Decizia de a nu lua o decizie, sau cum să ne spălăm pe mâini...

Ne-am pripit când l-am bănuit pe preşedintele Asociaţiei Bisericilor Baptiste Române din SUA şi Canada că nu are un plan de acţiune în privinţa luării unei decizii în cazul Iosif Ţon. De fapt el are (sau a avut) un plan. Acest plan ne arată că preşedintele Asociaţiei nu voia ca organizaţia pe care o conduce să rămână mai prejos de celelalte organizaţii care au luat poziţie faţă de baptistul preschimbat în carismatic. Iată ce ne spune el:

Până acum, Uniunea Baptistă de la București, postul de radio Vocea Evangheliei și Societatea Misionară Română s-au delimitat de poziția fratelui Iosif Țon ca „baptist harismatic“ și de asocierea dânsului cu gruparea „Străjerilor“. Ținând cont de diferitele păreri care există în această problemă, avem în față câteva variante posibile:
1.        Să ne alăturăm declarației de la București. Punct.
2.        Să dăm o altă declarație, mai nuanțată.
3.        Să nu dăm nici o declarație, ci să comunicăm cam ceea ce am spus eu în anunţul anterior (Cele două puncte despre îndreptăţirea reacţiei de la Bucureşti şi aşteptarea ca fratele Iosif să se întoarcă smerit ca să-si rezolve problema cu biserica din Portland, fără de care s-a retras singur din RBA)
4.        Să nu facem absolut nimic public sau colectiv. Să lăsăm fiecare biserică și păstor să ia ce atitudine vrea.

Lucrurile acestea le scria preşedintele pe la 5 ianuarie, a.c. Care credeţi că a fost varianta pe care a ales-o? (De fapt el vorbea la plural, ca să dea impresia că ceilalţi hotărăsc linia de acţiune). Care a fost deci varianta aleasă? Aţi ghicit. Preşedintele a optat pentru punctul patru! Rămâne să ghicim acum motivele pentru care a ales această variantă.

Până preşedintele se mai gândeşte la felul în care poate ocoli necesitatea de a lua o decizie, îl îndemnăm să mediteze la spusele fratelui Liviu Ţiplea:

Ar fi foarte nepotrivit să luăm poziţii individuale faţă de problema fratelui Ţon. Acest fapt ar crea cu adevărat dezbinare între noi şi ar fi o mărturie rea pentru cei din afară. Dar dacă luarea unei poziţii din partea Asociaţiei se amână prea mult, vom fi nevoiţi să luăm astfel de poziţii individuale. Şi lucrul acesta ar putea fi începutul destrămării Asociaţiei noastre.

La urma urmei, decizia de a nu lua o decizie poate fi mai costisitoare pentru Asociaţie decât luarea unei poziţii concrete. Nu ştim dacă preşedintele s-a gândit la această variantă. Oricum, el rămâne în derivă, lăsând o moştenire nu prea sănătoasă celui ce va urma ca preşedinte. E greu de găsit oameni care să ia decizii neplăcute, deşi sunt necesare. Dacă putem plasa responsabilitatea, inclusiv incomoditatea luării deciziei altuia, de ce nu? Spălarea pe mâini nu a dispărut odată cu Pilat.