DOSARELE MEMORIEI MELE...

  de Nicolae Rădoi

 Ce ar fi fost dacă… ?

Cred că mărturiile sunt foarte importante în stabilirea adevărului istoric, de aceea mă străduiesc să las în urmă mărturia lucrurilor pe care le-am trăit cu fraţii mei de credinţă în anii când în România stăpânea un guvern comunist antrenat în acţiuni de distrugere a credinţei creştine. Ca mulţi alţi creştini, am avut harul să sufăr pentru Hristos, şi am privit lucrul acesta cu bucurie, dar ceea ce m-a durut foarte mult a fost colaborarea fraţilor noştri la persecuţia de care am avut parte. Uneori mă întreb cum ar fi fost istoria noastră dacă fraţii nu ar fi trecut de partea călăilor comunişti ? Şi iarăşi mă întreb dacă nu cumva puteam să scriem împreună o altă istorie a baptiştilor români !?

Un an important în istoria Bisericilor Baptiste din România

Anul 1978 a fost unul de răscruce pentru credincioşii baptişti din România, şi nu numai pentru ei, ci şi pentru celelalte culte evanghelice. De ce cred acest lucru ? A fost anul când guvernul comunist al României era confruntat cu o mişcare reformatoare ce s-a răspândit în Bisericile Baptiste, în virtutea căreia membrii bisericilor au început să manifeste iniţiativă şi responsabilitate. Mă refer la mişcarea ce a avut intenţia de a scoate bisericile de sub controlul autorităţilor comuniste prin exercitarea dreptului de a alege în fruntea congregaţiilor oameni temători de Dumnezeu, care, se nădăjduia, vor refuza compromisul cu autorităţile.

E cunoscut faptul că deceniul anilor şaptezeci a adus un suflu de trezire spirituală în Bisericile Baptiste din România. Această trezire a fost cunoscută mai ales prin efervescenţa creată de predicarea Cuvântului de către fratele Liviu Olah. Deşi i s-a luat carnetul de predicator, deşi a fost mutat de mai multe ori ca păstor de la o Biserică la alta, oriunde a mers şi oriunde a ajuns, Liviu Olah a adus cu sine acea adiere a Duhului Sfânt care trezea pe pocăiţi şi aducea la credinţă pe cei nepocăiţi. Astfel, la Timişoara, la Făget, la Jimbolia, la Oradea şi la Bujac - Arad, unde fratele Liviu Olah a fost consecutiv predicator, au avut loc deşteptări spirituale. După ce a fost ales păstor în Timişoara (în ciuda faptului că opoziţia securiştilor din Biserică a fost acerbă), şi după ce Dumnezeu a început să lucreze miraculos acolo, Liviu Olah a fost transferat forţat (cu concursul celor din Comunitatea Baptistă de Timişoara) la Făget. Istoria s-a repetat şi acolo. De îndată ce trezirile s-au încins la Făget, fratele Liviu a fost mutat samavolnic la Jimbolia, şi apoi i s-a luat imediat carnetul de predicator. După o vreme, Biserica Baptistă numărul 2 din Oradea l-a chemat ca păstor, şi ceea ce a urmat, ştim cu toţii. Dumnezeu a zguduit nu numai Oradea, şi şi alte oraşe din România unde fralele Liviu Olah era invitat să predice. Astfel, trezirile spirituale nu s-au limitat numai la locurile unde Liviu Olah a fost păstor, ci s-au extins şi în alte oraşe din România, unde Duhul lui Dumnezeu a mişcat pe păstorii bisericilor locale. Mulţi predicatori au stat în rugăciune înaintea Domnului şi au fost binecuvântaţi în Bisericile ce le păstoreau cu treziri.

Treziri şi transformări

Aceste treziri nu puteau rămâne fără consecinţe, mai ales în ce priveşte observarea reglementărilor ce limitau dreptul de închinare a credincioşilor. Cei treziţi nu mai voiau să ţină cont de regulile venite de la Departamentul Cultelor prin Uniunea Baptistă de la Bucureşti şi implementate de Comitetele Comunităţilor Baptiste regionale. Astfel de reguli opreau pe credincioşi de la închinare şi de la practicarea credinţei conform cerinţelor Sfintelor Scripturi, limitând timpul şi numărul întrunirilor săptămânale, reducând numărul de păstori dintr-un oraş şi lăsând biserici fără slujitori, ţinând închise unele Case de rugăciune şi forţând pe credincioşii acestora să îşi mute membralitatea la Biserici aflate la o distanţă mare astfel încât frecventarea să fie foarte inconvenientă, etc, etc. Aşa se face că pe lângă protestele concretizate în încălcarea acelor reguli, au apărut şi proteste scrise cum a fost broşura lui Iosif Ţon, „Cine îşi va pierde viaţa” şi „Memoriul” celor 50 de păstori baptişti adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu. Memoriul a fost redactat în anul 1973 şi în el s-au semnalizat abuzurile autorităţilor comuniste înfăptuite prin instrucţiuni nescrise în ce priveşte reglementarea modului de funcţionare a Bisericilor Baptiste. Se semnala astfel, amestecul autorităţilor în procesul de alegerea a păstorilor şi a comitetelor, interferenţa în ce priveşte aprobarea unor persoane pentru botez, refuzul aprobării cererilor de construire de locaşe de cult, neaprobarea cererilor de reparare a celor ce erau vechi şi în nevoie de reparaţii, arogarea dreptului de a impune cine să vorbească şi cine să nu vorbească la amvonul unei biserici, etc, etc.

O copie a Memoriului a fost depusă şi la sediul Uniunii Baptiste din Bucureşti, care ar fi trebuit să aibă iniţiativa în această luptă pentru drepturile credincioşilor. Regretabil, că nici în ceasul acela cei din conducerea Uniunii Baptiste din Bucureşti nu a trecut de partea Bisericilor şi a credincioşilor pe care, chipurile, îi reprezentau, ci au încercat suprimarea acestei mişcări, la cererea autorităţilor comuniste. Prima reacţie a autorităţilor comuniste a fost să determine pe semnatari să îşi retragă semnătura, şi în acest scop au solicitat pe cei din conducerea Cultului Baptist să încerce tot ce puteau în această direcţie. Conducătorii zeloşi ai Cultului Baptist s-au pus imediat pe lucru şi au exercitat presiune constantă asuprea semnatarilor să declare că lucrurile spuse în Memoriu nu erau adevărate. Majoritatea semnatarilor a rămas însă pe poziţie, şi după ce câţiva păstori (Iosif Serac, Pascu Geabou, Vasile Taloş) au documentat toate abuzurile menţionate, autorităţile au schimbat macazul.

Concesii şi coliziuni noi

Au urmat concesii din partea guvernului, mai ales că memoriul ajunsese cunoscut şi în străinătate. Rezultatul memoriului a fost că autorităţile comuniste au slăbit controlul strâns de până atunci, permiţând bisericilor (nu numai celor baptiste, ci şi bisericilor celorlalte culte evanghelice), să îşi organizeze serviciile religioase în mai mare libertate şi să boteze pe cine voiau. Controlul s-a menţinut însă efectiv în ce priveşte alegerea persoanelor în comitetul de conducere a bisericilor. În acest punct organele comuniste au rămas pe poziţie, deoarece îşi dădeau seama că alegerea în comitet a unor persoane integre şi nedispuse la compromisuri însemna pierderea totală a controlului Bisericilor şi al păstorilor acestora, inclusiv a forurilor superioare (conducerile Comunităţilor Baptiste şi a Uniunii Baptiste) care erau manipulate de autorităţile comuniste după bunul plac.

După câştigarea concesiilor menţionate anterior, următorul pas în lupta pentru respectarea drepturilor religioase ale credincioşilor baptişti trebuia făcut prin refuzul bisericilor locale de a mai permite împuterniciţilor de a impune la conducerea bisericilor oameni ai compromisului. În momentul în care Bisericile şi-ar fi putut alege în comitet oameni integri, aceştia ar fi schimbat atât realităţile triste de la nivelul Comunităţilor Baptiste regionale (unde se instalaseră oamenii guvernului şi executau slugarnic comenzile primite atât de la Departamentul Cultelor), cât şi de la nivelul Uniunii Baptiste de la Bucureşti condusă de „iudele” Cultului Baptist. Alegerile libere în Biserici însemnau sfârşitul controlului guvernului în Cultul Baptist. Dacă Bisericile Baptiste şi-ar fi ales liber oamenii în comitet, aceşti oameni integri nu ar mai fi ales la Comunităţi şi la Uniune oameni corupţi, şi astfel controlul guvernului comunist în Cultul Baptist prin forurile reprezentative ar fi încetat.

Acest nou câmp de bătălie a fost inaugurat după 1975 cu încercări mai timide în unele Biserici, sau mai îndrăzneţe în altele. La începutul anului 1978 Biserica Baptistă din Caransebeş a trecut la alegeri cu vot secret şi a ales un comitet format din oameni ce credeau în responsabilitatea lor de a guverna Biserica în conformitate cu principiile biblice, şi nu în concordanţă cu cerinţele împuterniciţilor şi a altor funcţionari de la Departamentul Cultelor din Bucureşti. Noul comitet a trecut imediat la schimbări majore în funcţionarea Bisericii. Nimeni nu a înţeles atât de bine importanţa alegerilor libere din Biserica Baptistă din Caransebeş cum au înţeles-o comuniştii. Experimentul de la Caransebeş ar fi fost urmat de alte şi alte biserici până când autorităţile comuniste s-ar fi trezit în faţa unei realităţi ce ar fi adus schimbări la nivelul superior, şi atunci ar fi fost confruntaţi cu o situaţie pe care nu o mai puteau controla. Autorităţile comuniste ar fi pierdut controlul conducerilor de la Comunităţi şi de la Uniune !

Care a fost miza ?

Mulţi credincioşi baptişti nu au înţeles ce s-a petrecut la Caransebeş şi unii nu înţeleg nici azi ce s-a întâmplat în realitate acolo. Unii au crezut propaganda Uniunii şi a lui Iosif Ţon că la Caransebeş s-au manifestat firesc vreo câţiva fraţi, şi astfel, au ajuns în conflict cu autorităţile care i-au pus în închisoare. De fapt şi Comunitatea de la Timişoara, şi Uniunea de la Bucureşti, şi Iosif Ţon şi autorităţile comuniste ştiau ce este în joc atunci când Biserica Baptistă din Caransebeş a ales un comitet de oameni integri hotărâţi să pună capăt amestecului autorităţilor comuniste în acea Biserică. La Caransebeş se aprinsese un foc (nu doar cel al trezirilor) ce urma să se extindă în toată ţara. Era hotărârea de a cârmui Biserica după principiile Cuvântului fără a lăsa pe cei netăiaţi împrejur (Sambalat şi Tobia) să aibă un cuvânt de spus !

Ferm hotărâţi să evite o astfel de realitate, autorităţile au cerut Comunităţii Baptiste de la Timişoara să demită noul comitet şi să readucă Biserica Baptistă din Caransebeş la starea dinainte. Cei din conducerea Comunităţii Baptiste din Timişoara (Ieremia Găvăgină, Ioan Băleanu şi alţi trădători) au declarat alegerile de comitet nule, şi au cerut în mod samavolnic Bisericii să aleagă un alt comitet. Biserica (ce alesese cu o majoritate de peste 90% comitetul nou) a refuzat să se conformeze cererii Comunităţii. Timp de opt luni Biserica Baptistă din Caransebeş a funcţionat cu noul comitet şi pentru întâia oară s-au realizat lucruri ce înainte fuseseră imposibile. Ca unul care am fost în comitetul nou al Bisericii pot depune mărturie despre evenimentele anului 1978 petrecute în Biserica Baptistă din Caransebeş. Împuternicitului regional, domnului Cârneci, care insista în mod obraznic să participe la

şedinţele de comitet şi să ne dea directive ce să facem, i s-a spus să îşi ia gândul de la participarea la şedinţele comitetului. Când el insista să participe ca şi înainte la şedinţe, noi l-am întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” La răspunsul lui negativ, i-am spus: „Atunci nu ai ce căuta să participi la lucrările comitetului Bisericii Domnului Isus Hristos!”

Presiuni şi planuri punitive

Au urmat alte presiuni şi maşinaţii. La îndemnurile Partidului, cei din conducerea Comunităţii Baptiste de la Timişoara au cerut să vină să facă o verificare a casieriei Bisericii. Intenţia lor era să încerce să ne discrediteze prin răspândirea unor zvonuri că nu mânuim corect finanţele Bisericii. Noi am acceptat, cu condiţia să fie prezenţi doi fraţi integri din alt oraş, oameni imparţiali, care să supravegehze pe cei de la Comunitate în timpul verificării actelor. Bineînţeles, că cei de la Comunitate nu au mai vrut să facă verificare în aceste condiţii. De atunci Biserica Baptistă din Caransebeş a refuzat să mai contribuie cu bani la susţinerea acelei conduceri corupte de la Timişoara. Precedentele se înmulţeau, şi autorităţile erau tot mai agitate. Experimentul Caransebeş începea să fie cunoscut în toată ţara şi să dea mari dureri de cap autorităţilor comuniste.

Aceste autorităţi acţionau pe mai multe planuri. Dizidenţii – aşa eram numiţi noi – trebuiau opriţi cu orice preţ, deoarece Biserica din Caransebeş devenea un fel de Biserică deschizătoare de drumuri. Evanghelizările nu mai conteneau, oameni tot mai mulţi veneau la pocăinţă. Biserica era susţinută în situaţia dificilă în care se afla de fraţi bine cunoscuţi atât în ţară, cât şi peste hotare, ca Liviu Olah, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, Iosif Ţon, etc. Vizitele dese ale acestor fraţi şi renumele lor făcea imposibilă suprimarea mişcării de la Caransebeş în condiţiile acelea. De aceea autorităţile au încercat izolarea Bisericii Baptiste din Caransebeş. Astfel, pe fratele Liviu Olah l-au capacitat să plece, la îndemnurile lui Iosif Ţon. La fel au procedat cu fraţii Aurel Popescu şi Pavel Nicolescu. Îşi dădeau seama că atâta vreme cât aceşti fraţi erau în ţară nu puteau înăbuşi cu succes autonomia Bisericii din Caransebeş. De îndată ce au văzut pe aceşti credincioşi vajnici afară din ţară, autorităţile au trecut la represalii.

O simbioză interesantă

A fost solicitată conducerea Uniunii Baptiste să intervină pentru a da la o parte noul comitet. Cei de la Uniune au cerut Bisericii să aibă o altă adunare generală şi să aleagă un alt comitet. Noi ne-am consultat cu Iosif Ţon ce era de făcut, şi el a susţinut că ar trebui să avem o altă adunare generală aşa cum sugera Uniunea. Deşi nu aveam nici o obligaţie să ţinem o altă adunare generală, noi am hotărât să avem totuşi o astfel de întrunire, dar nu în data când cei de la Uniune îşi propuseseră să vină la Caransebeş, ci în data în care Biserica a văzut de bine, 24 septembrie 1978. La acea adunare generală Biserica (printr-o majoritate covârşitoare) a reconfirmat în comitet pe toţi cei ce îi alesese la începutul anului. Fratele păstor Belciu Busuioc a confirmat că adunarea generală şi hotărârile au fost statutare. În aceiaşi duminică, seara, Iosif Ţon a venit la Biserica din Caransebeş, şi a încercat să declare deciziile adunării generale nule, propunând să se ţină o altă adunare generală peste trei săptămâni. El ştia că atunci vor veni de la Bucureşti cei din conducerea Uniunii cu intenţia de a rezolva situaţia în favoarea cerinţei autorităţilor, şi anume, ca noi să fim daţi la o parte. Iosif Ţon urmărea atunci un post la Seminarul Baptist şi încerca să intre în graţiile Uniunii. Biserica însă, a refuzat să îi asculte „sfatul.”

În tot timpul acesta comunitatea baptistă din Caransebeş experimenta creştere numerică prin pocăinţa multor oameni, şi de aceea s-a stabilit să avem un botez în data din 15 octombrie. Cei de la conducerea Uniunii din Bucureşti şi-au anunţat venirea la Caransebeş pe data de 13 octombrie, pentru că programaseră să aibe o adunare generală cu Biserica noastră! Statutul Bisericii spunea că Biserica hotărăşte când, şi în ce condiţii să aibe adunări generale, dar lucrul acesta nu i-a împiedicat pe cei de la Uniune să stabilească ei o dată pentru adunarea generală a Bisericii, fără să consulte Biserica, deoarece trebuiau să execute ordinele de sus. Aşa se face că în 13 octombrie, vineri seara, când Biserica Baptistă din Caransebeş avea un serviciu divin, cei de la Uniune şi cu reprezentanţii Departamentului Cultelor s-au înfăţişat la Biserică, şi au cerut să treacă în faţă cu intenţia să preia conducerea Bisericii şi să procedeze la schimbarea comitetului!

De fapt cei din conducerea Uniunii (Cornel Mara, Paul Bărbătei, Traian Grec, Ioan Bunaciu, etc.) şi cei de la Comunitatea de Timişoara (Ieremia Găvăgină, Stanca, Ioan Băleanu, etc.), sosiseră cu o zi înainte şi au avut o întrunire la primăria oraşului la care au participat împuterniciţii (cel local din Reşiţa – Cârneci, şi cel de la Bucureşti - Cristoiu), apoi cei câţiva indivizi ce erau în opoziţie în Biserica noastră (vreo 30), apoi păstori din zonă care erau şi ei credincioşi Partidului, şi în sfârşit, primarul cu alţi reprezentanţi ai puterii locale care au pus primăria la dispoziţia fraţilor falşi. Scopul acelei întruniri era să se sfătuiască cu privire la modul de acţiune de a doua zi , aşa încât să obţină controlul Bisericii. Primarul oraşului ne declarase cu câtva timp înainte că el va schimba comitetul Bisericii! Însă planurile lor de „acasă” nu s-au potrivit cu cel din Biserică, loc pe care ei îl considerau un târg unde să îşi facă jocul şi mendrele. Vedem cum conducerea Cultului Baptist s-a unit cu duşmanii poporului lui Dumnezeu şi toţi împreună au ţinut sfat cum să aducă Biserica Baptistă din Caransebeş sub „îndrumarea partidului.”

Tâlharii ce voiau să transforme Casa Domnului

Toţi aceştia au venit vineri seara la Casa de rugăciune, şi cei din conducerea Uniunii au încercat să pună mâna pe amvonul Bisericii. Frăţietatea le-a spus că pot să stea în bancă, dar la amvon nu pot să urce. Insistenţele lor au fost foarte mari. „Cum, au spus ei, cinsprezece păstori să stea pe bancă şi să nu li se permită să ia cuvântul în Biserică?” (La amvon erau fraţi care dovediseră că nu fac compromisuri cu autorităţile comuniste, Octavian Doboş şi alţii). Cei din conducerea Uniunii deranjau tot timpul serviciul divin încercând să se urce la amvon. Ioan Bunaciu a început să se plângă că lui nu i s-a întâmplat niciodată aşa ceva în ultimii 25 de ani (de construcţie socialistă), să nu i se permită să urce la amvonul unei biserici! Mulţimea i-a sugerat să se pocăiască de colaborarea cu duşmanii poporului lui Dumnezeu, şi atunci va avea dreptul la amvon. Atunci Cornel Mara a strigat cerând să i se dea voie domnului inspector Cristoiu să vorbească, să fie lăsat măcar el la amvon să vorbească Bisericii: „Lăsaţi Biserica să voteze dacă vrea să îl audă pe domnul Cristoiu!” – a spus el. Eu am răspuns în numele comitetului: „Domnul Cristoiu nu poate fi pus la votul Bisericii, şi nici nu poate urca la amvonul Bisericii din moment ce este un ateu şi amvonul este un loc sfânt!” Astfel, consecvenţi principiului biblic, noi nu le-am dat voie celor netăiaţi împrejur să preia conducerea adunării lui Dumnezeu.

Merită relatat aici un incident interesant. Când s-au citit Scripturile tot poporul a fost invitat să se ridice pentru a da cinste Cuvântului. Împuterniciţii şi ceilalţi reprezentanţi ai guvernului comunist s-au ridicat în picioare, dar „fraţii” de la conducerea Comunităţii şi a Uniunii nu s-au sculat de loc! Văzând că nu pot

pune mâna pe amvon în nici un fel, Paul Bărbătei, secretarul cultului, şi ceilaţi au declarat în gura mare: „Nu vrem să vă recunoaştem ca şi comitet!” La care eu le-am răspuns în numele comitetului: „Favorul este reciproc. Nici noi nu vă recunoaştem. Nu aveţi nici un drept să vă amestecaţi în problemele Bisericii!”

Un botez memorabil

La terminarea serviciului divin, domnul Cristoiu a declarat: „Nu veţi avea botez duminică!” Iar noi am răspuns: „Dacă vom trăi, vom avea botezul, iar dacă nu vom trăi, nu îl vom avea!” După părăsirea locaşului de închinare, duşmanii noştri au făcut un alt plan de bătaie. Şefii m-au chemat de urgenţă la serviciu şi mi-au dat o cursă de camion la Bucureşti, chiar a doua zi, sâmbătă. Astfel, urmau să mă îndepărteze de Biserică pentru a nu fi prezent la botez. Apoi, miliţienii au fost chemaţi la Casa de rugăciune, şi toată noaptea de sâmbătă spre duminică au păzit baptistierul şi au pus apă caldă, urmând ca serviciul de botez să fie înfăptuit de Ieremia Găvăgină şi acoliţii săi. Dar Dumnezeu le-a dejucat planurile. Eu m-am întors în Caransebeş sâmbătă noaptea şi dimineaţa am fost prezent la Biserică. Acolo, am cerut fratelui Pavel Gavrilovici (un păstor neînfricat care fusese destuit din slujba de păstor al Bisericii Baptiste din Oraviţa de autorităţi şi scos din casa pastorală de Ieremia Gavagină la cererea Partidului) să îmbrace haina pentru botez şi să păşească la amvon împreună cu alţi lucrători necompromişi, cum erau fratele Medrea de la Hunedoara şi fratele Dimitrie Ianculovici. Cu toată Biserica am cântat plini de însufleţire cântarea: În faţă-i Isus, în spate-i lumea, şi înapoi noi nu vom da! Duşmanii noştri au rămas încremeniţi şi nu au mai putut schimba nimic. Aşa se face că pentru întâia oară de când comuniştii au pus mâna pe putere în România şi au eliberat carnete de păstori, 15 păstori cu carnetele în buzunar şi cu note de bună purtare de la Partidul Comunist, au stat pe bancă, şi alţi păstori, care nu aveau recunoaşterea autorităţilor, au condus serviciul divin şi au făcut botezul! Biserica din Caransebeş dădea un exemplu altor Biserici ce înseamnă să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni! Lucrul cel mai impresionant a fost faptul că acei candidaţi la botez înţelegeau primejdia la care se expuneau alăturându-se prin botez Bisericii Baptiste din Caransebeş, şi totuşi, au făcut lucrul acesta cu bucurie, fiind gata să sufere persecuţia, dacă era necesar!

Două scrisori

Ceea ce a urmat, se ştie. În drum spre casă am fost arestaţi, bătuţi şi încarceraţi... După arestarea noastră guvernul nu ştia cum să procedeze. Condamnarea noastră ar fi produs proteste în Apus, de aceea înainte de a ne condamna autorităţile şi-au asigurat o colaborare ce credeau ei că o să îi disculpe în faţa Apusului. S-au pus în circulaţie două scrisori: Una de la conducerea Uniunii Baptiste din Bucureşti în care eram acuzaţi de producerea de dezordine (tocmai cei care au vrut să facă dezordine la Caransebeş ne acuzau pe noi de dezordine!), şi una de la Iosif Ţon, care era încă bine văzut în străinătate. Cei de la conducerea Uniunii au cerut autorităţilor să ne condamne la închisoare. Iosif Ţon s-a limitat la faptul că a justificat acţiunile autorităţilor aruncând vina pe noi. El nu a cerut direct condamnarea noastră, dar a afirmat că eram vinovaţi şi guvernul avea dreptul să ne judece şi să ne condamne. Se împlineau spusele Domnului Isus când zicea că cei din conducerea soboarelor ne vor da la moarte şi vor crede că fac o slujbă lui Dumnezeu!

Mai relatez un episod care mi s-a adus la cunoştinţă recent (nu ştiu cât de verificabile sunt toate detaliile). În dupămasa zilei de 15 octombrie, Iosif Ţon l-a sunat pe fratele Teodor Vereş, care era păstor la Arad, Micălaca, şi i-a cerut să meargă imediat la Caransebeş pentru a culege informaţii la faţa locului cu privire la ceea ce s-a întâmplat acolo în urma serviciului de botez. Fratele Teodor Vereş a venit imediat la Caransebeş şi s-a informat despre tot ceea ce se întâmplase acolo, vorbind cu martori oculari. Imediat a plecat la Oradea pentru a relata cele aflate lui Iosif Ţon. L-a găsit la biroul Bisericii Baptiste numărul 2 cu alţi fraţi. Acolo, i-a relatat tot ceea ce aflase la Caransebeş. În urma celor relatate, Iosif Ţon s-a uitat spre ceilalţi fraţi şi a declarat: „Fraţii noştri au acţionat exact aşa cum am scris în Cine îşi va pierde viaţa! Să mulţumim lui Dumnezeu pentru ei!” La o lună după acest incident, fratele Teodor Vereş l-a sunat pe Iosif Ţon şi i-a spus: „Frate Iosif, circulă prin ţară o scrisoare în numele dumneavoastră, în care cei de la Caransebeş sunt condamnaţi. Cred că e o lucrătură comunistă. Aceea nu poate fi scrisoarea dumeavoastră!” La care Iosif Ţon i-a răspuns: „Este scrisoarea mea, m-am convins că cei din Caransebeş nu au acţionat corect, şi prin urmare trebuia să iau atitudine faţă de ei!” Fratele Vereş i-a amintit de observaţia lui când a primit ştirile, cum ne-a lăudat că am procedat corect, după cum el scrisese că trebuie să acţioneze credincioşii în faţa încercărilor de imixtiune a guvernului, dar Iosif Ţon o ţinea una şi bună că are datoria să îi condamne pe cei arestaţi la Caransebeş. La urmă, fratele Vereş i-a spus un cuvânt greu, numindu-l „curvă” şi de atunci încoace a refuzat orice colaborare cu Iosif Ţon.

Fraţii Domnului suferă, trădătorii sunt promovaţi

În aceeaşi toamnă, Iosif Ţon l-a sacrificat pe seminaristul Filip Dincă, cel care a luptat, mobilizând pe toţi seminariştii, ca Iosif Ţon să fie chemat profesor la Seminar, deşi Uniunea nu îl dorea acolo. Iosif Ţon i-a comunicat între patru ochi fratelui Filip că el, Iosif Ţon, a fost acceptat ca profesor la Seminar, dar că Filip va fi dat afară din Seminar dacă nu acceptă să colaboreze cu autorităţile. Plin de demnitate, fratele Filip Dincă a refuzat compromisul pe care il sugera Iosif Ţon. De prisos să spunem că Iosif Ţon nu I-a apărat atunci pe fratele Filip, aşa cum ar fi fost de aşteptat ştiind că fratele Filip a luptat, atunci când a fost cazul, pentru Iosif Ţon periclitându-şi statutul de student la Seminar. Îl îndemn pe fratele Filip Dincă să declare public cum au decurs lucrurile. De asemenea, Iosif Ţon a încercat să îl cumpere pe fratele Filip Dincă în urmă cu două luni, când scrisoarea redactată de fratele Dincă în 1978 în care avertiza de trădarea lui Iosif Ţon, a fost postată pe internet. Iosif Ţon a insistat de fratele Filip Dincă să retragă acea scrisoare (deşi nu acesta o postase), promiţându-i recompensă!

Mai sunt şi alte surse din care putem deduce că Iosif Ţon a schimbat macazul în toamna anului 1978 (după ce o vreme a oscilat), şi a pactizat cu duşmanii poporului lui Dumnezeu. În vara anului 1978 s-au pornit interogări ale celor ce guvernul îi credea responsabili pentru ceea ce se petrecea în ţară. La Bucureşti au fost investigaţi şi interogaţi, printre alţii, Iosif Ţon, Aurel Popescu şi Pavel Nicolescu. Toţi trei au fost ameninţaţi cu excluderea din cultul Baptist. La sfârşitul interogărilor, într-o seară, când Iosif Ţon a venit acasă la fratele Popescu, acesta i-a spus că tocmai fusese dat afară din cult. Aceeaşi acţiune fusese luată şi în cazul lui Pavel Nicolescu. Acum se aştepta ca Iosif Ţon să aibă o soartă similară. Spre surprinderea fratelui Aurel Popescu, Iosif Ţon l-a anunţat că a fost numit profesor la Seminarul Baptist! Dezamăgirea lui Aurel Popescu nu a cunoscut margini, şi i-a spus următoarele: „Bine, frate Iosif, noi suntem bătuţi de securitate şi dumneata eşti avansat, şi accepţi aşa ceva?!” Fratele Aurel Popescu I-a declarat pe Iosif Ţon ca trădător, şi apoi, după ce i-a servit cina, l-a dus în dormitorul unde urma să se

culce şi i-a urat „Noapte bună!” Dimineaţa, fratele Aurel Popescu l-a invitat la micul dejun, şi i-a citit scrisoarea „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?” După ce a auzit conţinutul, Iosif Ţon l-a implorat pe fratele Aurel Popescu să nu dea scrisoarea publicităţii, deoarece acest lucru îi va distruge reputaţia. Iosif Ţon a promis fratelui Aurel Popescu, înainte ca acesta să plece din ţară, că îşi va schimba orientarea şi nu va mai face nici un compromis cu autorităţile. Crezând ceea ce a auzit, fratele Aurel Popescu a plecat liniştit din România. Ajuns în Italia, i s-a comunicat lui Aurel Popescu faptul că Iosif Ţon a emis o scrisoare împotriva fraţilor de la Caransebeş care luptau pentru autonomia Bisericii, condamnându-i pe aceştia în loc să condamne samavolnicia autorităţilor şi a celor de la Uniunea Baptistă care s-au asistat reciproc în acţiunea de suprimare a autonomiei Bisericii Baptiste din Caransebeş. În urma primirii acestei ştiri, văzând că Iosif Ţon şi-a încălcat promisiunea, fratele Aurel Popescu a dat imediat publicităţii scrisoarea: „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?”

Campanie de dezinformare

După arestarea noastră, Uniunea Baptistă şi autorităţile comuniste au trecut la o campanie de dezinformare în care s-au folosit de Iosif Ţon, de Ioan Bunaciu, şi de alţi aserviţi ai regimului comunist. Pe Iosif Ţon l-au capacitat să scrie acea scrisoare în care el declara vinovaţi în conflictul de la Caransebeş pe fraţii cari au acţionat principial respingând amestecul autorităţilor în Biserica lui Hristos! Iosif Ţon nu a vrut să analizeze niciodată cât de legale şi principiale au fost acţiunile celor de la Comunitate şi ale celor de la Uniune în afacerea respectivă! Oare nu ar fi trebuit să ia în discuţie faptele lor şi să îi măsoare cu principiile pe care le-a postulat în Cine îşi va pierde viaţa? Dar, corb la corb nu-şi scoate ochii. Atitudinea duplicitară a lui Iosif Ţon, cel care scrisese „Cine îşi va pierde viaţa” a derutat pe păstorii din România. Cei care au fost înclinaţi să se angajeze în lupta pentru obţinerea autonomiei bisericilor ce le păstoreau, au înţeles că nu pot conta pe sprijinul lui Iosif Ţon în această luptă, ba mai mult, că pot fi trădaţi ca şi cei din Caransebeş. Drept urmare, lupta pentru autonomia bisericilor a fost scurtcircuitată, şi apoi cu succes suprimată de guvernul comunist.

Autorităţile care s-au folosit de Iosif Ţon pentru condamnarea noastră, l-au folosit în aceleaşi scopuri denigratoare pe Ioan Bunaciu, care a scris o scrisoare de şase pagini agentului comunist din comunitatea Baptistă Română din America, Arsenie Lucaciu, în care ne condamna vehement şi spunea că 95% din membrii bisericii au fost împotriva noului comitet! De ce oare Ioan Bunaciu, care se crede şi istoric (pe lângă pretenţia, tot atât de „fundamnetată,” că este teolog), ignoră faptul că toată Biserica Baptistă din Caransebeş (vreo 400 de persoane) a venit duminică seara în faţa sediului miliţiei cerând elibererea noastră, dacă doar 5% din biserică era de partea noului comitet? Şi cum poate Ioan Bunaciu explica faptul că la procesul nostru la Timişoara străzile oraşului ce duceau la tribunal au fost închise, deoarece autorităţile ştiau că fraţii noştri în număr foarte mare voiau să fie prezenţi şi să îşi arate solidaritatea cu noi? Se pare că adevărul este străin de Ioan Bunaciu, care nu ştie, sau nu vrea să facă deosebire între subiectivismul impregnat de interese care îl caracterizează, şi realitatea istorică obiectivă. De fapt oricine poate verifica lucrurile ce le declar aici. Generaţia de atunci este încă în viaţă şi poate să confirme ceea ce am spus. Dar Ioan Bunaciu nu este interesat de istoria reală a baptiştilor, ci mai degrabă cum să îşi apere laşitatea şi colaborarea cu duşmanii Evangheliei. Mai mult, după ce decenii întregi a slujit cu fidelitate autorităţile comuniste şi a apăsat pe credincioşii baptişti, aşa cum a făcut cu noi la Caransebeş, acum, Ioan Bunaciu îşi permite să scrie în „memoriile” sale lucruri total opuse realităţii, pretinzând că el

a fost un luptător pentru drepturile credincioşilor baptişti din România! De fapt, trimiterea lui la studii în străinătate de către comunişti, promovarea lui la Seminar (în ciuda incapacităţii intelectuale de care a dat dovadă), documentele şi declaraţiile ieşite la iveală prin cercetarea efectuată de fratele Daniel Mitrofan în dosarele securităţii , colaborarea lui cu Arsenie Lucaciu, agentul comunist din America, toate dovedesc clar că a fost în solda securităţii comuniste. Acel agent, Arsenie, pomenit şi în lucrarea lui Pacepa, Orizonturi Roşii, ca fiind în slujba celor de la Bucureşti, a fost folosit de Ioan Bunaciu şi implicit de securitattea română pentru a influenţa opinia publică a credincioşilor români baptişti din America în defavoarea noastră, a celor ce am fost condamnaţi la închisoare pentru că am ţinut la principiul autonomiei bisericii.

Se poate sluji la doi stăpâni?

Am aflat că domnul Cristoiu încă mai slujeşte regimul, şi e activ tot la Departamentul Cultelor, fiind în aceleaşi relaţii amicale cu domnii Ioan Bunaciu şi Otniel Bunaciu, care s-au menţinut la conducerea Cultului Baptist. Probabil, că şi acum, după atâţia ani, şi după atâta experienţă acumulată în colaborare, promovează împreună „interesele” Bisericilor Baptiste ca şi pe vremuri! De fapt, de ce ar trebui să ne mire acest lucru? Din moment ce au luptat sub acelaşi stindard urmărind aceleaşi interese, au dezvoltat o amiciţie care a rămas pentru totdeauna. Vom vedea cum vor justifica prietenia lor şi colaborarea lor în faţa Judecătorului Suprem! Acum şi aici, se pare că de Dumnezeu nu se tem şi de oameni nu se ruşinează.

Dar nu numai Ioan Bunaciu pretide că a slujit Domnului când de fapt a persecutat pe fraţii săi! Zilele trecute au fost publicate panegirice lungi la adresa unuia al cărui nume figurează printre cei de la Comunitatea Baptistă din Timişoara care în timpurile pe care le evoc ne-a persecutat şi ne-a trimis la închisoare. Mulţi păstori care au citit acele rânduri ştiu că discursurile acelea laudative au făcut abstracţie de un aspect al biografiei decedatului care nu i-a făcut cinste, timpul şi împrejurările când încerca să slujească la doi stăpâni şi de aceea şi-a permis să persecute alături de autorităţile comuniste pe fraţii săi, şi totuşi nimeni nu au spus un cuvânt despre acea realitate. Oare chiar credem că slujim Adevărul când nu avem curajul să vorbim? Oare nu ne încărcăm de vinovăţie atunci când păstrăm tăcerea şi lăsăm să vorbească pe cei ce şi-au propus să măsluiască istoria? Cum ajutăm oare noua generaţie să cunoască Adevărul şi să devină o generaţie liberă? De ce îi lăsăm pe trădătorii fraţilor din perioada comunistă să cultive ideea că se poate să acţionezi ca un laş trădând pe fraţi, şi totuşi să îţi asiguri un loc de cinste printre eroii credinţei? Oare putem să Îl înşelăm şi pe Dumnezeu, în faţa căruia totul este descoperit, şi care aşteaptă să fim credincioşi Adevărului? Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul aceea va şi secera... Copiii celor ce tac acum, vor ajunge victime ale neadevărului ce este promovat prin tăcerea complicitară. Este datoria noastră, a tuturor celor ce cunoaştem adevărul, să ne deschidem gura şi să îl exprimăm fără teamă.

Oare putem măslui istoria?

Nădăjduiesc că cele scrise de mine vor motiva pe credincioşii noii generaţii să stea î n luptă pentru Domnul fără compromisuri, luând aminte atât la cei care au trădat şi şi-au pierdut răsplata, cât şi la cei

care au acceptat prigoana cu bucurie şi au triumfat în lupta pentru încercarea credinţei. Când am fost acuzat de încălcarea legilor ţării, în faţa judecătorului am declarat următoarele:

Domnule judecător, eu vorbesc acum în numele meu. Sunt acuzat că am încălcat legile ţării. De fapt nu am făcut altceva decât să practic religia mea aşa cum mă învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, şi aşa cum garantează Constituţia României. Să se ştie foarte bine, că dacă se vor da legi potrivnice Bibliei, eu voi călca orice lege care este împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său!

Toţi cei prezenţi au încremenit. În acel moment procurorul a vrut să se slujească de această afirmaţie a mea şi să mă descrie ca un duşman al legilor ţării. Am repetat încă odată ceea ce am spus anterior. Spre deosebire de procuror, şi spre deosebire de fraţii falşi de la conducerea Uniunii care cereau pentru mine condamnare la cel puţin douăzeci de ani, dacă nu încarcerarea pe viaţă, judecătorul a plecat la Bucureşti şi a cerut o pedeapsă mult mai blândă decât cereau „fraţii” de la Uniune. Am martori pe fratele Nicu Şandru, păstor la Biserica Baptistă numărul 2 din Oţelul Roşu, şi pe fratele Nicoluţă Iancu din Arizona. Împreună cu aceşti fraţi am cerut după 1990 să ni se dea aprobarea să construim o casă de rugăciune în Oţelul Roşu, şi am ajuns în prezenţa domnului judecător Boşneag care ne-a relatat cum la cererea conducătorilor Uniunii Baptiste din Bucureşti de a ni se da cel puţin 20 de ani, domnul judecător Musteţea a mers la Bucureşti unde a contestat cererea reprezentanţilor Cultului Baptist şi a obţinut o sentinţă mult mai blândă. Ce face Ioan Bunaciu cu toate aceste informaţii care îl incriminează? Istoria nu se şterge cu buretele! Memoria poporului lui Dumnezeu nu poate fi eradicată prin scrierile lui „istorice” cărora le lipseşte ceea ce este mai esenţial: adevărul. Ioan Bunaciu poate trăi cu iluzia că istoria se poate rescrie în favoarea lui, dar martorii infirmă cele scrise de el, şi veşnicia îl va condamna pentru mistificările răspândite verbal şi în scris atât înainte de revoluţie (când era încântat să prezinte în faţa străinilor „marile libertăţi” ce le aveam în România prin grija Partidului), cât şi după aceea (când se descrie pe sine un luptător pentru apărarea drepturilor religioase încălcate de comunişti). De fapt, Ioan Bunaciu ar trebui să se decidă odată în privinţa realităţilor comuniste şi să fie cel puţin consecvent. Dacă a fost o vreme când a cântat „marile libertăţi de care se bucurau credincioşii sub comunism,” ar trebui să apere în continuare imaginea pozitivă a autorităţilor comuniste, imagine pe care a promovat-o câteva decenii faţă de toţi credincioşii din Apus cu care venea în contact. O astfel de poziţie ar „justifica” faptul că a persecutat pe credincioşii care nu apreciau „marile libertăţi,” sau criticau guvernul comunist! Îi recomand lui Ioan Bunaciu să citească atent cuvintele Domnului Isus din Matei 24:48-51.

Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robuui aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Ioan Bunaciu a bătut pe fraţii săi şi a stat la masă cu beţivii regimului comunist, persecutorii credincioşilor, dar pretinde oficial că a slujit Domnului! Nu este târziu ca să se pocăiască şi să evite soarta făţarnicilor.

Şi totuşi, ce ar fi dacă...?

Am intitulat prezenta relatare făcând uz de o întrebare: „Ce ar fi fost dacă...?” Ce ar fi fost dacă în anul 1978 Iosif Ţon ar fi apărat pe fraţii săi ce au promovat şi salvgardat autonomia unei Biserici Baptiste timp de nouă luni şi ar fi folosit toată influenţa pe care o avea în Apus pentru a proteja pe aceşti fraţi, pentru a descuraja intervenţia autorităţilor, şi pentru a încuraja o mişcare similară în toate Bisericile Baptiste din România? Ce ar fi fost dacă Iosif Ţon ar fi luptat alături de fraţii săi pentru a implementa principiile pe care le-a anunţat în Cine îşi va pierde viaţa? Ce ar fi fost dacă Iosif Ţon nu ar fi devenit un laş şi un trădător? Ce ar fi fost dacă...? Desigur că istoria ar fi fost scrisă altfel. Veşnicia ne va arăta ce răsplată mare au pierdut cei care, atunci când au fost chemaţi să lupte pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, s-au temut de oameni, şi nu de Dumnezeu. Trecutul nu se mai poate schimba, dar viitorul se poate încă schimba în cazul celor ce nu au trecut de aici în prezenţa lui Dumnezeu. Ce ar fi dacă toţi trădătorii fraţilor ar ieşi în faţă şi ar mărturisi regretul pentru ceea ce au făcut? Ce ar fi dacă ar cere iertare fraţilor lor şi Domnului? Ce ar fi dacă ar înceta să pretindă că nu au slujit guvernul comunist şi ar striga după îndurare la Dumnezeu recunoscând că au făcut rău fraţilor lor? Ar fi cea mai mare bucurie în cer! Ar fi cel mai mare beneficiu pe care l-ar face lucrării lui Dumnezeu şi noii generaţii! Dar oare o vor face?

Să punem însă o altă întrebare. Ce ar fi dacă noi toţi, cari am suferit persecuţia comunistă şi trădarea fraţilor, am tăcea acum? Ce responsabilitate am arăta noi faţă de noua generaţie care se ridică şi se cuvine a fi pregătită pentru viitorul care cu certitudine va aduce şi pentru ei persecuţia, dacă Domnul zăboveşte să vină? Cum ne vom achita de datoria faţă de această generaţie dacă tăcem? Cum Îl vom cinsti pe Dumnezeul nostru dacă nu am prezenta mărturia noastră în conformitate cu tot ceea ce a survenit? Şi cum am putea sluji mai bine noua generaţie de slujitori ai Evangheliei (începând cu păstorii şi terminând cu oamenii din comitet), dacă nu le-am arăta că istoria nu uită şi nu iartă, mai ales când e vorba de istoria celor răscumpăraţi? Se cuvine să spunem noii generaţii, că lucrători fiind fiecare dintre noi, vom da socoteală odată înaintea lui Dumnezeu, şi de aceea trebuie să manifestăm atenţie să ne postăm în partea corectă a istoriei, adică de partea adevărului, de partea fraţilor persecutaţi şi de partea Domnului Isus, care suferă întotdeauna împreună cu fraţii Săi!

Purtaţi în carul biruinţei

Ultima cântare pe care am cântat-o cu Biserica din Caransebeş în acea duminică în care am fost arestaţi a fost Biruitori prin credinţă. Experienţa pe care Dumnezeu ne-a dat-o atunci a cuprins bătăi, lanţuri şi închisoare, ceea ce în ochii oamenilor a însemnat înfrângere, dar în cartea lui Dumnezeu, Cartea Aducerilor Aminte, toate aceste sunt trecute la capitolul biruinţă. Cât de adevărat este Cuvântul Scripturii care ne asigură că dacă ne încredem în El, suntem purtaţi întotdeauna în carul lui de biruinţă. Aceasta este biruinţa pe care doresc să o repurteze credincioşii noii generaţii! Iar noi să îi încurajăm să memoreze ceea ce s-a întâmplat şi să îi ajutăm să înveţe din lecţiile mari ale istoriei, rămânând credincioşi Adevărului.