Biblia am ajuns să înţelegem Adevărul lui Dumnezeu!”  Preotul le-a ripostat că există şi alte cărţi pe care ar trebui să le consulte, dar ei au declarat că nu se mai iau după alte cărţi, decât după Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Bunicii ştiau de acum să vorbească despre predica Domnului Isus în care El spunea oamenilor: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1:15); ştiau că mărturisirea păcatelor cu cătrinţa în cap prin care oamenii voiau să primească dezlegare de la preot este fără rost, la fel cum erau toate practicile  înfăptuite de oameni după obiceiuri strămoşeşti care încălcau Cuvântul lui Dumnezeu. Ei, i-au arătat preotului satului că Domnul Isus s-a botezat la maturitate, şi nu la naştere; ei i-au arătat preotului că primii creştini s-au pocăit şi apoi au primit botezul; ei i-au arătat preotului că nu poate ierta păcatele oamenilor, şi că Singurul care iartă este Domnul Isus! Casa noastră devenise un loc unde se aprofunda şi se proclama Cuvântul lui Dumnezeu! 

În timpul celor doi ani când întrunirile noastre de închinare aveau loc în casa mea, împreună cu ceilalţi credincioşi din sat am procedat la construirea unei Case de rugăciune care să fie potrivită pentru serviciile de închinare. Toţi am lucrat la facerea cărămizilor, la turnarea temeliei, şi la înălţarea zidurilor acelei Case. Era multă bucurie în viaţa noastră că puteam să participăm astfel şi noi la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în satul nostru şi în regiunea din jur. Casa de Rugăciune am făcut-o mare, deoarece ştiam că Dumnezeu o poate umple, şi credeam că Dumnezeu o va umple cu oamenii pe care El dorea să îi mântuiască în satul nostru. Într-adevăr, în scurtă vreme Casa aceea de Rugăciune a ajuns să fie plină de oameni veniţi la credinţă!

Iată ce a lucrat Dumnezeu în doi ani de zile. Dacă în vara anului 1957 eu eram un păcătos pierdut în căutare de petreceri şi senzualitate, şi dacă atunci în satul nostru se aflau doar o mână de credincioşi baptişti ce se adunau într-o cameră mică, după doi ani satul nostru avea o Casă de Rugăciune mare, plină de oameni aduşi la adevărul Scripturilor printre care mă aflam şi eu. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33).

La începutul verii din anul 1957 nu bănuiam că acea casă nouă pe care eu o zidisem şi căreia voaim să îi pun geamurile va deveni o Casă de rugăciune pentru pocăiţi. Lucrul acesta a fost o surpriză pentru tot satul. Dar surpriza cea mai impresionantă pentru mine a fost că Dumnezeu m-a luat pe mine, un mare păcătos, şi a făcut din mine un copil al Său! În loc să organizez nedeia satului în anul acela, am fost chemat de Domnul să organizez bunul mers al lucrării Sale în satul Turnu Rueni. „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor.