De ce am luptat pentru credinţă sub comunism

Era în anul 1977. Eram membru al Biserici Baptiste din Caransebeş. După ce m-am pocăit, aveam dorinţa să asist şi eu lucrarea lui Dumnezeu cu mijloacele ce le aveam. Eram proprietarul unui busines înfloritor. Cele vreo 500 de oi pe care le posedam produceau brânză, caş, lână, carne, etc., şi aduceau un venit impresionant. De vreo câţiva ani eram prieten cu fratele Liviu Olah, pe care îl invitam la Biserica din Caransebeş unde duceam pe cunoscuţii noştri ca să audă Evanghelia. Fratele Olah trăgea la casa noastră. Familia mea se îngrijea de toate cheltuielile legate de deplasarea fratelui Olah în zonă. Mulţi oameni se pocăiau ca urmare a participării la serviciile de evanghelizare unde fratele Liviu Olah predica cu patos Cuvântul lui Dumnezeu. Eram aşa de fericit că puteam contribui şi eu la lucrarea mântuirii atâtor semeni de ai mei.

Bucuria mea a fost intreruptă de faptul că am fost contactat de oamenii securităţii care mi-au spus că ei se vor îngriji ca în fiecare primăvară să îmi repartizeze în munţi păşuni potrivite pentru turma de mioare ce o aveam, dar cu o condiţie. Ştiam că repartizarea păşunilor era o problemă mare, şi dacă nu aveai o păşune bună, riscai să pierzi afacerea. Cei de la securitate mi-au cerut un singur lucru: să nu mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, fratele meu, pe care ei îl numeau batjocoritor "bozgorul acela" - un nume peiorativ ce însemna "ungur împuţit". Nu am promis nimic, dar am încetat să îl mai invit pe fratele Liviu Olah la Caransebeş. În anul acela mi s-a dat cea mai bună păşune în munţi. Eram mulţumit de această repartiţie, dar ceva nu mai îmi dădea pace.

Într-una din zile, pe când eram în mijlocul unui transport ce trebuia să îl fac în jurul oraşului Lugoj, am băut apă din râul Bega. Nu ştiam că porţiunea aceia de râu era locul unde se deşărtau resturile abatorului local. Fără să îmi dau seama, am ajuns să mă îmbolnăvesc grav. Temperatura puternică ce o aveam, tulburările intestinale, delirul în care cădeam i-a convins pe cei din jur că sufeream de lingoare şi am fost dus la spital. Acolo doctorii au confirmat că aveam febră tifoidă, şi că nu mai puteam fi ajutat cu nimic. Starea mea era aşa de disperată, încât medicul s-a pronunţat că aceea era ultima noapte a vieţii mele. Când am rămas singur în cameră am luat o bucată de hârtie pe care am scris următoarele: "Dacă voi muri în noaptea aceasta e pentru că am făcut un mare compromis în viaţă. Am încetat să îl mai chem pe fratele Liviu Olah la Caransebeş, ceea ce a însemnat că oamenii oraşului Caransebeş şi din satele din jur nu au mai putut auzi Evanghelia prin gura fratelui Olah, şi de aceea nu s-au pocăit". Simţeam o mare povară în suflet. Ştiam că eram vinovat de nepocăinţa altor oameni. În nopatea aceea m-am rugat cum nu m-am rugat niciodată până atunci. Am zis: "Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta! Ştiu că m-am încărcat de vinovăţie! Nu mă lăsa să mor! Te rog cruţă-mi viaţa, şi de aici înainte voi fi gata să mă jertfesc pentru Tine. Nu voi mai pregeta să risc pentru Tine. Îmi voi da şi viaţa pentru Tine dacă va fi nevoie!"

În clipa când am terminat rugăciunea, am simţit o atingere în trup şi am adormit. Când m-am sculat dimineaţa, doctorul era lângă patul meu, a constatat vindecarea mea şi mişcat mi-a spus: "Rădoi, nimeni nu a crezut că mai poţi să scapi! Dar rugăciunea care ai înălţat-o spre Dumnezeu te-a salvat! Sora de caritate te-a auzit şi mi-a relatat felul cum te-ai rugat!" I-am spus că Dumnezeu a fost acela care m-a vindecat, şi am adăugat că vreau să plec acasă. Doctorul mi-a răspuns că aşa ceva era imposibil, dar eu l-am asigurat că pot să mă duc pe picioarele mele. Împotriva tuturor sfaturilor medicului am plecat acasă şi când am ajuns la uşa casei, soţia mea a rămas încremenită.

L-am sunat pe fratele Olah şi l-am invitat la Caransebeş. Secretarul de partid al oraşului a aflat de invitaţia mea, şi mi-a spus că nu aveam voie să îl invit. I-am răspuns că legile ţării îmi garantau libertatea religioasă şi eu acţionam în acord cu acele legi. Apoi am adăugat: "Am făcut compromis pentru o mână de iarbă, dar de acum înainte nu voi mai face compromisuri niciodată!" Fraţii din comitetul ALRC (Asociaţia pentru Libertatea Religioasă şi de Conţştiinţă) m-au contactat şi mi-au cerut să mă înscriu asigurându-mă că nu mă pun în linia întâi, ci în linia a doua, unde eram mai scutit de persecuţie. Le-am răspuns că locul meu este în linia întâi, din moment ce Domnul m-a vindecat şi mi-a redat viaţa. Aşa am ajuns să mă înscriu în eşalonul celor ce luptau pentru libertate religioasă în România. Nu voi uita niciodată că Domnul şi-a arătat bunătatea faţă de mine izbăvindu-mă de la moarte, şi mai ales de vinovăţia laşităţii în lucrarea Lui. Curând au urmat evenimentele din vara şi toamna anului 1978 când Biserica Baptistă din Caransebeş cu comitetul ales prin vot secret a ajuns ţinta atacurilor securităţii şi a "fraţilor" din conducerea cultului Baptist. Am ajuns bătut, torturat, închis în temniţa morţii, dar nu am regretat niciodată că am rămas credincios Domnului meu care mi-a salvat sufletul şi viaţa.