Aşa ne spune fratele Daniel Branzai, ce vrea să ajute pe un amic să iasă din păcatul îndoielii. Iată spusele sale în efortul ce pretinde să călăuzească pe alţii spre lumină (Aici):
“Eu am avut (și încă mai am) îndoieli mai mari, dar probabil că fiecare le vedem pe ale noastre mai mari, pentru că sunt mai aproape de ochii noștri lăuntrici. În Ghetsimani, Domnul credinței noastre, Căpetenia și Desăvârșitorul ei, s-a îndoit și El, până la broboane de sânge și cu o întristare de moarte. Mergi, și merg, pe un drum bătătorit de El și de mulți alții înaintea noastră.”
Întâi, fratele Daniel Branzai ne asigură că fiecare avem îndoielile noastre. Dar problema apare când vrea să exemplifice cele spuse dând exemplu pe Domnul Iisus. Deci cazul Domnului Iisus se încadrează la cazul tuturor (fiecare). Iisus este făcut unul dintre noi, care avem îndoieli. Că fratele Daniel Branzai pune pe Iisus în rândul celorlalţi, se vede şi din expresia “s-a îndoit şi El,” deci nu face excepţie de la regula că toţi oamenii se îndoiesc.
Apoi, se pare că predicatorul vrea să ne asigure că îndoielile Domnului Iisus au fost mai mari decât ale noastre, deoarece El “s-a îndoit până la broboane de sânge şi cu o întristare de moarte.” Mai mult, se afirmă că drumul îndoielilor pe care mergem a fost “bătătorit” de Domnul Iisus. Aşa să fie?
Acum, după ce ne-a “convins” că Domnul Iisus s-a îndoit, se cuvine să vedem dacă îndoiala este păcat sau nu. Îndoiala este opusul credinţei, este lipsa credinţei. După înviere Domnul Iisus s-a întâlnit cu ucenicii Săi, şi aceştia I s-au închinat, “dar unii s-au îndoit” (Matei 28:17). “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). Dacă Iisus s-a îndoit, înseamnă că nu a avut credinţă şi nu a putut să placă lui Dumnezeu. Ori Biblia spune cu totul altceva, că El a fost Fiul prea iubit în care Dumnezeu şi-a găsit toată plăcerea (Marcu 1:11).
Apoi, Biblia ne spune că tot ce nu vine din credinţă este păcat (Romani 14:23). Petru s-a îndoit când umbla pe ape, de aceea a început să se scufunde. Domnul Iisus l-a mustrat pentru îndoiala sa (Matei 14:25-31). Dacă Iisus ar fi căzut El însuşi în îndoială, nu ar fi avut dreptul să mustre pe alţii pentru îndoială. De fapt Domnul Iisus a îndemnat pe cei ce veneau în contact cu El să nu se îndoiască, ci să creadă, adică să renunţe la păcatul îndoielii. El nu ar putea să se numească pe Sine Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre dacă ar fi fost victimă a îndoielii. De fapt nu ar mai fi fost Mielul fără pată şi fără cusur.
Probabil că ceea ce fratele Daniel Branzai a vrut să spună este că Domnul Iisus a fost ispitit ca şi noi. Dacă noi suntem ispitiţi de îndoială, a fost şi El ispitit de îndoială. Dar să reţinem ceea ce spune Scriptura: “El a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15)! Faptul că a fost ispitit de îndoială nu înseamnă că s-a îndoit, aşa cum ne spune fratele Daniel Branzai. Domnul Iisus nu s-a îndoit niciodată, oricât de mult ar vrea fratele Daniel Branzai să ne asigure de acest lucru!
Când vorbim de Domnul Iisus trebuie să avem cea mai mare atenţie. Ideile noastre nu ajută cu nimic într-un dialog pe teme referitoare la Mântuitorul nostru. Ar trebui să ne limităm la a cita Scripturile şi să băgăm în seamă avertizarea dată de Maleahi 2:7 “Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că este un sol al Domnului Oştirilor.”
Aşteptăm o rectificare oficială celor scrise despre “îndoielile” Domnului Iisus. În caz contrar trebuie să concluzionăm că în contactul prelungit cu ereziile unuia ce nu este sancţionat de Asociaţie (Iosif Ţon), erezia a contaminat şi pe preşedintele acesteia.
No comments:
Post a Comment