CU DOMNUL IN TEMNITA

Duşmani ce devin prieteni

de Nicolae Radoi

După ce am fost arestaţi, torturaţi, „judecaţi” şi condamnaţi, a urmat încarcerarea noastră oficială. Eram adunaţi toţi ce condamnaţi într-un şir lung şi se proceda la perchiziţionarea noastră ce era însoţită de bătăi crunte. Eram ultimul din şir. Lângă mine se afla un credincios adventist, condamnat pentru că nu voia să acţioneze sâmbăta, după cum cereau „regulile” armatei. Înaintea noastră câţiva indivizi au fost bătuţi sălbatec. Băiatul adventist era cam îngrozit de ceea ce va urma. Încercam să îl încurajez, dar scenele anterioare îşi făcuseră efectul. Mă gândeam însă și la soarta noastră, a celor trei de la Caransebeș. Noi fuseserăm condamnați pentru că “am bătut milițeni”. Deținuții care intrau la închisoare pentru că bătuseră milițieni, erau bătuți cu sălbăticie. Știam ce mă așteaptă.
Fratele Cocârțău și cu fratele Prejban erau într-un țarc de unde vedeau cele ce se petreceau și ei ar fi urmat să intre în scenă în actul doi. Când a venit rândul la percheziţionare a fratelui adventist, au găsit asupra lui o Biblie. Acum „păcatul” lui era dintr-o dată mult mai grav. Ca să îşi bată joc de el, cei care îl anchetau i-au cerut să mănânce Biblia, promiţându-i că dacă acceptă, nu va fi bătut. Tânărul adventist stătea în faţa lor galben, fără să spună ceva, sau să facă ceva. Se vedea clar că este descumpănit şi îngrozit. Ofiţerii vedeau lucrul acesta şi stăruiau de el să înceapă să mănânce Biblia. Nu ştiam cum se va sfârşi scena la care participam. Eram ultimul din coloană şi mă gândeam că odată cu mine nu mai au nici un alt caz de analizat şi vor avea timp din belşug să mă bată. Îngrijorarea tânărului adventist era şi a mea în clipele acelea. La un moment dat unul din ofiţeri s-a apropiat şi a luat în mână corpul delict, Biblia, şi a deschis-o, curios să vadă ce scria în acea carte pentru care cei credincioşi erau gata să sufere atâta umilire şi maltratare. S-a aşternut o tăcere grea. Apoi ofiţerul a început să citească cu voce tare. Biblia se deschisese la Isaia, şi ceea ce i-a căzut sub ochi era versetul zece din capitolul 41. Fără să îşi dea seama ce face ofiţerul a citit: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci eu sunt Dumnezeul tău; eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Ce bine au venit pentru noi acele cuvinte! Nu ştiu dacă lucrul acesta a fost observat de cei care urmau să ne tortureze, dar atunci s-a petrecut o minune. Ofiţerul care a citit versetul a adăugat după ce şi-a ridicat ochii din Scriptură: „De ce te temi? Nu scrie aici să nu te temi, pentru că Dumnezeu este cu tine?” Apoi s-a oprit, s-a întors spre ceilalţi, s-au înţeles din priviri şi au plecat cu toţi, fără să ne mai interogheze şi fără să pună să fim bătuţi! Se vedea că cercetarea lui Dumnezeu a venit peste ei! Noi nu știam că unul din ofițeri participase la procesul nostru și știa că acuzațiile ce ni s-au adus erau false. Am așteptat acolo neștiind ce să fac. În cele din urmă a venit unul care ne-a spus să ne îmbrăcăm și să plecăm la celulă. La fel s-a procedat și cu frații mei Cocârțău și Prejban. Noi am fost singurii puși în pușcărie pentru “păcatul că am bătut milițieni” și care nu am fost torturați la intrarea în pușcărie! Milițienii  însărcinați cu supravegherea noastră au știut că acuzațiile au fost mincinoase și nu ne-au bătut. E trist că unii credincioși au crezut minciunile oficialilor, dar milițienii puși să ne facă viața amară nu le-au crezut. Aşa au început zilele oficiale de puşcărie. Dumnezeu a vegheat ca la începutul puşcăriei noastre să ne întărească dându-ne una din cele mai frumoase promisiuni ale Bibliei pe care să o tezaurizăm pentru zilele ce urmau. Mai mult, Dumnezeu a împlinit o promisiune făcută în altă parte a Scripturii (Proverbe 16:7): „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăşmaşii lui.” Ofiţerul care a citit versetul din Isaia, a devenit din ceasul acela un prieten al nostru. Prin toate cele întâmplate în prima zi a detenţiei noastre oficiale, Dumnezeu ne-a comunicat că este cu noi şi ne putem bizui pe prezenţa Sa, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.

Închinare în celulă

Prima dată am fost puşi împreună cu alţi puşcăriaşi într-o cameră ce adăpostea 42 de indivizi. În fiecare seară se iscau discuţii aprinse, mai ales pe tema credinţei în Dumnezeu, din moment ce toţi ştiau că noi fuseserăm închişi pentru credinţă. Am avut acolo ocazia să le oferim mărturia noastră, să le spunem felul în care am ajuns să credem în Domnul Isus, şi cât de importantă era credinţa pentru noi. Unii ascultau în tăcere, alţii batjocoreau cele spuse de noi, iar alţii se împotriveau deschis. Fiecare acţiona în funcţie de interesele ce le avea. Unii credeau că dacă vor lua poziţie faţă de noi, cei închişi pentru credinţă, vor obţine clemenţă de la persecutori. În celulă se aflau chiar profesori. Aceştia au avut curajul să participe la discuţiile noastre şi să aducă argumente în sprijinul existenţei lui Dumnezeu. Se vedea cum ceata împotrivitorilor se subţia în fiecare zi, până când nimeni nu a mai avut ce obiecta la mărturia noastră.

Din acel moment, autorităţile observând că în loc să fim noi influenţaţi de atmosfera celulei, de fapt noi determinam atmosfera celulei prin discuţiile avute şi prin tonul optimist oferit de credinţa noastră în Dumnezeu, au hotărât transferarea noastră în alt fel de celule. Decizia lor a fost motivată oficial prin afirmaţia că exercitam o influenţă nocivă asupra celorlalţi deţinuţi.

Am ajuns în celula morții. În această celulă eram doar cei trei de la Caransebeș. Geamul era spart, și frigul era cumplit. Conform legii trebuia să ni se dea lemne de foc, dar de fapt ni se dădeau lemne foarte puține. Într-una din nopți a trebuit să ne ardem hainele pentru a putea să ajungem neînghețați dimineața. Celula era plină de păduchi. Când ne-am plâns de prezența lor, ne-au luat salteaua din cameră pe motiv că o dezinfectează, și a trebuit să petrecem nopțile fără saltea. De pe pereții celulei se scurgea mereu apă, până acolo că apa se ridica pe podea. Pentru a nu sta cu picioarele în apă, noi trebuia mereu să luăm apa de pe podea cu o cârpă și să o stoarcem într-un vas. Acolo, în celula morții am început să cântăm și să avem servicii de închinare. Nu puteam citi Cuvântul, dar îl reproduceam din memorie. Acolo am avut așa mare bucurie, încât spuneam celor doi: Aș fi gata să mor acum pentru Domnul! E așa mare har să fii un martir! Așa am putea să arătăm ceva din dragostea noastră pentru Cel ce și-a dat viața pentru noi!

Într-una din zile, în timp ce mă rugam, fiind pe genunchi, a intrat în celulă un colonel. Auzise cântările noastre și voia să ne oprească din închinare. Când a intrat în celulă (celula nu avea vizor) a strigat la noi să ne oprim din închinare. Eu continuam să mă rog cu voce tare, fără să dau atenţie la cele ce se petreceau în jur. Colonelul s-a apropiat de mine, şi înfuriat mi-a tras o cizmă în spate. Am continuat să mă rog, şi cizmele au continuat şi ele să mă lovească cu furie. Când am încetat rugăciunea m-am sculat şi am dat faţă cu ofiţerul ce se vedea clar că era foarte furios.  „Vreau să ştiu – mi-a strigat el – de ce nu te-ai ridicat când am intrat în cameră?” I-am răspuns că mă rugam, şi prin urmare nu puteam să mă scol de pe genunchi atâta vreme cât mă  adresam lui Dumnezeu în rugăciune. El m-a apostrofat spunând că regulamentul cere să mă opresc din orice acţiune şi să dau atenţie la oficialii care intră în celulă! I-am răspuns că Dumnezeu este mai mare ca orice oficial, şi nu mă puteam opri din rugăciune pe motiv că cineva intra în cameră!  Eu respect întâi pe Dumnezeu, și apoi respect pe ceilalți oameni. “Vă respect și pe dumneavoastră – i-am spus. Acum spuneți ce aveți de spus și voi executa”. Scos din minţi, colonelul a început să zbiere: „Aici eu sunt Dumnezeu” Aici eu sunt Dumnezeu!” Apoi a plecat mânios.

În timp ce avea loc această confruntare cu coloneul, pe holul clădirii, în fața celulei noastre un tinerel spăla dușumeaua și asculta discuția noastră. Era și el printre cei condamnați de autoritățile ceaușiste pe baza “dreptății” comuniste. Atunci și acolo, acel tânăr a hotărât să devină credincios, dându-și viața Domnului Isus. Când a ajuns acasă, a început să frecventeze Biserica Baptistă din Bujac, Arad, unde a mărtusrisit la botez că a auzit discuția dintre un deținut pocăit și un colonel care îl persecuta în celula morții. Fratele Doboș Octavian mi-a relatat acest episod. Mulțumesc lui Dumnezeu că timpul petrecut în celula morții nu a fost în zadar.

Convertire în închisoare

Deoarece autoritățile au constatat că nici regimul din celula morții nu ne îngenunchiază, au introdus în celula noastră un criminal notoriu sperând într-o încăierare și probabil în înfăptuirea unei crime. La intrarea lui în celulă un plutonier mi-a spus că pot să îl bat, dacă vreau.

Criminalul se numea Gârbaci, și era cunoscut în toată pușcăria. Fusese pus în închisoare pentru omor. Bătuse pe câțiva care avuseseră curajul să se ia la harță cu el. Avea renumele de a fi cel mai înrăit deținut. Toți se temeau de el. Avusese câteva tentative de evadare, sperând că va fi împușcat. A încercat de câteva opri să se sinucidă prin spargerea gâtului cu o lingură. Era pus permanent în lanțuri. Când a fost dus la noi în celulă, i-am spus că în celula noastră se practică închinarea de trei ori pe zi, dimineața, la amiaz și seara. I-am spus ca nu e obligat să participe, și poate să facă orice, dar să nu deranjeze închinarea. El ne-a răspuns că este bucuros să fie în prezența unor oameni care se închină lui Dumnezeu. În ciuda faptului că era un criminal, omul avea o sensibilitate deosebită. Scria poezii. Nu văzusem până atunci creion în închisoare, dar el avea unul. Ei, bine, criminalul Gârbaci a devenit foarte interesat de o problemă, și anume, problema iertării. El nu credea că Dumnezeu poate ierta pe un individ care înfăptuise atâtea păcate, inclusiv crimă. Noi i-am spus că Sângele Domnului Isus Christos ne curățește de orice păcat, și i-am relatat mărturia întoarcerii noastre. A treia zi după ce Gârbaci a venit în celula noastră, în timp ce ne rugam, a început și el să strige către Dumnezeu: Doamne Dumnezeule, dacă este adevărat ce mi-au psus acești oameni despre bunătatea Ta și despre faptul că ierți pe oameni, vin șieu, cel care am comis crimă și am vrut să îmi iau vioața de atâtea ori, vin să te rog să mă ierți și să mă primești! După această rugăciune Gârbaci nu a vrut să ne mai lase pe noi să scoatem apa cu cârpe din celulă, ci a ținut să facă el permanent această slujbă, deși lanțurile de la mâini și de la picioare îl incomodau foarte mult. Când a venit plutonierul a doua zi , și l-a văzut, nu a putut să creadă ceea ce observa și l-a întrebat pe Gârbaci ce s- întâmplat? „Domnule plutonier, a spus el, eu nu mai sunt cel ce am fost. Gârbaci cel vechi nu mai există. Acum sunt un om nou! Oamenii cu care m-ați pus în celulă sunt sfinți! Eu o să fac tot timpul operația asta de scoatere a apei din celulă!

După câteva zile, vrând să știe ce s-a întâmplat în realitate în grupul nostru, autoritățile au introdus în celulă pe un alt deținut. Acesta fusese închis pe trei luni, dar i s-a promis că va fi eliberat de îndată ce face un raport despre cei închiși în celula noastră. A asistat la serviciile noastre de închinare, și după câteva zile a spus plutonierului: „Domnule, așteptați în zadar să dau un raport despre acești oameni, căci nu îl voi da. Aici în celulă este un colț de rai. Aș sta tot timpul într-o așa celulă! Nu am nevoie de raportul vostru pentru a mi se scurta detenția.” Noi l-am rugat să dea o declarație despre ceea ce a văzut în celula noastră, deoarece nu era nimic care să ne incrimineze, dar el nu a voit să dea declarație despre noi. Mă gândesc câtă demnitate a avut acel om, nepocăit, și ce diferență între el și frații noștri care dădeau declarații prin care incriminau pe frații lor și știau că vor rezulta în  persecutarea fraților lor! Nu mai îmi amintesc decât faptul că numele acelui om era Costică, dar m-am rugat pentru el ca Dumnezeu să îi dea și lui pocăința și mântuirea minunată a Domnului nostru Isus Christos.

Imediat ce s-a constatat convertirea lui Gârbaci, el a fost scos afară, și pus din nou între ceilalți deținuți. În câteva zile toată închisoarea Popa Șapcă a știut că Gârbaci s-a pocăit și este un alt om. De frica de a nu contamina pe alți deținuți, care îl cunoscuseră și știau acum de schimbarea lui, autoritățile au hotărât să îl transfere în închisoare la Craiova. După 1989 fratele Cocârțău l-a căutat și a intrat în legătură cu el, constatând că fratele nostru Gârbaci îl slujește pe Domnul nostru în satul lui din Moldova unde a înființat o Biserică. Îndemn pe fratele Cocârțeu să scrie ceva despre ceea ce a urmat după eliberarea lui Gârbaci și întoarcerea lui în satul de baștină.

Bine din rău

Cum am ieșit din celula morții? Probabil că acolo ne putrezeau oasele, dar Dumnezeu a vrut să ne scoată de acolo. A făcut lucrul acest într-un mod care acum mă uimește, dar atunci m-a consternat. N-a fost de-ajuns că am fost pus în închisoare pentru acțiunea iluzorie că am bătut milițieni, ci mi s-a intentat și un proces, fiind acuzat de venituri ilicite. De aceea am fost scos din celula morții și dus în fața instanțelor pentru a da socoteală de averea mea. Procesul al doilea a fost ținut în Caransebeș. O serie de prieteni au venit să depună mărturie despre integritatea mea, și despre faptul că nu am câștigat nimic necinstit. Oamenii care m-au ajutat să îmi reconstruiesc casa după incendiul prin care am trecut, au mărturisit că ei m-au ajutat cu lemn și alte materiale. Judecătorul a dat sentința că nu eram vinovat. Dar s-a mai întâmplat ceva. În fața judecătorului am pus o întrebare:  „De ce suntem puși în celula morții, la un loc cu criminalii, noi care ne-am făcut “vinovați” doar de faptul că nu ne-am supus liderilor noștri religioși?” Când a auzit judecătorul că am fost puși în celula morții, a cerut imediat informații de la gardianul care era prezent, care i-a confirmat ceea ce spuneam. A fost revoltat să audă că într-adevăr am fost puși în celula morții. Pe drumul întoarcerii la pușcărie, gardianul ne-a spus că am făcut o mare greșală, spunând public despre regimul ce ni s-a aplicat în închisoare. Așa ceva nu se face, ne-a spus el, ceea ce ne dădea de înțeles că soarta noasatră va fi și mai crudă. Dar Dumnezeu a lucrat așa că de atunci nu am mai fost puși în celula morții. Un judecător „nedrept” a făcut un pic de dreptate! Era același judecător care a mers la București pentru a obține pentru noi o sentință mai umană decât ceea ce cereau conducătorii noștri de la București din conducerea cultului baptist. Ei au cerut să ni se dea 20 de ani, dar judecătorul Mustețea a reușit să obțină pentru noi sentințe între șase luni și un an și jumătate. Tot datorită intervenției lui se pare că am fost scoși din celula morții. Dumnezeu să îi binecuvinteze familia.

Astfel, m-am trezit repartizat într-o celulă cu doisprezece indivizi. Acolo era șef de celulă un zbir care teroriza pe cei din subordine. Într-o zi, venind spre seară în celulă, m-am așezat pe pat pentru a mă odihni o clipă. Zbirul a intrat și el în celulă, și văzându-mă așezat pe pat, m-a prins de gât și îmi spunea nervos că eu încalc regulile stând pe pat când nu era permis (regula era ca înainte de culcare nu aveai voie să te așezi pe pat). Cu o mână l-am apucat de piept, l-am ridicat în sus și l-am aruncat până la nivelul celui de al treilea pat (paturile erau supra etajate). De acolo l-am lăsat să cadă jos. De-abia trăgându-și respirația, omul nostru s-a sculat de jos spășit, și mi-a zis: „Știam că ești pocăit!” „Da, sunt – i-am răspuns – și dacă nu te comporți bine, o să ai de-a face cu mine de azi înainte!

Surprins de poziția și de răspunsul meu, și înțelegând că el nu mai poate face nimic în acea celulă, a cerut să fie transferat în alta, unde putea să facă pe zbirul în continuare. În acea celulă era unul din frații mei cu care fusesem condamnat, Petru Cocârțeu. Știam că Petru primise o căciulă groasă, ce îl ajuta așa de bine să îndure frigul iernii. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu căciula lui, și mi-a spus că „șeful” dormitorului i-o luase cu forța după ce îi cărase și câteva picioare.  M-am dus direct la “șeful” celulei și i-am luat căciula fratelui meu de pe cap și i-am spus că dacă se mai întâmpșă să aud că mi-a maltratat fratele, o să aibă de-a face cu mine. S-a scuzat, spunând că nu a știut că acela era fratele meu.

Într-o altă zi, milițianul care ne supraveghea a început să bată pe un tinerel firav pentru nu știu ce i se năzărise lui că a făcut acel tânăr. Văzând cruzimea milițianului m-am apropiat de el, am pus mâna pe baston cu hotărâre și i-am spus să înceteze să bată pe tânărul acela. Dacă vrei să bați pe cineva, i-am spus – bate-mă pe mine!  Milițianul și-a plecat ochii în jos, și-a luat bastonul și a plecat fără să spună o vorbă.

În atelierul unde trebuia să lucrăm, s-a ajuns la respectarea tuturor deținuților, pentru că noi, cei pocăiți am intervenit pentru a elimina cât de cât nedreptățile. În loc ca deținuții care nu puteau face norma să fie bătuți, așa cum se obișnuia înainte, s-a ajuns la colaborare și cei mai iuți ajutau pe cei mai puțin iuți, așa ca nimeni să nu mai fie bătut. Personal am depășit norma uneori cu sute de piese. Când printre piesele pe care le făceam au fost strecurate piese defecte pentru a fi acuzat de sabotaj, ofițerul care citise din Biblie Isaia 41:10 mi-a luat apărarea și a dovedit că eu nu puteam intreprinde acțiuni de sabotaj, deoarece întreceam cu mult norma care ne era dată. Astfel, acțiunea prin care se încerca să mi se prelungească timpul detenției a fost deturnată. Toți cei ce erau în conducerea închisorii și aveau putere de decizie, au luat poziție în favoarea mea. Comandantul închisorii, domnul Kiraly, a refuzat orice prelungire a detențeiei mele. Mă gândesc iarăși la cei din conducerea cultului baptist, care voiau să fim ținuți 20 de ani în închisoare!

După o vreme autoritățile închisorii au observat că singurii care puteau ține ordine între deținuți erau pocăiții. Pe mine m-au însărcinat să opresc orice încăierare dintre deținuți. Aceștia cunoșteau atât puterea mea fizică, cât și faptul că eram drept și nu lăsam nedreptatea să domnească în relațiile dintre deținuți. Așa se face că cei bătăuși și cei nedrepți au încetat multe din acțiunile lor pe timpul cât am fost acolo.

Relația noastră cu ofițerul Roman, cel ce ne-a citit Isaia 41:10 la începutul detenției, a continuat și după ce ne-am eliberat. După revoluție m-am întâlnit cu colonelul Mato, care a fost însărcinat cu ancheta noastrăîn 1978. El m-a luat în brațe, și mi-a spus că a refuzat să continue ancheta, și de aceea a fost dată altor ofițeri mai loiali guvernului, și acum și el este un frate de al nostru. Cred că multe alte surprize legate de experiența întemnițării noastre, chiar dacă nu vor  continua să mai transpară aici, le vom cunoaște odată când vom sta la masă în Împărăția veșnică la care am fost invitați prin grația Mielului.